Bozioru, ‘mon amour’[1]!
- Jurnal de călătorie -
Moto-ul meu: Învăţaţi, apoi obisnuiţi să trăim în ne-Simţire, să nu fim nesimţiţi, ne-Simţitori faţă de această Iubire jertfelnică şi sfântă pe care ne-a lăsat-o scumpul si dulcele nostru Mântuitor; să nu ne limităm doar la a fi un „pământ nesimţitor şi rece”[2]!Într-o zi de început de vară a anului 2010, un grup de profesori ai Şcolii cu clasele I – VIII din Bozioru (printre care şi eu), însoţiţi de alţi caţiva profesori aparţinând unor şcoli din alte comune, învecinate (cu) sau apropiate de comuna cu pricina, am hotărat să facem o excursie la vestigiile rupestre boziorene, cu ocazia unui cerc pedagogic (de istorie). Zis şi făcut!
05.06.2010, Sâmbătă, Dimineaţa, ora 6.00
Ne-am trezit cu noaptea în cap în această zi de pomină, deşi, fiind week-end, eram obişnuiţi să dormim până mai târziu(cel puţin eu), dar veţi vedea dragi cititori şi ascultători, că a meritat din plin. Nu ştiu câţi dintre noi au apucat să-şi bea cafeaua de dimineaţă, dar eu, fără să beau şi fără să mănânc nimic, mă simţeam plin de viaţa şi de energie; presimţeam că mă voi duce gol într-un loc de unde mă voi intoarce plin, şi aşa a fost...
Drumul meu a început din Buzău, deoarece eu locuiesc în oraş, şi am pornit spre locul de întâlnire cu maşina lui Ciprian, colegul meu şi profesor de sport la şcoala din localitate. Cu noi în maşină, a mai venit şi doamna Niculae, profesoară respectabilă de geografie la aceeaşi şcoală. N-o să mai descriem drumul până la Bozioru, dar vă spun celor interesaţi că până acolo se ajunge foarte uşor[3], însă abia de acolo începe aventura...
Bozioru, ora 8.30 – Primirea invitaţilor
Ajunşi la locul de întalnire, punct de referinţă al comunei – Şcoala cu clasele I – VIII Bozioru, ne-am alăturat celor prezenţi, oameni de vază ai şcolii, trecuţi şi prin şcoala vieţii: domn’ director, Chiţu Ştefan (şi profesor de istorie), domnul Morogan Ion, învătătorul satului (apostol al lui Hristos, a cărui misiune este de decenii bune să-i mântuiască pe copii de prostie, de ne-Simţire), aşteptând ulterior să apară şi ceilalţi profesori invitaţi la eveniment.
Spre Fişici, ora 9.00
Adevărata aventură abia de-aici începe, însa adevărata provocare va fi alta: pentru a ajunge la Fişici, am părăsit drumul judeţean şi am intrat pe DC 85, drum de ţara neasfaltat şi foarte greoi, acordând o atenţie sporită şi plăcuţei care ne indica distanţa de parcurs pâna la vestigii – 10 km, precum şi timpul de mers pe jos (2-3 ore), dar noi am mers cu maşina. Am mers într-o coloană de 6-8 maşini, parcă, iar după vreo 3 km am ajuns la Fişici. Aici am fost primiţi într-un local, unde am băut o cafea în grabă, după care am plecat cu un număr restrâns de maşini (5) spre obiectivele vizate. Am trecut prin satul Găvanele (la 2-3 km de Fişici) şi, după ce am parcurs un drum forestier anevoios (Băleanca), am ajuns într-o poieniţă unde am parcat maşinile şi de unde a trebuit să pornim la picior[4], pentru că acolo natura refuză civilizaţia, refuză mecanicul, refuză răul, păstrându-se aproape la fel de sute şi sute de ani. De fapt, rar ne este dat unora în viaţa să vedem ceva mai frumos, iar dacă apuci să vezi locurile astea, simţi că nu mai vrei să te desparţi de ele, nu mai vrei să pleci de acolo, iar dacă ai putea supravieţui de unul singur, te-ai muta definitiv acolo, în sânul naturii.
Ce căutăm? De ce căutăm?
Ca o paranteză faţă de planul pe care îl are jurnalul de faţă, trebuie să spun că m-am întrebat bă, ce căutăm cu toţii acolo? (în poiană, în pădure, în sânul naturii); trebuie că am venit dintr-o anumită pricină, nu am venit aşa, de nebuni, doar ca să ne umplem pântecele si ca să ne plimbăm... Ar fi trist! Răspunsul vine ca un ecou, deşi poate nu sunteţi cu toţii de acord – Am venit ca să regăsim ceea ce am avut şi înca mai putem avea, dacă ştim când, unde şi cum să căutăm, dacă ştim cu adevărat ceea ce căutăm: căutăm să fim fericiţi, vrem să ne regăsim, căci ne-am pierdut şi ne-am rupt de strămoşii noştri, ne-am rupt de Dumnezeu, ne-am rupt de noi, de Sinele nostru, de ceea ce am fost cândva... Şi ce am devenit? Suntem fericiţi? Până când?...
