Passion of the Christ-I make all things new(+Cantare ortodoxa - 'Cu crucea-n spate')

Intotdeauna m-a impresionat acest videoclip si muzica de pe fundal. Chipul lui Iisus insangerat, avand coroana de spini pe frunte, iar de pe margine privind neputinciosi si indurerati, cu ochii umeziti de lacrimi, plini de mila si compasiune, Maica Domnului Iisus Hristos, Mantuitorul nostru - cu inima sfasiata de durere(implinindu-se iata profetia care spunea ca 'prin inima ei va trece sabie') si Ioan, apostolul/discipolul cel mult iubit si indragit de Domnul, singurul dintre apostoli care L-a urmat pana la locul unde trebuia sa fie rastignit Domnul, pana pe Golgota, ramanand la picioarele Crucii, la picioarele lui Iisus pana cand acesta Si-a dat Duhul/Sufletul, incredintandu-L in mainile Tatalui ceresc.

Urmatorul cântec se potriveste foarte bine cu imaginile si cu momentele din viata lui Iisus, prezentate si redate in acest videoclip. Anumite cuvinte si versuri difera de la o varianta la alta(eu am gasit doua variante ale acestui cantec si am decis s-o redau pe aceea pe care am gasit-o intr-o carticica de 'Cantari ortodoxe', iar acolo unde a fost cazul am adaugat si cuvinte sau versuri din celalalta varianta, pe care am gasit-o pe net; oricum diferentele sunt insignifiante/neinsemnate/neimportante)

Cu crucea-n spate

Cu crucea-n spate trec şi-acum
Însângerat pe-al lumii drum,
Cu mâinile-n piroane vin,
La uşi închise Eu suspin,

Cu mâinile-n piroane bat
La uşi închise de păcat,
N-aude nimeni şi pornesc,
Sub crucea grea Mă prăbuşesc,

Sunt plin de răni, de sînge-s plin,
N-aude nimeni când(cât) suspin,
Izvoare curg din jertfa Mea,
Nu vine nimeni ca să bea,

Eu sunt Păstorul cel ceresc,
Dar oamenii Mă ocolesc,
Şi-i chem pe toţi, de toţi Mi-e dor,
Eu sunt Păstorul tuturor,

Vreau ca să intru-n casa ta,
Deschide-acum, nu Mă uita,
Eu sunt al lumii Împărat,
Cu coasta-nsângerată bat,

Deschide-acum că anii fug,
Ia astăzi dulcele Meu jug,
Căci jugul meu este uşor,
Pe lume tu eşti călător,

Sunt Viaţa si sunt bucuria(Lumina) ta,
Deschide-acum, nu Mă uita,
Căci Apa Vieţii-ţi voi da Eu,
Primind cu drag tu jugul Meu(Voi fi Mântuitorul tău)



Doamne ajuta neputintei mele!

Hristos a inviat! 

CANONUL CEL MARE AL SFANTULUI ANDREI CRITEANUL

Ceea ce ma impresioneaza cel mai mult(pana la lacrimi) la acest canon...:

(imn al simtirii/trairii ortodoxe, care cheama la pocainta pe toti crestinii, indiferent de confesiune: ortodox, catolic, romano-catolic, greco-catolic si toti ceilalti crestini, care cred cu adevarat in Mantuitorul Iisus Hristos si in Jertfa Lui de pe Cruce)

'Ajutor si acoperitor S-a facut mie spre mantuire. Acesta este Dumnezeul meu si-L voi slavi pe El; Dumnezeul parintelui meu si-L voi inalta pe El, caci cu slava S-a preaslavit' (de doua ori).

'Ziditorule, făcându-mă lut viu, ai pus întru mine trup şi oase şi suflare şi viaţă; dar, o! Făcătorul meu, Mântuitorul meu şi Judecătorul meu, primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc.'

'Întunecatu-mi-am, frumuseţea sufletului cu plăcerile poftelor, şi cu totul toată mintea ţărână mi-am făcut.

Ruptu-mi-am acum veşmântul cel dintâi, pe care mi l-ai ţesut mie, Ziditorule, dintru început; şi pentru aceasta zac acum gol.

Îmbrăcatu-m-am acum în haină ruptă, pe care mi-a ţesut-o mie şarpele cu sfătuirea, şi mă ruşinez.

Căutat-am la frumuseţea pomului, şi mi s-a amăgit mintea; şi acum zac gol şi mă ruşinez.

Lucrat-au pe spatele meu toţi mai-marii răutăţilor, lungind asupra mea fărădelegea lor.

Pierdutu-mi-am frumuseţea cea întâi-zidită şi podoaba mea; şi acum zac gol şi mă ruşinez.

Cusutu-mi-a haine de piele păcatul, golindu-mă de haina cea dintâi ţesută de Dumnezeu.

Îmbrăcat sunt cu îmbrăcaminte de ruşine, ca şi cu nişte frunze de smochin, spre vădirea patimilor mele celor din bunăvoinţa mea.

Îmbrăcatu-m-am urât cu haina împestriţa-tă şi sângerată ruşinos, prin curgerea vieţii celei cu patimi şi iubitoare de desfătări.

Pătat-am haina trupului meu, şi am întinat cu totul podoaba cea după chipul şi după asemănarea Ta, Mântuitorule.

Căzut-am întru întristarea patimi lor, şi în stricăciunea cea materialnică; şi pentru aceasta acum vrăjmaşul mă necăjeşte.

Viaţă iubitoare de cele materiale şi iubitoare de averi alegând eu în loc de sărăcie, Mântuitorule, m-am împresurat acum cu sarcină grea.

Împodobitu-mi-am chipul trupului cu îmbrăcămintea de multe feluri a gândurilor ruşinoase şi sunt osândit.

Îngrijitu-m-am cu deadinsul numai de podoaba mea cea din afară, nebăgând seama de cortul dinlăuntru, cel după chipul lui Dumnezeu.

