'Dumnezeu te accepta, te vrea asa cum esti tu, NUMAI SA FII SINCER!!!' - Pr. Arsenie Papacioc

                    

Sa avem inima sincera!

'O clipa poate sa fie un timp si-o suspinare poate sa fie o rugaciune'

'Bunul Dumnezeu ne iubeste mai mult decat credeam noi. Noi stim din literatura ca ne iubeste, ca e iubitor, ca e dincolo de iubire, in sfarsit, te accepta, te vrea asa cum esti tu, numai sa fii sincer!'

'Nu trebuie sa se teama nimeni daca are inima sincera...'

'Nimic nu este pierdut atata vreme cat sufletul nu abdica, cat capul se ridica din nou si credinta ramane in picioare.' - Pr. Arsenie Papacioc


                    Suntem inca in perioada postului, dar acesta se apropie deja cu pasi repezi de final. Tocmai de aceea, pentru ca stiu ca foarte multi dintre credinciosi(mai multi decat in mod normal/obisnuit, mai multi decat cu prilejul altor sarbatori, mult mai multi decat in alte perioade din an) vor merge in aceasta perioada la Biserica pentru a se marturisi, vreau sa dau tuturor un sfat prietenesc, amintindu-va ceea ce este esential in privinta Tainei Sfintei Spovedanii[cunoscuta si sub numele de 'Taina/Botezul lacrimilor', deoarece aceasta Taina reprezinta, de fapt, un 'nou botez', o noua nasterea din 'apa/lacrimi si din Duh', 'din Duh si Adevar', un 'botez cu foc'(Focul si Harul Duhului Sfant) care mistuie si curata fiinta umana, un 'botez haric', care necesita o cainta sincera, continua, insotita de pareri de rau (mustrare a constiintei) pentru faptele reprobabile/imorale de care mai toti ne facem vinovati, un 'botez' care ne aduce enorm de multe daruri si bucurii duhovniceste, umplandu-ne de Har; este o taina care trebuie sa ne insoteasca pe toata durata vietii si care trebuie sa innoiasca vesnic in noi Chipul lui Dumnezeu, Chipul Omului Nou, care se desavarseste in si prin Hristos, uneori chiar din aceasta viata - prin Sfintele Taine, daca oamenii le cinstesc si le intrebuinteaza dupa cuviinta(dintre toate Tainele cea mai importanta este Sfanta Euharistie - cea mai mare si infricosatoare Taina) - sau dupa Judecata finala a lui Iisus, cand va avea loc Invierea mortilor]: nu uitati sa fiti sinceri - fata de voi insiva, fata de duhovnic, dar mai ales fata de Dumnezeu, iar pe Dumnezeu nimeni nu-L poate pacali. Vreau sa va spun ca omul care este sincer este un om binecuvantat de Dumnezeu, caci nicio virtute nu poate fi dobandita fara sinceritate. Sinceritatea, asa cum spune si vrednicul de pomenire - parintele Arsenie Papacioc, precumpaneste(prevaleaza) asupra oricaror lipsuri/carente (vicii), aducand in viata noastra o traire spirituala unica si profunda, ce se caracterizeaza prin autenticitatea sentimentelor traite, precum si printr-o traire/simtire genuina a Iubirii adevarate, pure si neconditionate, a Domnului nostru Iisus Hristos. 

                    In ce consta aceasta traire/simtire, acest sentiment/simtamant pe care eu l-am observat, mai ales, la pustnici/ calugari isihasti/martiri/sfinti/cuviosi(cuvioase)/traitori ortodocsi(si catolici, dar nu in aceeasi/egala masura) din toate veacurile - in faptul ca toti, absolut toti sfintii si nu doar ei (ci toti oamenii care-L iubesc cu adevarat pe Hristos si care au nutrit toata viata lor sentimente genuine de Iubire fata de Fiul lui Dumnezeu) si-ar fi dorit sa fie pe Cruce in locul lui Iisus, spunandu-si in sinea lor ca 'nu Tu, Dumnezeul meu, Creatorul meu si Ziditorul a tot Universul si a toata Faptura, nu Tu trebuia sa fii pironit pe Cruce, ci eu pacatosul si desfranatul, cu firea mea denaturata, intinata si spurcata!' Si asta nu o faceau pentru ca isi doreau glorie si nemurire, care apartin pururea Fiului Omului - desi erau ispititi de vrasmas si cu astfel de ganduri - ci o faceau dintr-o nemasurata mila/milostivire si dintr-o Iubire pura, adevarata si neconditionata, pe care Insusi jertfa Mantuitorului le-o insufla.  

