Copacul = fiinta(identitatea + autenticitatea) poporului roman ortodox/fiinta si unitatea Bisericii Ortodoxe/fiinta Limbii Romane.
Limba romana = vesmantul fiintei noastre(ca o apa in care ne botezam Fiinta); Copacul = Dragostea, Credinta, Speranta poporului roman; reprezinta nazuintele tuturor romanilor, de pretutindeni. Oriunde s-ar afla romanii, in 'gradina casei lor', adica in inima lor, in acest aluat sfant din care le-a fost framantata/plamadita Inima, Copacul isi are infipta adanc, pana in suflet, Radacina. Si chiar daca dusmanii vor incerca sa-l culce la pamant si sa-l smulga din Inima noastra(de ROMAN), din Simtirea noastra, din Cugetul nostru cu tot cu radacini, si daca ne-ar smulge inima din piept, Copacul va ramane vesnic viu, caci El isi are radacina in Dumnezeu, iar Dumnezeu este vesnic viu. Copacul creste si se inalta pe glia stramoseasca, el isi ia seva din pamantul peste care sfintii si-au picurat sudoarea si lacrimile, un pamant aparat si ocrotit de picurii si lacrimile de sange ale sfintilor si martirilor care au locuit 'pe-acest picior de plai, pe-aceasta binecuvantata Gura de Rai'. Fiecare frunza a Copacului este, de fapt, o Icoana. Copacul poate fi asemuit cu 'Pomul Vietii', despre care ni se vorbeste in Sfanta Scriptura/Evanghelie(Biblie) si care era asezat in centrul Gradinii Edenului. Rodul Copacului ne duce cu gandul la Sfanta Euharistie(Cuminecatura), ne duce cu gandul la Rodul care s-a dospit in pantecele Maicii Domnului, la 'Painea si Apa Vietii', care le asigura celor ce se infrupta(se impartasesc cu) din El, cu vrednicie, viata vesnica: 'Eu sunt Calea, Adevarul si Viata', spune Insusi Mantuitorul. Asadar Rodul Copacului poarta in El vesnicia, fericirea/bucuria, reprezentand Trupul si Sangele Domnului. Copacul este o 'fiinta vie', ce ne pazeste/ocroteste, precum o mama sau un inger pazitor, si la bine si la rau. El ne poate duce cu gandul la Maica Domnului, Fecioara Maria, care, dupa cum bine stim este si o scara/punte catre Cer. Iata ce trebuie sa retinem din acest cantec! Copacul = 'Sunt chiar Eu!' Ref: "COPACUL de se inalta in GRADINA MEA Incarcat de roade si de noaptea grea Au incercat DUSMANI SA-L CULCE LA PAMANT SI SA-L STIE INGENUNCHEAT. COPACUL de se inalta in GRADINA MEA Ametit de soare, de lumina grea Acest COPAC e TRUP din TRUPUL TARII SFANT Ce-o fii vesnic pe pamant." "In GRADINA casei mele e COPACUL STA DE PAZA SI LA BINE SI LA RAU SIMT IN BRATE LEMNUL TARE SI-L SARUT MEREU Si copacul se transforma dintr-o dat' SUNT CHIAR EU." 'Noi suntem niste viermisori, Zorba, niste viermisori mici, mici de tot, pe frunza ingusta a unui pom urias. Aceasta frunza ingusta e Pamantul nostru. Celelalte frunze sunt stelele pe care le vezi miscandu-se noaptea. Umblam pe frunzisoara noastra cercetand-o cu teama. O mirosim - miroase frumos sau urat. O gustam - e buna de mancat. O lovim - ea rasuna si striga ca o faptura vie. Unii oameni, cei mai cutezatori, ajung pana la capatul frunzei. De acolo, ne aplecam, cu ochii mari deschisi, cu urechile ciulite, spre vid. Ne infioram. Banuim sub noi infricosatoarea prapastie, auzim de departe fosnetul altor frunze ale pomului urias, simtim cum urca seva de la radacina pomului si ne creste inima. Aplecati astfel deasupra prapastiei, cu tot corpul, cu tot sufletul, tremuram de groaza. Din clipa aceea incepe...' (poezia, marea primejdie) (Alexis Zorba - N. Kazantzakis, editia a doua, Editura Univers, 1987)