Făcându-mi urâţenia chip patimilor mele, prin pofte iubitoare de plăceri, mi-am stricat frumuseţea minţii.

Îngropat-am, Mântuitorule, cu patimile frumuseţea chipului celui dintâi; dar ca pe drahmă, oarecând, căutându-mă, aşa mă află.

Păcătuit-am ca şi desfrânata şi strig Ţie: Eu însumi am greşit! Primeşte, Mântuitorule, ca mir şi lacrimile mele.

Alunecat-am în desfrânare ca David şi m-am umplut de noroi; dar Tu, Mântuitorule, spală-mă şi pe mine cu lacrimile mele.

Fii mie milostiv, strig Ţie ca şi vameşul; Mântuitorule, curăţeşte-mă; că nimeni din cei din Adam n-au greşit Ţie, ca mine.

Nici lacrimi, nici pocăinţă nu am, nici umilinţă; ci Tu însuţi acestea, Mântuitorule, dăruieşte-mi-le, ca un Dumnezeu.

Uşa Ta să nu mi-o închizi atunci, Doamne, Doamne! Ci să o deschizi mie, celui ce mă pocăiesc către Tine.

Iubitorule de oameni, Cel ce voieşti ca toţi să se mântuiască, Tu mă cheamă şi mă primeşte ca un bun, pe mine cel ce mă pocăiesc.

Ascultă suspinurile sufletului meu, şi primeşte picăturile ochilor mei, Doamne, şi mă mântuieşte.'

Doamne ajuta neputintei mele!

Dincolo de aparente, dincolo de masti... esti chiar Tu!

'Pentru mulţi viaţa este un bal mascat iar masca obligatorie, iar eliberarea de mască aproape imposibilă' … - Delia Palade(psiholog)

O idee superba si cat se poate de practica si actuala, care spune un mare adevar! Imi place foarte mult ideea din final, despre sinceritate, caci, in ziua de azi, a fi sincer echivaleaza, de fapt, sincer, cu a fi adevarat!

'I'm not perfect, but I've always been true too you'['Nu sunt perfect(a), dar am fost intotdeauna sincer(a) fata de tine'; ideea este urmatoarea: ti-am spus mereu adevarul/niciodata nu te-am mintit si nu ti-am ascuns nimic]. Aici, englezescul 'true' este folosit tocmai pentru a reda 'ideea de sinceritate' si de sublinia faptul ca persoana care vorbeste nu a mintit pe parcursul relatiei cu interlocutorul ei. Acest lucru vrea sa sublinieze faptul ca o persoana, in pofida defectelor(lipsuri + carente), in pofida viciilor si patimilor care-o mistuie si-o consuma, poate fi totusi o persoana nemaipomenita, minunata, sincera, in raport cu ceilalti, si deosebit de placuta, prin 'caracterul' ei sincer/curat/adevarat(compensand prin mila, compasiune, empatie etc) si, mai ales, prin felul ei natural de a se comporta si de a fi. Nu conteaza atat de mult cat de murdar/intinat este trupul, ceea ce conteaza cu adevarat este Ideea care hraneste si inalta sufletul/Duhul/Spiritul (mintea/cugetul/simtirea si simturile). Bineinteles ca trebuie sa ne ingrijim si de trup, la fel de mult cum o facem si pentru suflet, deoarece stim din Sfanta Scriptura ca Trupul este Templul Duhului Sfant si ca vom da socoteala si pentru el, nu doar pentru suflet, care este creat si ne este daruit de Tatal si trebuie sa se intoarca la El, atentie, prin Sacrificiul (Crucea si Patimile) Fiului. Totusi, din Evanghelie, stim ca Hristos era vazut adeseori in compania unor oameni, chinuiti si mistuiti de patimi si vicii trupesti, fiind chiar El acuzat de mai marii preoti sau de farisei ca prefera compania/prezenta acestora, El 'Cel far' de pacat'! 
Cel mai cunoscut este cazul Mariei Magdalena, care era stiuta printre oameni ca fiind o femeie de moravuri usoare (cunoscuta ca fiind o prostituata, acuzata de concetateni ei ca facandu-se vinovata de pacatul desfranarii, fiind foarte aproape de a fi linsata si omorata in bataie cu pietre; este salvata la timp de Mantuitorul Iisus Hristos, care a ramas cunoscut in istorie pentru vorbele pline de talc pe care le-a spus in apararea ei: 'Acela care este fara de pacat sa arunce primul (cu) piatra.' Bineinteles ca niciunul nu era fara de pacat, afara numai de El, care niciodata nu ar fi aruncat cu piatra, tocmai pentru ca era far' de pacat. Nu exista om far' de pacat pe acest pamant, si tocmai de aceea, fiind atat de pacatosi, ne este atat de usor unora dintre noi sa acuzam, sa judecam si s-aruncam cu piatra. Intalnirea Mariei Magdalena cu Iisus, i-a schimbat acesteia viata si comportamentul si a facut-o sa se caiasca amarnic pentru faptele ei reprobabile/imorale. Mai tarziu, dupa cum ne spune insusi Sfanta Scriptura, ea este prima martora a Invierii, dar va fi considerata nebuna de cei carora le va vesti pentru prima oara minunea/miracolul Invierii Domnului din morti, de catre chiar Apostolii si discipolii domnului Hristos, care invinsi si cotropiti de frica/teama se ascundeau de cei care L-au tagaduit si rastignit pe Hristos si care cautau sa-i pedepseasca si pe discipolii Lui. Astazi stim ca Biserica ii cinsteste memoria, numarand-o alaturi de ceilalti sfinti din Calendar.

