Chaque homme a sa croix et monte à son Golgotha, s'il le veut et s'il y consent...

'Tout homme digne d'être appelé fils de l'homme charge sa croix sur ses épaules et monte à son Golgotha.'

En français: 'Tu trouveras donc, lecteur, dans ces pages, la ligne rouge faite des gouttes de mon sang qui jalonne mon chemin parmi les hommes, les passions et les idées. Tout homme digne d'être appelé fils de l'homme charge sa croix sur ses épaules et monte à son Golgotha. Beaucoup, les plus nombreux, atteignent le premier, le second, le troisième degré, halètent, s’affaissent au milieu de leur marche et n'arrivent pas au sommet du Golgotha - je veux dire au sommet de leur devoir : être crucifiés, ressusciter, sauver leurs âmes. Ils défaillent, la croix leur fait peur, ils ne savent pas que la crucifixion est l'unique chemin de la résurrection, il n'y en a pas d'autre.
Il y a eu quatre degrés décisifs dans mon ascension, et chacun d'eux porte un nom sacré : le Christ, Bouddha, Lénine, Ulysse. Cette marche sanglante de l'une à l'autre de ces grandes âmes, à présent que le soleil se couche, j'essaie de la tracer sur ce carnet de route : comment un homme gravit, exténué, la montagne abrupte de sa destinée. Mon âme tout entière est un cri et mon œuvre tout entière est l'interprétation de ce cri.
Toujours, pendant toute ma vie, un mot n'a cessé de me tyranniser et de me cingler : le mot Montée. C'est cette montée que je voudrais dépeindre ici, en mêlant l'imagination et la vérité. Et aussi les traces rouges qu'a laissées mon ascension. Et je me hâte, avant de porter le « casque noir » et de descendre dans la poussière, car cette ligne sanglante sera la seule trace que laissera mon passage sur terre : ce que j'ai écrit, ce que j'ai fait,s'est inscrit et gravé sur l'eau, et a disparu.
Je crie à la mémoire de se souvenir, je rassemble ma vie dispersée dans le vent, debout comme un soldat devant le général, je fais mon Rapport au Greco; parce qu'il est pétri de la même terre crétoise que moi et que, mieux que tous les lutteurs qui vivent ou ont vécu, il peut me comprendre. N'a-t-il pas laisé lui aussi la même trace rouge sur les pierres?' (Lettre au Greco)

In romana: 'Aşadar, cititorule, vei găsi în aceste pagini firul roşu, închegat din picături de sânge, firul care marchează drumul meu printre oameni, patimi şi idei. Fiecare om, vrednic de a fi numit fiul omului, îşi poartă crucea pe umeri, urcând propria-i Golgotă. Mulţi, poate cei mai mulţi, ajung doar până la prima sau până la a doua treaptă şi cad fără suflare, la jumătatea drumului, fără să atingă vârful Golgotei, cu alte cuvinte să-şi împlinească menirea: să fie răstigniţi, să învie şi să-şi mântuiască sufletul. Tremură, se tem, îşi fac crucea, uitând că singura cale spre înviere este răstignirea. Altă cale nu există.
Patru au fost treptele hotărâtoare ale urcuşului meu şi fiecare poartă un nume sacru: Hristos, Buddha, Lenin, Odiseu. Drumul însângerat de la unul spre celălalt este ceea ce vreau să arăt în acest Itinerar, acum când soarele începe să apună: călătoria unui om cu sufletul la gură, urcând muntele vrăjmaş al destinului său. Sufletul meu e un Strigăt şi Opera mea, ecoul acestui Strigăt.
De-a lungul întregii mele vieţi, un singur cuvânt m-a umplut veşnic de nelinişte şi de chin, cuvântul Urcuş. Acest drum în sus aş vrea să-l descriu aici – împletire de ficţiune şi adevăr –, precum şi urmele pe care le-am lăsat în urcuşul meu. Sunt nerăbdător să termin cât mai repede, înainte de a-mi pune „coiful negru“ şi de a mă întoarce în ţărână, căci această urmă însângerată e singurul semn lăsat în trecerea mea pe pământ. Tot ceea ce am scris, tot ceea ce am făcut s-a înscris pe apă şi s-a dus la vale!
Îmi rechem amintirile, îmi adun viaţa spulberată în văzduh, mă aşez ca un soldat în faţa generalului şi îmi prezint Raportul meu către El Greco. Pentru că şi el e plămădit din acelaşi pământ al Cretei ca şi mine şi mă poate înţelege mai bine decât oricare luptător care trăieşte sau care a trăit. N-a lăsat şi el aceleaşi urme însângerate pe pietre?' (Kazantzakis, Nikos, Raport catre El Greco, Editura Humanitas Fiction, 2012)

Une magnifique citation de Nikos Kazantzakis!