Limba romana = vesmantul fiintei noastre(ca o apa in care ne botezam Fiinta); Copacul = Dragostea, Credinta, Speranta poporului roman; reprezinta nazuintele tuturor romanilor, de pretutindeni. Oriunde s-ar afla romanii, in 'gradina casei lor', adica in inima lor, in acest aluat sfant din care le-a fost framantata/plamadita Inima, Copacul isi are infipta adanc, pana in suflet, Radacina. Si chiar daca dusmanii vor incerca sa-l culce la pamant si sa-l smulga din Inima noastra(de ROMAN), din Simtirea noastra, din Cugetul nostru cu tot cu radacini, si daca ne-ar smulge inima din piept, Copacul va ramane vesnic viu, caci El isi are radacina in Dumnezeu, iar Dumnezeu este vesnic viu. Copacul creste si se inalta pe glia stramoseasca, el isi ia seva din pamantul peste care sfintii si-au picurat sudoarea si lacrimile, un pamant aparat si ocrotit de picurii si lacrimile de sange ale sfintilor si martirilor care au locuit 'pe-acest picior de plai, pe-aceasta binecuvantata Gura de Rai'. Fiecare frunza a Copacului este, de fapt, o Icoana. Copacul poate fi asemuit cu 'Pomul Vietii', despre care ni se vorbeste in Sfanta Scriptura/Evanghelie(Biblie) si care era asezat in centrul Gradinii Edenului. Rodul Copacului ne duce cu gandul la Sfanta Euharistie(Cuminecatura), ne duce cu gandul la Rodul care s-a dospit in pantecele Maicii Domnului, la 'Painea si Apa Vietii', care le asigura celor ce se infrupta(se impartasesc cu) din El, cu vrednicie, viata vesnica: 'Eu sunt Calea, Adevarul si Viata', spune Insusi Mantuitorul. Asadar Rodul Copacului poarta in El vesnicia, fericirea/bucuria, reprezentand Trupul si Sangele Domnului. Copacul este o 'fiinta vie', ce ne pazeste/ocroteste, precum o mama sau un inger pazitor, si la bine si la rau. El ne poate duce cu gandul la Maica Domnului, Fecioara Maria, care, dupa cum bine stim este si o scara/punte catre Cer. Iata ce trebuie sa retinem din acest cantec! Copacul = 'Sunt chiar Eu!' Ref: "COPACUL de se inalta in GRADINA MEA Incarcat de roade si de noaptea grea Au incercat DUSMANI SA-L CULCE LA PAMANT SI SA-L STIE INGENUNCHEAT. COPACUL de se inalta in GRADINA MEA Ametit de soare, de lumina grea Acest COPAC e TRUP din TRUPUL TARII SFANT Ce-o fii vesnic pe pamant." "In GRADINA casei mele e COPACUL STA DE PAZA SI LA BINE SI LA RAU SIMT IN BRATE LEMNUL TARE SI-L SARUT MEREU Si copacul se transforma dintr-o dat' SUNT CHIAR EU." 'Noi suntem niste viermisori, Zorba, niste viermisori mici, mici de tot, pe frunza ingusta a unui pom urias. Aceasta frunza ingusta e Pamantul nostru. Celelalte frunze sunt stelele pe care le vezi miscandu-se noaptea. Umblam pe frunzisoara noastra cercetand-o cu teama. O mirosim - miroase frumos sau urat. O gustam - e buna de mancat. O lovim - ea rasuna si striga ca o faptura vie. Unii oameni, cei mai cutezatori, ajung pana la capatul frunzei. De acolo, ne aplecam, cu ochii mari deschisi, cu urechile ciulite, spre vid. Ne infioram. Banuim sub noi infricosatoarea prapastie, auzim de departe fosnetul altor frunze ale pomului urias, simtim cum urca seva de la radacina pomului si ne creste inima. Aplecati astfel deasupra prapastiei, cu tot corpul, cu tot sufletul, tremuram de groaza. Din clipa aceea incepe...' (poezia, marea primejdie) (Alexis Zorba - N. Kazantzakis, editia a doua, Editura Univers, 1987)