Cine a fost de fapt Maria Magdalena? 
A fost cea care I-a spalat Domnului picioarele, caindu-se amarnic pentru ceea ce a facut si plangand la picioarele Sale, pe care le-a spalat(stropit cu lacrimile ei) si apoi le-a sters cu parul ei. Acest lucru nu a fost trecut cu vedere de Mantuitor, care a fost foarte impresionat de gestul si devotamentul ei, scotand in evidenta faptul ca nimeni dintre cei cunoscuti, desi cu o conduita morala ireprosabila si cu inalte aspiratii spirituale, nu a dovedit o asa supunere si iubire fata de El. Drept urmare, El i-a daruit ei sticluta cu mir, pe care I-a spus s-o pastreze pana la moartea Lui. Apoi, la judecata lui Pillat, ea a strigat 'Elibereaza-L', cand multi strigau 'Rastigneste-L'. Tot ea a fost alaturi de Maria, mama lui Iisus, si alaturi de Apostolul(discipolul) Iubirii - Ioan, la picioarele Crucii, cand Hristos patimea si suferea rastignit/pironit pe cruce. Si iata, din nou, ea - fiind prima martora a Invierii!

Referitor la masti!

Omul este asemenea unei papusi rusesti - 'o matruska'. Daca tu (sau altcineva din jur) vei incepe sa spargi mastile din exterior spre interior pentru a te cunoaste, aceasta experienta va fi una foarte dureroasa pentru tine, dar daca vei incepe sa te cunosti din interior spre exterior, sa-ti asumi identitatea si destinul, vei intelege mai bine cine esti cu adevarat si ca este necesar sa cauti forta/puterea de a-i ierta pe cei ce ti-au gresit si de a te ierta si pe tine, sa te eliberezi de masti si clisee tocmai pentru a-ti permite sa existi, sa fii, pur si simplu! Procedand astfel, cautand mai intai Sursa si identificand-o ca fiind Izvorul (existential) Existentei tuturor si a toate..., nu vei mai fi suferi atat de mult, pentru ca inlauntrul tau, fix in inima ta, vei stii si vei simti ca acolo se afla cheia dezlegarii intregii tale fiinte, cheia care-ti descatuseaza Eul tau interior, divin, deci si etern; si dezlegandu-te si dezrobindu-te de toate mastile tale sociale, comportamentale, momentane sau de alta natura, vei ajunge sa te cunosti mult mai bine si vei reusi sa-ti apartii intr-o mult mai mare masura, fara sa te mai raportezi la mastile/idolii trecutului. Atunci si numai atunci vei reusi sa fii tu insuti si numai iubind vei fi tu insuti, pt ca a iubi tine de natura noastra cea dintai si primordiala. In plus iertand si numai iertand, iti poti depasi conditia de om, pt ca nu este ceva surprinzator sa iubesti, ci este ceva absolut normal; sa iubesti pe cineva care te iubeste sau de la care obtii anumite foloase materiale sau satisfactii spirituale este ceva natural si firesc, insa sa iubesti pe cineva care ti-a gresit enorm sau care te uraste si te dusmaneste de moarte, asta 'da', trebuie sa recunosc ca este ceva exceptional, foarte rar intalnit si, tocmai de aceea, consider gestul iertarii ca fiind un act supra-firesc, ce nu trebuie privit ca fiind intru-totul un dar/talant, ce este dat de Dumnezeu doar sfintilor si celor alesi si bine placuti Fetei Lui! Nu! Iertarea presupune smerenie, ea cere foarte multa rugaciune, ea iti cere sa fii umil, ea este daruita celui ce o cere neincetat prin har, fie calau(care regreta si cere penitenta pentru fapta sa), fie victima(care se roaga sa-i fie daruita forta de a ierta si mai ales puterea de a uita), fie, pur si simplu, orice pacatos, cu firea desfranata/denaturata; caci harul te umple de Har si 'dar din dar se face Rai', iar cel ce iarta far' de numar si fara sa aiba resentimente, se umple de daruri/haruri! Caci 'a ierta' nu este ceva ce este la indemana oricui, caci cine iarta din inima/suflet nu mai este om, ci devine un Om cu majuscula, un Supra-Om si nu este deloc mult spus! Cineva a spus ceva foarte frumos, ce nu voi uita toata viata mea si voi lua aceasta idee cu Mine([dentificandu-ma, asa cum fiecare dintre noi o poate face, cu Ego-ul primordial si etern, cu Logos-ul divin, nu ca totalitate/intreg, ci numai ca parte; caci numai la sfarsit, '(dar) când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.' - Biblia - 'Imnul dragostei', lasat noua de Sfantul Apostol Pavel] cand voi pleca din lume si din mine, si-mi voi scutura praful si lutul de pe suflet si de pe aripi si ma voi intoarce in 'Sanurile' Tatalui Celui vesnic si 'batran de ani': 'Dumnezeu este o prapastie de smerenie!' Sa nu uitati asta, cat veti trai! Sa nu uitati de Dumnezeu, niciodata!

Aparenţe, măşti şi ziduri…(Autor: profesor si psiholog Delia Palade)

Aparenţe, măşti şi ziduri

                                                 Delia PALADE                                                                         

Am citit zilele trecute “Viaţa pe un peron” a lui Octavian Paler, unde la un moment dat zice aşa: “Lumea e plină de măşti de sticlă. Te uiţi şi nu le vezi. Mângâi faţa unei femei şi nu simţi masca asta de sticlă. Se îmbraţişează doi amanţi şi nu simt unul la celălalt masca asta de sticlă. Se sarută şi nu simt. Mama îşi creşte copilul şi nu simte cum o dată cu obrazul se lărgeşte şi masca de sticlă. Nu, aceste măşti nu se văd. Dar opriţi-vă undeva, vroiam să le strig, şi ţipaţi, cereţi ajutor, ameninţaţi. Imediat veţi observa măştile de sticlă. Figurile rămân impasibile. Fiecare îşi vede de viaţa sa, sub clopotul său de sticlă. Într-o zi, în mijlocul pieţei am făcut această experienţă. […] Nimeni nu s-a apropiat de mine să mă întrebe ce vreau. Trecătorii au iuţit paşii şi în câteva clipe în jurul meu era gol…”

Ciudat… am in faţa mea o pagină albă şi multe gânduri de vărsat pe hârtie, sau mă rog, pe ecran, despre acest subiect.