 'Dieu se bâtit; j'ai posé à mon tour mon petit caillou rouge, une goutte de sang, pour l'affermir et l'empêcher de périr, pour qu'il m'affermisse et m'empêche de périr; j'ai fait mon devoir.'

 En français: 'Je rassemble mes outils : la vue, l'ouïe, le goût, l'odorat, le toucher, l'esprit. Le soir est tombé, la journée de travail s'achève, je retourne chez moi comme la taupe dans la terre. Non que je sois las de travailler, je ne suis pas las, mais le soleil se couche.
Le soleil s'est couché, les montagnes se sont estompées, les chaînes de montagnes de mon esprit conservent encore un peu de lumière à leur sommet, mais la sainte nuit s'étend; elle monte de la terre, descend du ciel et la lumière a juré de ne pas se rendre. Mais elle le sait, il n'y a pas de salut: elle ne se rendra pas, elle s'éteindra.
Je jette un dernier regard autour de moi : à qui dire adieu, à quoi? Aux montagnes, à la mer? A la treille vendangée, à la vertu? Au péché, à l'eau fraîche? Cela ne sert à rien, à rien: toutes ces choses descendent avec moi dans la terre.
A qui confier mes joies et mes peines, les secrètes passions donquichottesques de ma jeunesse, l'âpre heurt plus tard avec Dieu et les hommes, et enfin l'orgueil sauvage de la vieillesse qui brûle mais se refuse, jusqu'à la mort, à devenir cendre? A qui dirai-je combien de fois, escaladant, des pieds et des mains, la pente abrupte de Dieu, j'ai glissé et je suis tombé, combien de fois je me suis relevé, couvert de sang, pour recommencer à grimper? Où trouver une âme percée de mille coups mais insoumise, comme la mienne, pour me confesser à elle?
Je serre calmement, avec compassion, une motte de terre crétoise dans ma main. Je la conservais toujours avec moi à travers toutes mes courses errantes, et dans les grandes angoisses je la serrais dans ma main et ma main prenait force,une grande force, comme si je serrais la main d'un ami bien-aimé. Mais à présent que le soleil s'est couché et que la journée de travail s'est achevée, qu'ai-je à faire de la force? Je n'en ai plus besoin. Je tiens cette terre de Crète et je la serre avec une douceur, une tendresse et une reconnaissance inexprimables;c'est comme si je serrais dans mes mains, pour en prendre congé, la gorge d'une femme bien-aimée. Voilà ce que j'ai été éternellement, voilà ce qu'éternellement je serai, l'instant est passé comme un éclair où tu as, été mise sur le tour, terre sauvage de Crète, et où tu es devenue un homme combattant.
Quelle lutte, quelle angoisse, quelle poursuite du fauve invisible mangeur d'hommes, quelles forces dangereuses, célestes et sataniques, détient cette poignée de terre! Pétrie avec du sang,de la sueur et des larmes, elle est devenue de la boue, elle est devenue un homme, elle a pris le chemin montant pour arriver - pour arriver où ? Cet homme escaladait en haletant la masse ténébreuse de Dieu, tendait les mains, cherchait, cherchait et s'efforçait de trouver son visage.Et quand, les toutes dernières années, désespéré, il a senti que cette masse ténébreuse n'avait pas de visage, quelle lutte nouvelle, toute d'imprudence et de terreur, pour sculpter le sommet brut et pour lui donner un visage - son visage!
Mais à présent la journée de travail s'est achevée, je ramasse mes outils. Que d'autres poignées de terre viennent pour continuer la lutte. Nous sommes, nous autres mortels, l'armée des immortels, notre sang a la couleur du corail rouge et nous bâtissons au-dessus de l'abîme une île.
Dieu se bâtit; j'ai posé à mon tour mon petit caillou rouge, une goutte de sang, pour l'affermir et l'empêcher de périr, pour qu'il m'affermisse et m'empêche de périr; j'ai fait mon devoir.
Adieu!' (Lettre au Greco) 