Spre pădure, spre Fundătura (primul obiectiv), ora 9.30
Încă de când am coborât din maşini, parcă se simţea o schimbare, nu numai a aerului, aici mai răcoros, sau a atmosferei, mult mai plăcute, ci o schimbare în noi – ne uitam unii la alţii şi eu mă uitam la toţi şi nu simţeam pic de răutate în niciunul. Vă spun sincer că am simţit că acolo natura ne dezbracă de rău, pentru că altfel nu ne primeşte în Templul ei; si, într-Adevăr, la poalele pădurii, eu mă simţeam gol şi pe ceilalţi goliţi de ei înşişi şi mă uitam la toţi şi fără să-i întreb ceva anume, citeam în ei, în ochii şi în vocea lor, că sunt fericiţi, iar unii nici nu realizau care-i motivul. Am lăsat la poalele pădurii hainele din viaţa de zi cu zi, obiceiurile şi eram cu totul preocupaţi să descifrăm tainele pădurii şi semnele lăsate de nebunii (referindu-mă la pustnicii isihaşti care au trăit acolo) care au fugit din lume, au fugit de cele lumeşti ca să trăiască acolo, mai aproape de Dumnezeu, ca să se adâncească în nelimitatul Dumnezeu prin rugăciunea isihasta, cea neîncetată. Cu cât suntem mai departe de infernul cotidian, cu atât suntem mai aproape de Paradis şi simţim esenţa Universului.
În altă ordine de idei, după cum vă anunţam şi mai devreme, abia de-aici începe marea provocare: pe jos e mai greu, dar şi mai sănătos. Fără să vrem şi fără să sesizăm din start, grupul nostru de 13 persoane se împarte brusc în doua, unul de 8, cu toţii nerăbdători si care pornesc înainte şi un grup urmăritor de 5 persoane, toţi profesori ai şcolii din Bozioru. Pot să spun acum, cu regret pentru cei care au luat-o înainte, că sunt fericit că am făcut parte din grupul urmăritor, singurul care a atins toate obiectivele propuse. Nu a fost greşeala nimanui că ne-am rătăcit unii de alţii, ci, pur si simplu, ritmul excursiei a fost unul sufocant, alert, dar a meritat fiecare pas, fiecare strop de sudoare... Oricum, sunt sigur că n-au regretat că au ajuns mai devreme la festin. Poate vor regreta când vor citi şi vor vedea jurnalul, iar dacă vor regreta, poate vor mai veni înca o dată, ca să nu mai aibă regrete. În fond, cu toţii trebuia să plecăm de-acolo învingători, pentru că ne-am învins pe noi înşine, mai mult sau mai puţin!
Fundătura este singurul obiectiv pe care l-am vizitat cu toţii şi toţi cei cu care am vorbit, până la Fundătura, mi-au dat de înteles că sunt fericiţi şi că trăiesc momentul din plin. De fapt, era destul de greu sa vorbeşti pe parcurs, pentru că drumul atât de anevoios te lasă de multe ori fără suflare şi, atunci, profitam de momentele de pauză pentru a schimba impresii. În rest, ne minunam cu toţii de frumuseţea captivantă a naturii, pe care încercam şi noi s-o captăm nu doar în fotografii, ci şi în sufletele noastre.
Spre Aghaton, Aghaton – ora 10.30
Trebuie să vă mai spun că, după Fundătura, pentru a ajunge la Aghaton, vă recomand să continuaţi escaladarea şi să treceţi muntele, mai mult sau mai puţin, prin stânga Fundăturii, fără să vă speriaţi de faptul că nici măcar nu e un drum ca lumea pe-acolo, ci, mai degrabă, numai pe alocuri, un fel de potecuţă, acoperită de trunchiuri uriaşe de copaci peste care trebuie să sari, sau să încerci să te strecori printre crengile lor giganteşti. Apoi, dupa ce reuşiţi să treceţi dealul pe partea care trebuie, adică, repet pe partea care se află spre stânga Fundăturii, ţineţi-vă după semnele care sunt la tot pasul, pe trunchiurile copacilor (cruci, triunghiuri gri), în special, dar şi pe pietre. Apoi, mergeţi la fie ce-o fi, ca aşa am mers şi noi; oricum, mai departe, mergeţi cu Dumnezeu, nu cu noi, pentru că mai multe nu vă pot spune, chiar dacă aş vrea. Dacă veţi ajunge la Aghaton, apoi în mod întamplator şi inevitabil, veţi ajunge şi la celelalte obiective turistice: la peştera lui Iosif (ora 11.30), un bloc monolitic de piatră, în care se află sculptată o mica bisericuţă ( afară se află un brad falnic si gigant, simbol şi punct de reper al locului), şi, la final, veţi ajunge la peştera lui Dionisie – Fundu’ peşterii (12.30), care este obiectivul turistic cel mai important şi mai interesant, deoarece pentru a pătrunde în peşteră, trebuie să urci pe o scară. Metaforic, este scara care ne urcă la cer, pentru că, din peşteră, priveliştea este încântătoare, având o fereastră sculptată în piatră care ne ajută să vedem natura din jur din perspectiva pustnicului (ascetului) care s-a nevoit acolo.
