Stiati ca?...
Bebelusilor le este mult mai usor sa pronunte cuvantul Tata(Dada si Papa) decat Mama(aceasta parere/statistica este sustinuta cu argumente relevante si pertinente, reiesind din observatiile a numerosi psihologi/logopezi/psihoterapeuti, observatii care se intind pe durata a numerosi ani de munca si cercetare, pe durata mai multor decenii, uneori chiar pe durata unei vieti intregi, in cazul celor mai pasionati si devotati dintre acestia).
S-a demonstrat ca, la inceput(pentru prima data), celor mici(>1 an, de 2/3/ ani, uneori chiar de 4 ani, in anumite cazuri) le este (cu) mult mai usor sa pronunte cuvantul Tata(Dada si Papa) decat Mama. Se pare ca 'vina' o poarta literele ‘T’(‘D’ & ‘P’), care sunt mult mai usor de pronuntat decat litera 'M'. Oricum, la aceasta varsta atat de frageda, copilul nu constientizeaza ceea ce vorbeste, deoarece nu are proprietatea termenilor(cuvintelor) si nu intelege sensul/semnificatia lor. Iar/Si(chiar) daca cel mic spune ‘mama’(ma-ma)sau ‘tata’(ta-ta), el nu se adreseaza acestora, el nu ii striga si nu ii cheama, cel putin pentru moment, nu inca! El doar pronunta aceste ‘franturi de cuvinte’(cuvinte false si aparente/ pseudo-cuvinte), silabisind literele/grupurile de litere(silabe), deoarece el inca nu poate da un sens acestor ‘gânguriri’, acestor ‘cuvinte fragmentate’, nearticulate si silabisite(ex. de silabe: ma-ma, ta-ta, da-da, pa-pa, la-la, bu-bu), nestiind, de fapt, ceea ce semnifica ele cu adevarat. El doar lalalizeaza(la-la, tra/ta-la-la).
Asadar ‘mama’(ma-ma), ‘tata’(ta-ta) nu sunt cuvinte propriu-zise(asa cum nici 'la-la', 'ba-ba', 'bu-bu' nu sunt!) si nicidecum substantive la/in vocativ*, avand in vedere faptul ca aceste aparente si 'pseudo-apelative' nu reprezinta o adresare directa, o interpelare, un strigat al celui mic, deoarece este evident(logic) ca, la aceasta varsta atat de frageda, nu putem indica/gasi niciun receptor, caruia copilului sa i se adreseze in mod direct, in mod voit, in mod constient. Nu exista niciun dubiu in aceasta privinta!
Cu timpul, dupa ce va creste indeajuns de mare, el va ajunge intr-adevar sa se ataseze de aceste ‘cuvinte’ si sa le dea un sens(afectiv), atasandu-se nu atat de cuvinte cat mai ales de persoanele pe care el le asociaza cu aceste nume/cuvinte/apelative(din capul/mintea lui, din lumea lui). Abia atunci putem vorbi de existenta unui receptor, caruia copilul-emitator i se adreseaza, strigandu-l si chemandu-l, dar chiar si atunci functia conativa, care se axeaza intru-totul pe RECEPTOR/Destinatar(eplicatia: orice act de limbaj realizat de catre emitator presupune in mod automat si obligatoriu existenta unui receptor/destinatar, caruia emitatorul i se adreseaza si la care ar trebuie sa ajunga mesajul sau; aceasta relatie emitator-receptor este indispensabila oricarui tip de limbaj/vorbire/ discurs/dialog/sistem de scriere sau semne, in/din orice limba, chiar si atunci cand receptorul se confunda/este acelasi cu emitatorul, ca de ex. in auto-descriere, auto-analiza, auto-critica, memorii, notite personale, ori cand receptorii/destinatarii mesajului sunt mai multi, printre acestia putand sa se numere, in continuare, inclusiv emitatorul), poate sa nu se realizeze/manifeste decat partial.