In romana: 'Îmi strâng uneltele: văzul, auzul, mirosul, pipăitul, gustul,raţiunea. Se lasă seara, ziua de muncă s-a sfârşit, mă întorc aidoma cârtiţei în casa mea, pământul. Nu pentru că sunt ostenit şi nu mai pot lucra, nu sunt ostenit, dar soarele apune. 
Soarele apune, dealurile de-abia se mai desluşesc, în lanţul de munţi din mintea mea mai pâlpâie o luminiţă sus pe vârf, dar noaptea cea sfântă se întinde; se înalţă din pământ, coboară din ceruri şi lumina a jurat să nu se dea bătută. Dar ştie prea bine că nu are nici o scăpare: nu se lasă, dar se va stinge. 
Arunc o ultimă privire în jurul meu: de la cine aş putea să-mi iau rămas-bun, de la ce? De la munţi, de la mare? De la viţa care şi-a lăsat cules rodul, de la virtute? De la păcat, de la apa răcoritoare? Zadarnic, zadarnic: toate acestea vor coborî în groapă odată cu mine.
Cui aş putea să-i încredinţez bucuriile şi tristeţile mele, dorurile mistice şi donquijoteşti ale tinereţii, răfuiala aspră de mai târziu cu Dumnezeu şi cu oamenii şi, în cele din urmă, orgoliul sălbatic al bătrâneţii care se arde, dar se împotriveşte până în ceasul din urmă să se prefacă în cenuşă? Cui aş putea să-i mărturisesc de câte ori am alunecat şi am căzut, cum am urcat pe brânci asprul şi necruţătorul drum spre Dumnezeu, de câte ori m-am ridicat plin de sânge şi am început să urc din nou? Unde aş putea să găsesc un suflet neclintit ca al meu, rănit, dar nesupus, ca să-mi asculte spovedania?
Strâng în căuşul palmei cu linişte, cu duioşie, un bulgăre de ţărână cretană. L-am purtat cu mine prin toate peregrinările, în momentele de mare nelinişte îl strângeam în palmă şi prindeam putere, o mare putere, ca şi cum strângeam mâna unui prieten drag. Dar acum, când soarele apune şi ziua de lucru s-a sfârşit, ce să mai fac cu puterea? N-o să mai am multă vreme nevoie de ea. Ţin în palmă acest bulgăre de pământ cretan, îl strâng cu nespusă tandreţe, îndatoritor, de parcă aş ţine în palmă sânul femeii pe care o iubesc şi de la care trebuie să-mi iau rămas-bun. Am fost acest pământ din veacul vecilor şi voi fi pe veci acelaşi pământ; ca un fulger a trecut clipa în care ai fost frământat pe roata olarului, pământ sălbatic al Cretei, clipa în care ai plămădit chipul unui luptător!
Ce luptă, ce nelinişte, ce hăituire a fiarei nevăzute devoratoare de oameni, ce forţe primejdioase, cereşti şi diavoleşti, se află în bulgărele ăsta de ţărână! Frământat cu sânge, cu sudoare şi cu lacrimi, s-a făcut lut, apoi om şi a apucat drumul în sus, ca să ajungă – ca să ajungă unde? Acest om urca gâfâind spre piscul întunecat al lui Dumnezeu şi căuta, bâjbâia, încerca să-şi găsească chipul.
Iar când, în anii din urmă, deznădăjduit, a simţit că piscul întunecat nu are chip, a început o altă luptă, plină de în drăzneală şi de spaimă, luptând să şlefuiască piscul brut şi să-i dea un chip – propriul său chip!
Dar acum, când truda zilei s-a sfârşit, îmi strâng uneltele. Să vină alţi bulgări de ţărână ca să continue lupta. Noi, muritorii, suntem o armie nemuritoare, sângele nostru e mărgean roşu şi înălţăm deasupra abisului o insulă. 
Dumnezeu a fost zidit, am pus şi eu o pietricică roşie, o picătură de sânge, ca să-i dau trăinicie, să-l împiedic să piară, ca astfel să mă întărească şi să nu mă lase să pier; mi-am făcut datoria.
Rămas-bun!' (Raport catre El Greco, Editura Humanitas Fiction, 2012)