După ce am vizitat toate obiectivele avute în vedere, la final s-a dat un dineu oficial (13.30) pentru toţi membrii expediţiei. Mâncarea şi băutura au fost multe şi pe săturate, dar pentru a fi foarte clar, nu-mi rămâne decât să spun următoarele cuvinte: cu ceea ce mâncăm şi cu ceea ce bem ne îmbracam trupul pentru viaţă, însa cu ceea ce vedem, cu ceea ce auzim şi cu ceea ce simţim, în special, ne îmbrăcăm sufletul pentru eternitate!
Părerea mea despre Bozioru, despre vestigiile rupestre boziorene:
Locul ăsta m-a schimbat profund. E aşezat pe o gură/ buză de Rai. Tot locul e o rugăciune care se înalţa la Tronul Sfintei Treimi; nu degeaba i se mai spune Athosul românesc. Sufletul mi-a fost mângaiat ca niciodată. Aerul mirosea a rugăciune, frunzele foşneau o rugăciune, apele clipoceau o rugăciune. Mii de sărutări în aer! Mii de buze rosteau un singur nume: numele Iubirii, Iisus Hristos. Locul ăsta te dezbracă de rău şi te îmbracă în Hristos! Bozioru – judeţul Buzău (vestigiile rupestre de aici), va rămâne marea mea iubire, locul unei mari iubiri.
Iubirea care vine din inimă şi care se opreşte pe buze (acel sărut inocent, acea sărutare pe care şi-o dăruiesc „fraţii” între ei) este cea mai curată Iubire, „Amor puro” – o Iubire pură, deoarece ea nu are dorire, ea nu vrea să stăpânească, ea doar se dăruieşte pe sine şi, la nevoie, se lasă să fie jertfită în numele Iubirii. Cel ce iubeşte nu-şi mai aparţine şi nu este ceea ce vrea el să fie, ci devine ceea ce are nevoie Iubirea, adică Iisus Hristos.
Vizitaţi acest loc minunat şi divin şi nu veţi regreta! Îndrăzniţi şi ridicaţi ochii vostri atât de frumoşi la cer, dar să nu fiţi cutezători, ci să aveţi inima smerită şi ochii în lacrimi. Veniţi smeriţi şi umili şi aici vă veţi naşte din nou! Veţi primi răspunsul aşteptat şi mult dorit: Dumnezeu există, ne iubeşte necondiţionat şi ne doreşte cu ardoare, cu gelozie până la nebunie... Iubiţi-vă mult, dar nu uitaţi să vă iubiţi şi frumos pentru ca iubirea voastra să fie plăcută înaintea Feţei Sale. Vă doresc pace şi lumină lină... în inimă!
În încheiere, nu-mi rămâne decât să vă adresez următorul îndemn pe care ni-l dă C.D. Aricescu în Uă preamblare pe munte sau lumea reală şi lumea ideală:
„Trebuie să vezi, amice, aste stânci îngrozitoare
Ca să-ţi poţi face idee de puterea creatoare!”
[1]
„Mon amour” = iubirea/dragostea mea; Comuna Bozioru (sat Nucu), judeţul
Buzău, rămâne marea mea iubire, locul unei mari iubiri, prin prisma
faptului că vizitând vestigiile rupestre de acolo, m-am îndrăgostit
iremediabil de Dumnezeu şi de oamenii şi sfinţii care au locuit acolo.
Vizitând acest loc binecuvântat de Dumnezeu, focul lin al credinţei, al
iubirii şi al speranţei din sufletul şi din fiinţa mea s-a aprins mai
tare…
[2] Citat preluat din poezia Iar fața ta e străvezie, a lui Mihai Eminescu;
[3] Ieşiti din Buzău pe Transilvaniei, pe la
Comat, ajungeţi pe DN 10 Buzău – Braşov, apoi din dreptul localitaţii
Măgura o luaţi pe DJ 203 L şi tot aşa, de-a lungul văii Bălăneasa, pâna
la Bozioru. Pe traseu trebuie să bifaţi, pentru siguranţa, următoarele
puncte de referinţa: Unguriu – Măgura – Pârscov – Cozieni – Bozioru.
[4] “şi am luat-o la picior, […] pe un alt drum
mai frumos/ Cu-o vedere-ncântătoare, însa cam periculos./ Ne pomenirăm
de-odată între nişte stânci rîpoase,/ Unde erau grămădite pietre multe,
monstruoase,/ Ce păreau nişte ruine ale unei cetaţi mari.” – Uă preamblare pe munte sau lumea reală şi lumea ideală, C. D. Aricescu