Îmi amintesc că  în manualele de psihologie exista capitole legate de identitatea eu-lui. Acolo se vorbeşte practic de trei componente ale aceluiaşi eu, adică noi, ca persoane umane, avem  trei înfăţişări: ceea ce suntem cu adevărat, ceea ce vrem să fim şi ceea ce vor alţii să fim şi să vadă la noi.

Felul în care ne vedem pe noi înşine nu coincide cu acela în care ne văd ceilalţi. Jung spunea că avem fiecare câte o „personă“ – mască sau aparenţă, prin care ne pre­zentăm în faţa lumii. Încercăm mereu – ascunzând ceea ce credem că nu merită să arătăm celorlalţi – să obţinem acceptarea celor din jur. Treptat ajungem, prin educaţie şi interacţiune cu restul, să credem că suntem aşa cum ne văd ceilalţi. Apoi, în funcţie de gradul nostru de toleranţă faţă de reacţiile ochiului public, ajungem să purtăm măşti şi faţă de noi înşine. Ajungem sa purtăm câte o mască diferită: una pentru şef, una pentru colegul care ne place, una pentru cel care ne displace, una pentru familia noastră, alta pentru prietenii noştri şi lista ar putea continua la infinit.

Cu toţii am auzit expresia că aparenţele înşeală. Probabil nu este întodeauna aşa, dar noi analizăm oamenii, şi mai grav, îi judecăm după ceva ce vedem, după aspectul fizic sau după cum ni se pare nouă că ar fi. Fiecare are o viziune personală asupra lucrurilor şi e bine să fie aşa, însă nu este mereu cea mai corectă. Facem adeseori greşeala de a ţine cont de părerea unui apropiat faţă de o anumită persoană sau situaţie, fără a ne convinge singuri. Mult prea uşor judecăm, mult prea lesne aparenţele ne captivează şi suntem tentaţi să ne transformăm într-o persoană care nici nouă nu ne place.

Există lucruri pe care le mascăm în mod inconştient; atât în faţa celorlalţi, cât şi faţă de noi înşine. Sunt temeri, complexe, probleme personale, care îl pot depăşi chiar şi pe cel care le poartă. Ele dau naştere unor reacţii de protecţie, iar acest camuflaj ne poate amăgi. Majoritatea purtăm maşti pentru a ne ascunde, pentru a rămâne nevăzuţi şi neatinşi de ceilalţi, poate tocmai pentru a deveni ce vrem să părem în faţa celorlalţi sau de multe ori chiar din frica de neacceptare. Pentru mulţi viaţa este un bal mascat iar masca obligatorie, iar eliberarea de mască aproape imposibilă …

Trăim într-o lume în care “a părea” valorează mai mult decât “a fi”. Lumea  răsplăteşte mai adesea aparenţele meritului decât meritul însuşi. Politeţea nu sugerează întotdeauna bunătate, echitate, complezenţă, gratitudine. Ea oferă însă aparenţele lor şi face să pară omul pe dinafară aşa cum ar trebui să fie pe dinăuntru.

Falsitatea poate cuprinde întreaga persoană, începând de la felul de a ne îmbrăca, de la accesoriile pe care le purtăm, până la gesturi, limbaj, comportamente propriu-zise pe care le imităm şi nu sunt deloc constructive. Ne creăm o imagine, pe care vrem să o vadă cei din jurul nostru şi majoritatea tindem să ne ascundem grijile după o mască acceptabilă de convenienţe socială. Nu renunţăm la măşti pentru că vrem să evităm criticile şi dezaprobarea care ar putea urma dacă ne sunt date în vileag adevăratele sentimente.

Aparenţa este ca un zid ce desparte lumea fiecăruia dintre noi, de lumea reală… avem tendinţa de a ne construi un adevărat zid în jurul nostru, zid menit să ne protejeze de viitoare posibile răni. Problema este că zidurile după care ne ascundem nu numai că protejează, dar ne şi izolează. Ajungem să ne simţim rupţi de relaţia după care tânjeşte natura noastră umană. Ajungem chiar ca nici măcar prieteni să nu ne mai facem, decât dacă punem în balanţă avantajele pe care ni le oferă prietenia acestora.

Am văzut în multe situatii că pentru a reuşi în lume, trebuie să părem nebuni sau să fiim şmecheri. Trebuie să ştim cum sa facem ca să ne placă lumea. Trebuie uneori să purtăm o mască, să jucăm un rol, să asimilăm comportamente care nu corespund felului nostru de a fi.  Nu e uşor să-ţi clădeşti  o personalitate, nu e uşor să placi celorlalţi şi cu toţii ne dorim să fim iubiţi, însă nu cred că trebuie să ne asimilăm comportamente care nu corespund felului nostru de a fi, doar ca să părem simpatici.

Nu putem trăi pe deplin decât cu inima deschisă. E drept că putem fi răniţi uşor, dar ce rost are să creăm ziduri în jurul nostru când şi aşa există tot mai puţini “luptători”.