Explicatia, d.p. meu d.v., este ca cel mic(bebelusul/bebele) ajunge sa aiba/sa poarte mai des pe buze un anumit nume/cuvant(ma-ma/ta-ta/da-da) pentru a ajunge in anumite situatii favorabile, care sa-i ofere/sa-i procure anumite avantaje, pentru a obtine ceea ce vrea (anumite foloase/avantaje) de la persoana care obisnuieste sa se ocupe si sa-i dedice/sa petreaca cea mai mare parte din timp cu el, oferindu-i cat mai multa afectiune(iubire, caldura materna/sufleteasca/ parinteasca) si o grija/atentie sporita. El reuseste sa spuna ca ii este sete ori foame etc., repetand anumite gesturi, gangurind(a-pa/pa-pa/a-pi/la-ti) si silabisind anumite litere/sunete(grupuri de litere + silabe) prin care el este obisnuit/invatat sa obtina 'cam' ceea ce vrea, lucruri de care are mare/neaparata nevoie, chiar aici, chiar acum!(lb. lat. 'Hic et Nunc').
Bineinteles ca o mama care se dedica trup si suflet copilului sau va intelege toate aceste semne ale micutului(sau aproape pe toate). Cel mic simte mereu nevoia sa atraga atentia celor mari(adultilor) asupra lui, el vrea intotdeauna sa se bucure de grija(atentia, afectiunea, iubirea) celor din jur si sa le spuna ca este dependent de mama lui, ca viata lui depinde de grija si atentia pe care cei din jur(parinti/mama, tata, bunici) i le ofera neconditionat, ca are nevoi fiziologice primare(de baza: apa, lapte, mancare/hrana; plus ca trebuie si schimbat, si spalat) si spirituale(hrana spirituala: afectiune + caldura materna, o imbratisare materna care sa-l incalzeasca, si la propriu, o imbratisare materna insotita de o bataie usoara pe umar, care sa-l mangaie/sa-l aline si sa-l linisteasca), absolut normale si necesare! O mama dedicata/devotata, trup si suflet, ii poate oferi copilului ei toata iubirea, grija si atentia de care cel mic are nevoie. O mama, numai o mama poate face toate acestea; o mama dedicata, grijulie, iubitoare care stie ca pruncul ei are nevoie de tot timpul de care ea(in calitate de/ca mama) dispune si pe care i-l poate oferi: ‘Cel mai mare dar pe care il poti oferi cuiva este timpul tau, atentia ta, iubirea ta, grija ta.’(- Joel Osteen)
‘Cel mai mare dar pe care îl poți oferi cuiva este timpul tău, atenția ta, iubirea ta, grija ta... Timpul tău, pentru că dăruiești o bucată din viața ta pe care nu o vei mai lua niciodată înapoi.’
‘Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât mi-aduc aminte: şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat când îi sugeam ţâţa cea dulce şi mă alintam la sânu-i, gângurind şi uitându-mă în ochi-i cu drag! Şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi de la dânsa am învăţat. Iar înţelepciunea de la Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău.’(Amintiri din copilarie - Ion Creanga)
‘Cea mai veche carte din lume este o mama, cea mai frumoasa carte din lume este o mama.’(Grigore Vieru)
*Iata ce gasim pe Wikipedia: ‘În lingvistică, se numește vocativ cazul ce exprimă interpelația directă a unei persoane prin folosirea apelativului (nume propriu sau termen de adresare). În limbile cu declinări, acest apelativ primește marca vocativului. Pot avea cazul vocativ în special substantivele nume de persoană. În cazuri rare și doar dacă sunt personificate, se pot folosi la cazul vocativ și substantivele ce definesc obiecte neînsuflețite. Este caracterizat prin intonație suplimentară, topică mobilă și virgulă sau semnul exclamării.’ (Sursa:https://ro.wikipedia.org/wiki/Cazul_vocativ)
Pagina web, de unde m-am inspirat si care m-a facut(determinat) sa scriu acest articol este urmatoarea(dupa cum puteti observa, ceea ce am scris nu este deloc un simplu ‘un copy-paste’):
To be a mother is a full-time job, for life(Pro-bono!)! Please watch the next video(access the given link by clicking on it or by giving copy-paste), if you still have any doubts!
Thank you, mom, for everything! Please forgive me for upsetting you almoast every day(yesterday, today and even tomorrow, cause the possibility to upset you is always there, present in every day/day by day(daily)! Right here, right now(‘Hic et Nunc’), I also ask for your forgiveness, if I’ll ever do it again. If I’ll ever upset you again, I beg you to forgive me, please!
Sursa imagini/fotografii: Google imagini