Cred că important e să încercăm măcar să ne cunoaştem. Să ne programăm constant întâlniri cu noi înşine şi să vedem prin ce ape ne mai scăldăm. Da, se întamplă şi crize de identitate, şi trebuie să le rezolvam cum putem mai bine. Dar dacă avem exercitiul dialogului cu noi înşine, clar ne va fi mai uşor  iar după ce am ajuns la o concluzie, pasul următor este să ne asumăm ceea ce suntem. Căci dacă ne pitim după diverse măşti, nu rezolvăm prea multe, iar ştiinţa ne este perfect inutilă…

De ce-ar trebui să ne cunoaştem? Simplu. Ca să nu mai preluăm pasiunile altora şi să spunem că sunt dintr-o dată şi ale noastre. Ca să nu mai ajungem în locuri de muncă unde de fapt nu vrem să fim cu adevărat, unde nici măcar nu suntem apreciaţi şi dacă e să ne uităm cu atenţie, nici măcar salariul nu e cine ştie ce. Ca să nu ne implicăm în acţiuni care nu ne atrag în mod deosebit; pentru a şti cu adevărat cine suntem, ce ne dorim, ce ne pasionează, ce ne enervează şi aşa mai departe.

A fi sincer cu noi inşine este unul din cele mai mari daruri pe care putem să ni le facem. Sinceritatea ne eliberează de povara măştilor, de contabilizarea minciunilor, ne redă libertatea şi fericirea. Ne face neşantajabili, transparenţi, ne redă demnitatea. Poate că nu putem să fim mereu sinceri cu alţii (pentru ca ei nu ne permit, nu sunt pregătiţi iar noi încă nu ştim să fim sinceri făra să rănim sau să revoltăm) dar nu ne costă nimic să fim sinceri cu noi înşine. Dimpotrivă, câştigam totul. Ne despovărâm şi ne înseninăm, ne redobândim liniştea şi stabilitatea,  simţim că nu mai datorăm nimic în schimb,  putem onora pe cei din jur cu puterea noastră de a pătrunde şi recunoaşte faţetele adevărului şi ale realităţii.

Publicat(Postat) la urmatoarea adresa (pagina web/de internet): http://ziarulzidul.ro/2011/02/06/aparente-masti-si-ziduri%E2%80%A6/;

La data de 6, februarie, 2011, de catre Cristian Bodnarescu(February 6, 2011 by Cristian Bodnarescu);

Sursa poze/fotografii: Google imagini + link-ul mentionat mai sus;

'Je t'adore à l'égal de la voûte nocturne'(Charles Baudelaire) - Un tout petit COMMENTAIRE

Je t'adore à l'égal de la voûte nocturne    

                                                       Charles Baudelaire

Le texte intégral

'Je t'adore à l'égal de la voûte nocturne,
Ô vase de tristesse, ô grande taciturne,
Et t'aime d'autant plus, belle, que tu me fuis,
Et que tu me parais, ornement de mes nuits,
Plus ironiquement accumuler les lieues
Qui séparent mes bras des immensités bleues.

Je m'avance à l'attaque, et je grimpe aux assauts,
Comme après un cadavre un choeur de vermisseaux,
Et je chéris, ô bête implacable et cruelle!
Jusqu'à cette froideur par où tu m'es plus belle!'

Un tout petit COMMENTAIRE de ces beaux vers écrits par Baudelaire:

Le plus souvent je ne cite que la première strophe, qui peut être vue tout comme une éloge/hymne à l'adresse de la Femme, en général, comme un Archetype cosmique/universal, comme un idéal de beauté et de splendeur, comme une infinie et inépuisable Source d'inspiration et d'étonnement. La femme vue comme une muse, dont la beauté, le silence, la timidité, le recul, la distance (y compris la conduite reservée, la dignité, la décence, la noblesse, la delicatesse, l'honnêteté/la fidélité/l'intégrité/ la probité/la franchise etc.) inspirent le poète et fait de tout homme, n'importe quel, un artiste, un vrai/véritable artiste. Malheureusement, le ton change dans la deuxième strophe, où le poète montre et manifeste son regret(une grande douleur, accompagnée d'une sorte de lamentation qui fait preuve d'un grand/e amertume/désolation/affliction/chagrin/ souffrance/tourment/tristesse) concernant l'éphémérité de 'L'Être'(humain), la fragilité/ l'instabilité ontologique.

Quoique repudié(rejeté/refusé) par la femme qu'il aime, il trouve/considère celle-ci beaucoup plus belle, plus attrayante et captivante que celles légères, qui ont un faible caractère ou qui n'ont guère(pas du tout) et qui prennent la vie toujours à la légère. Cette froideur(dans son regard glacial, hostile et indifférent) avec laquelle elle le regardait (saluait) toujours pour l'éloigner et le repudier, son fort(e) caractère(personnalité) que le poète surprend dans le vers suivant, en utilisant deux adjectifs très éloquents/révélateurs pour notre discours: 'implacable et cruelle'; ce sont les mots qui définissent le mieux l'attitude ferme de la femme, de ce genre et type de femme, une sorte de 'rara avis'(du latin: oiseau rare) tellement rare (à trouver/ rencontrer dans cette courte vie) qui le captivait/fascinait le plus et qui pour lui (dans ses yeux/son regard d'homme et d'artiste) était la plus belle, c'était la Muse qui l'inspirait, sa Muse! C'était La Femme, la Bien-aimée qu'il avait tant chérie tout le long du fil de sa maudite vie. 

Ch. Baudelaire, tout comme autres artistes bizarres et maudits (écrivains, peintres, poètes etc.), peut être accusé d'avoir fait preuve d'une sorte de misogynie pendant la durée de sa vie par l'intermédiaire de son oeuvre, qui cependant/pourtant(nonobstant) a passé sans encombre l'épreuve du temps. Ce qui reste au-delà du Bien et du Mal est son immense talent, son destin tragique, terrible et cruel, sur les ailes duquel il a trouvé encore le pouvoir et la force d'inventer et jeter/répandre 'les fleurs' de l'éternité/l'infini et de l'absolu artistique. J'aime Baudelaire, c'est un des 'hommes de génie' que j'aime et apprécie beaucoup.... Quant à ses fleurs, il y en a assez/beaucoup que j'en raffole.

'Les hommes de génie sont des météores destinés à brûler pour éclairer leur siècle.' - Napoléon Bonaparte

Sursa poze/fotografii: Google imagini

ORICUM - poem scris de Maica Tereza si gravat pe zidul Casei de copii din Calcutta

ORICUM

Oamenii sunt adesea neintelegatori, irationali si egoisti...

Iarta-i, oricum.

Daca esti bun, oamenii te pot acuza de egoism si intentii ascunse...

Fii bun, oricum.

Daca ai succes, poti castiga prieteni falsi si dusmani adevarati...

Cauta succesul, oricum.

Daca esti cinstit si sincer, oamenii te pot insela...

Fii cinstit si sincer, oricum.

Ceea ce construiesti in ani, altii pot darama intr-o zi...

Construieste, oricum.

Daca gasesti linistea si fericirea, oamenii pot fi gelosi...

Fii fericit, oricum.

Binele pe care il faci astazi, oamenii il vor uita maine...

Fa bine, oricum.

Da-i lumii tot ce ai mai bun si poate nu va fi niciodata de-ajuns...

Da-i lumii tot ce ai mai bun, oricum.

La urma urmei, este intre tine si Dumnezeu...

N-a fost niciodata intre tine si ei, oricum.

'Dumnezeu te accepta, te vrea asa cum esti tu, NUMAI SA FII SINCER!!!' - Pr. Arsenie Papacioc

                    

Sa avem inima sincera!

'O clipa poate sa fie un timp si-o suspinare poate sa fie o rugaciune'

'Bunul Dumnezeu ne iubeste mai mult decat credeam noi. Noi stim din literatura ca ne iubeste, ca e iubitor, ca e dincolo de iubire, in sfarsit, te accepta, te vrea asa cum esti tu, numai sa fii sincer!'

'Nu trebuie sa se teama nimeni daca are inima sincera...'

'Nimic nu este pierdut atata vreme cat sufletul nu abdica, cat capul se ridica din nou si credinta ramane in picioare.' - Pr. Arsenie Papacioc


                    Suntem inca in perioada postului, dar acesta se apropie deja cu pasi repezi de final. Tocmai de aceea, pentru ca stiu ca foarte multi dintre credinciosi(mai multi decat in mod normal/obisnuit, mai multi decat cu prilejul altor sarbatori, mult mai multi decat in alte perioade din an) vor merge in aceasta perioada la Biserica pentru a se marturisi, vreau sa dau tuturor un sfat prietenesc, amintindu-va ceea ce este esential in privinta Tainei Sfintei Spovedanii[cunoscuta si sub numele de 'Taina/Botezul lacrimilor', deoarece aceasta Taina reprezinta, de fapt, un 'nou botez', o noua nasterea din 'apa/lacrimi si din Duh', 'din Duh si Adevar', un 'botez cu foc'(Focul si Harul Duhului Sfant) care mistuie si curata fiinta umana, un 'botez haric', care necesita o cainta sincera, continua, insotita de pareri de rau (mustrare a constiintei) pentru faptele reprobabile/imorale de care mai toti ne facem vinovati, un 'botez' care ne aduce enorm de multe daruri si bucurii duhovniceste, umplandu-ne de Har; este o taina care trebuie sa ne insoteasca pe toata durata vietii si care trebuie sa innoiasca vesnic in noi Chipul lui Dumnezeu, Chipul Omului Nou, care se desavarseste in si prin Hristos, uneori chiar din aceasta viata - prin Sfintele Taine, daca oamenii le cinstesc si le intrebuinteaza dupa cuviinta(dintre toate Tainele cea mai importanta este Sfanta Euharistie - cea mai mare si infricosatoare Taina) - sau dupa Judecata finala a lui Iisus, cand va avea loc Invierea mortilor]: nu uitati sa fiti sinceri - fata de voi insiva, fata de duhovnic, dar mai ales fata de Dumnezeu, iar pe Dumnezeu nimeni nu-L poate pacali. Vreau sa va spun ca omul care este sincer este un om binecuvantat de Dumnezeu, caci nicio virtute nu poate fi dobandita fara sinceritate. Sinceritatea, asa cum spune si vrednicul de pomenire - parintele Arsenie Papacioc, precumpaneste(prevaleaza) asupra oricaror lipsuri/carente (vicii), aducand in viata noastra o traire spirituala unica si profunda, ce se caracterizeaza prin autenticitatea sentimentelor traite, precum si printr-o traire/simtire genuina a Iubirii adevarate, pure si neconditionate, a Domnului nostru Iisus Hristos. 

                    In ce consta aceasta traire/simtire, acest sentiment/simtamant pe care eu l-am observat, mai ales, la pustnici/ calugari isihasti/martiri/sfinti/cuviosi(cuvioase)/traitori ortodocsi(si catolici, dar nu in aceeasi/egala masura) din toate veacurile - in faptul ca toti, absolut toti sfintii si nu doar ei (ci toti oamenii care-L iubesc cu adevarat pe Hristos si care au nutrit toata viata lor sentimente genuine de Iubire fata de Fiul lui Dumnezeu) si-ar fi dorit sa fie pe Cruce in locul lui Iisus, spunandu-si in sinea lor ca 'nu Tu, Dumnezeul meu, Creatorul meu si Ziditorul a tot Universul si a toata Faptura, nu Tu trebuia sa fii pironit pe Cruce, ci eu pacatosul si desfranatul, cu firea mea denaturata, intinata si spurcata!' Si asta nu o faceau pentru ca isi doreau glorie si nemurire, care apartin pururea Fiului Omului - desi erau ispititi de vrasmas si cu astfel de ganduri - ci o faceau dintr-o nemasurata mila/milostivire si dintr-o Iubire pura, adevarata si neconditionata, pe care Insusi jertfa Mantuitorului le-o insufla.  

                    Dar lucrurile sa stiti ca nu raman deloc asa, caci acestia erau cercetati de fel de fel de duhuri si erau framantati de fel de fel de intrebari, ca de exemplu - "Oare chiar merita sa mori din Iubire, oare chiar merita sa suferi pentru Hristos, oare chiar merita sa fii chinuit in numele unei idei, care s-ar putea sa ramana pe veci doar o <himera>? Oare chiar merita sa faci toate aceste sacrificii, cand poti sa te bucuri de atatea placeri si dezmierdari?"  Pe acestia ii cerceta insusi Duhul Adevarului, insusi Constinta Universala si Mama noastra, a tuturor. Si daca intr-o clipa de inflacarare, de aprindere a inimii si a duhului, plin de curaj, un astfel de crestin traitor si-ar fi dorit, categoric si fara sovaiala, sa moara pironit pe cruce in locul lui Hristos, in clipa urmatoare/cat de curand isi dadea seama ca niciodata nu ar fi putut sa duca aceasta Cruce; atunci era coplesit de sentimente de vinovatie(deorece nu-L putea salva de la suferinta si de la moarte pe Cel iubit, nici nu-i putea alina durerea; era imposibil sa schimbe ceea ce, oricum, trebuia sa se intample, iar acum era/este prea tarziu) si-l podidea plansul ('ma-necam de dor in piept cu plansul'), iar 'lacrimile ii curgeau pe fata cu pareri de rau', realizand cat de neputincios era si cat de schimbatoare/trecatoare/inconstanta este firea umana! 
                    In acele momente de tanguire nu-i ramanea decat sa cada in genunchi in fata Ziditorului si sa-si planga neputinta, rugandu-se lui Hristos, Tatalui ceresc si Duhului Sfant sa-i ierte aceasta slabiciune, aceasta frica de a suferi, frica de moarte si de necunoscut care l-au biruit: 'Iarta-ma, Doamne, ca n-am stiut ce zic, desi am gandit si mi-am dorit cu ardoare si cu sinceritate sa fi fost jertfit in locul Tau, dar mi-am dat seama ca niciodata nu as fi putut duce o astfel de Cruce, caci numai Tu poti purta durerea intregului Univers, durerea intregii lumi, Firi si Fapturi, caci numai Tu, Dumnezeu fiind, poti covarsi prin Firea Ta si cu Iubirea Ta nemarginita/infinita(Jertfa Ta, Patimile Tale, Sangele Tau, Lumina Ta) raul(ura) din lume si rautatea lumii(oamenilor), marea de pacate(oceanul de patimi) si abisul durerilor, ramanand o rana vie pana la sfarsit, pana la Judecata final si Inviere; o rana deschisa, o rana vie din care izvorasc necontenit paraie de sange, care semnifica/reprezinta, de fapt, rauri/efluvii de iubire(si iertare), de milostivire, de binecuvantari(bucurii duhovnicesti) si de har. Tu, Iisuse iubit, esti un abis de durere si o rana vie, deoarece jertfa Ta nu se sfarseste niciodata, nici Iubirea Ta, nici mila/indurarea/milostivirea Ta. Din ranile pe care Ti le-au pricinuit dusmanii/barbarii/tiranii nu curge sange, ci curg paraie nesfarsite de Iubire... ('Izvoare curg din jertfa Mea, nu vine nimeni ca sa bea!')

                    Asadar dam inapoi, dar nu neaparat din lasitate, caci lasitatea nu doar ca nu ne permite sa realizam acele acte marete(la care unii poate doar visam), care necesita si o foarte mare doza de curaj(uneori chiar de nebunie!), ci nici macar nu ne lasa sa ne gandim la ele, pentru ca, pur si simplu, chiar si numai a gandi un act maret(care necesita mult curaj), precum a se lasa jertfit in numele Iubirii, inseamna 'a trai actul' pe care doar l-ai gandit. L-ai trait pentru ca l-ai simtit, pentru ca ti-a rascolit toata fiinta, pentru ca ai pus suflet si afect in ceea ce ai gandit/trait/simtit! Trebuie sa tinem minte ca nu lasitatea ne face sa dam inapoi, ci teama de a iubi cu adevarat, teama de a iubi sincer, curat si neconditionat, iar ceea ce ne sperie cel mai mult este teama(riscul/posibilitatea) de a suferi o durere care se poate dovedi a fi peste puterea noastra, o durere aflata la limita suportabilitatii sau chiar dincolo de aceasta, dincolo de limitele firii, o durere cumplita care ne-ar putea obliga sa ne negam pe noi insine, obligandu-ne sa renuntam la crezul nostru, la crampeiul de speranta de care ne-am agatat din trecut si pana in prezent, sa ne lepadam de tot ceea ce iubim, de tot ceea ce ne este mai drag... Cand nu mai iubesti pe nimeni, cand nu mai ai pe cine iubi, fiind lipsit de prezenta, caldura si aprecierea celor care constituiau subiectul/subiectii iubirii tale, atunci poti sa spui cu adevarat ca nu mai ai nimic, absolut nimic! 
                    Perspectiva unui sfarsit agonizant, a unei morti violente ne sperie pe toti, insa ii inspaimanta si ii infricoseaza mai ales pe cei care nu cred in Dumnezeu si in Fiul Sau, adica pe cei necredinciosi. In schimb, credinciosii poarta in sufletul si-n inima lor, pe toata durata existentei/vietii lor pamantesti - si nu numai - Iubirea, credinta(in Hristos-Dumnezeu, Fiul Omului si al Domnului) si speranta, adica tocmai cele trei virtuti reprezentand untdelemnul care tine focul divin/ceresc si primordial al candelei din fiinta/inima noastra vesnic aprins; iar atunci cand parasesc scena acestei lumi, cei credinciosi o fac mereu cu nadejdea in Inviere si numai cei care mor pregatiti si impacati cu cei din jur(fara sa poarte vrasmasie cuiva), precum si cu ei înşişi, vad in moartea si trecerea lor (in lumea de) dincolo o mare bucurie, o impacare cu Dumnezeu.

                   Tin neaparat sa mai spun/adaug ceva relevant si foarte important in economia acestui discurs: vreau sa mai spun ca de raspunsurile atat de sincere, de curate si de nevinovate ale acestor simpli traitori crestini, atat de autentici prin felul lor de a-si trai viata, prin simtirea lor atat de genuina(curata/inalta/nevinovata/pura), se mira, se minuneaza si se bucura pana si ingerii si celelalte forte/puteri ceresti nevazute. Nu am nicio indoiala in aceasta privinta! Multi dintre acesti traitori, care desi in trupuri de lut, au dus o viata curata si fara prihana, fiind asemuiti cu ingerii, tocmai datorita faptului ca traiau curat si vietuiau asemenea ingerilor inca din timpul vietii lor pamantesti, inca de cand traiau pe acest pamant, inca de cand locuia in aceasta lume vremelnica si efemera, incercand sa dea un sens vietii lor scurte si trecatoare, sa dea un sens existentei lor, care, cel putin la prima vedere, parea absurda(pare absurda chiar si pentru foarte multi dintre noi, indiferent de timp/epoca, indiferent de loc, educatie, cultura); si totusi prin Iubirea lui Hristos, punandu-ne toata nadejdea in El si crezand fara tagada in Inviere si, mai ales, prin Sfanta lui Jertfa si prin patimile pe care El le-a indurat, Hristos ne da aripile Sale, aripile Crucii, ca sa ne inaltam si sa ne detasam de ceea ce e lumesc si trecator, de ceea ce e absurd, chiar daca nimeni niciodata nu-L va putea ajunge: 'Stati baieti, striga el, nu ingraditi drumul lui Dumnezeu, e mare pacat! Nu impiedicati ceea ce e scris sa se petreaca! Sa treaca crucea, Dumnezeu o trimite, negrii sa pregateasca piroanele, sa urce trimisul lui Dumnezeu pe cruce, nu va temeti, aveti incredere! Asa e legea lui Dumnezeu: sa ajunga cutitul pana la os, altfel minunea nu se face(produce)! Ascultati pe batranul vostru rabin, baieti, adevar va spun; daca omul nu ajunge pe buzele prapastiei, pe spatele lui nu rasar aripi.' (Kazantzakis, Nikos, Ultima ispita a lui Hristos, Editura Humanitas Fiction, 2011)


                    'Vanitas vanitatum,omnia vanitas(est)' = 'Desertaciunea desertaciunilor, totul este desertaciune/toate sunt desarte!' Credeti-ma, dar: Avem mare nevoie de aripi, ca sa traversam cu bine prapastia/abisul care ne separa de Cel iubit si adorat, de Cel care a lasat o raza de lumina si speranta celor care-L iubesc sincer si curat si care doresc sa-L imite si sa-L urmeze cu-adevarat in tot ceea ce fac! Iubirea ne da aripi, Jertfa(Crucea) la fel; rugaciunea smerita si cainta sincera ne ajuta sa zburam, indrumandu-ne pe calea care trebuie sa ne ajute sa ajungem la destinatie, indrepandu-ne pasii si aripile(zborul). Pana la destinatie, insa, ne trebuie multa, multa credinta, deoarece de-a lungul drumului care duce la destinatie sunt si portiuni unde trebuie sa mergem pe intuneric, pe bajbaite, or stim cu totii, de la Sfintii Parinti, 'Credinta este ochiul care vede in intuneric'. 

                    Sa va ganditi neincetat la Dumnezeu sau cat mai des cu putinta; sa nu treaca zi in care sa nu va ganditi macar pentru cateva minute(momente) la El; in fiecare zi sa va amintiti de El si sa nu-L uitati, caci nici El nu uita sa va trezeasca in fiecare zi(vorbe ale Parintelui Arsenie Boca) si pentru acest fapt trebuie sa-i multumiti mereu; si inca ceva foarte important, ce trebuie tinut minte: oricat de pacatos ar fi un om, Hristos il poate ridica si inalta din prapastia pacatului si deznadejdii, numai ca trebuie ca si omul sa vrea aceasta, caci Dumnezeu este la randu-I, dupa cum spunea un sfant ortodox, 'o prapastie de smerenie'. Deci nu caderea este importanta, ci ceea ce conteaza in definitiv este ca, ori de cate ori cazi, sa nu ramai acolo jos, lipit de/culcat la pamant(in mocirla pacatului), ci sa te ridici, rugandu-te, caindu-te amarnic si sincer, smerindu-te cu toata fiinta, din toata inima ta, caci 'inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi'.

Sinceritatea este, poate, cea mai importanta virtute deoarece ea le preceda pe toate celelalte. Si cand iubesti, si cand crezi in ceva/cineva, si cand te caiesti, chiar si cand speri trebuie sa fii sincer, intotdeauna! Fii sincer cand iubesti, fii sincer cand te caiesti(smeresti), fii sincer cand crezi, fii sincer cand speri, fii sincer cand vorbesti, fii sincer cand gandesti, fii sincer cand iti ceri iertare, fii sincer cand (te) daruiesti(iertare, sfaturi, daruri, alimente etc), fii sincer intotdeauna, in tot ceea ce faci, numai asa poti sa te schimbi si sa devii mai bun in fiecare zi, deoarece vei simti harul lui Dumnezeu cum coboara peste fiinta ta si cum lucreaza pentru mantuirea ta.

Sinceritatea este trasatura esentiala a crestinului autentic, cel ce constientizeaza ceea ce inseamna numele de crestin (care vine de la Hristos), respectandu-l si aparandu-l dupa bunavointa si putinta sa.