                    Dar lucrurile sa stiti ca nu raman deloc asa, caci acestia erau cercetati de fel de fel de duhuri si erau framantati de fel de fel de intrebari, ca de exemplu - "Oare chiar merita sa mori din Iubire, oare chiar merita sa suferi pentru Hristos, oare chiar merita sa fii chinuit in numele unei idei, care s-ar putea sa ramana pe veci doar o <himera>? Oare chiar merita sa faci toate aceste sacrificii, cand poti sa te bucuri de atatea placeri si dezmierdari?"  Pe acestia ii cerceta insusi Duhul Adevarului, insusi Constinta Universala si Mama noastra, a tuturor. Si daca intr-o clipa de inflacarare, de aprindere a inimii si a duhului, plin de curaj, un astfel de crestin traitor si-ar fi dorit, categoric si fara sovaiala, sa moara pironit pe cruce in locul lui Hristos, in clipa urmatoare/cat de curand isi dadea seama ca niciodata nu ar fi putut sa duca aceasta Cruce; atunci era coplesit de sentimente de vinovatie(deorece nu-L putea salva de la suferinta si de la moarte pe Cel iubit, nici nu-i putea alina durerea; era imposibil sa schimbe ceea ce, oricum, trebuia sa se intample, iar acum era/este prea tarziu) si-l podidea plansul ('ma-necam de dor in piept cu plansul'), iar 'lacrimile ii curgeau pe fata cu pareri de rau', realizand cat de neputincios era si cat de schimbatoare/trecatoare/inconstanta este firea umana! 
                    In acele momente de tanguire nu-i ramanea decat sa cada in genunchi in fata Ziditorului si sa-si planga neputinta, rugandu-se lui Hristos, Tatalui ceresc si Duhului Sfant sa-i ierte aceasta slabiciune, aceasta frica de a suferi, frica de moarte si de necunoscut care l-au biruit: 'Iarta-ma, Doamne, ca n-am stiut ce zic, desi am gandit si mi-am dorit cu ardoare si cu sinceritate sa fi fost jertfit in locul Tau, dar mi-am dat seama ca niciodata nu as fi putut duce o astfel de Cruce, caci numai Tu poti purta durerea intregului Univers, durerea intregii lumi, Firi si Fapturi, caci numai Tu, Dumnezeu fiind, poti covarsi prin Firea Ta si cu Iubirea Ta nemarginita/infinita(Jertfa Ta, Patimile Tale, Sangele Tau, Lumina Ta) raul(ura) din lume si rautatea lumii(oamenilor), marea de pacate(oceanul de patimi) si abisul durerilor, ramanand o rana vie pana la sfarsit, pana la Judecata final si Inviere; o rana deschisa, o rana vie din care izvorasc necontenit paraie de sange, care semnifica/reprezinta, de fapt, rauri/efluvii de iubire(si iertare), de milostivire, de binecuvantari(bucurii duhovnicesti) si de har. Tu, Iisuse iubit, esti un abis de durere si o rana vie, deoarece jertfa Ta nu se sfarseste niciodata, nici Iubirea Ta, nici mila/indurarea/milostivirea Ta. Din ranile pe care Ti le-au pricinuit dusmanii/barbarii/tiranii nu curge sange, ci curg paraie nesfarsite de Iubire... ('Izvoare curg din jertfa Mea, nu vine nimeni ca sa bea!')

                    Asadar dam inapoi, dar nu neaparat din lasitate, caci lasitatea nu doar ca nu ne permite sa realizam acele acte marete(la care unii poate doar visam), care necesita si o foarte mare doza de curaj(uneori chiar de nebunie!), ci nici macar nu ne lasa sa ne gandim la ele, pentru ca, pur si simplu, chiar si numai a gandi un act maret(care necesita mult curaj), precum a se lasa jertfit in numele Iubirii, inseamna 'a trai actul' pe care doar l-ai gandit. L-ai trait pentru ca l-ai simtit, pentru ca ti-a rascolit toata fiinta, pentru ca ai pus suflet si afect in ceea ce ai gandit/trait/simtit! Trebuie sa tinem minte ca nu lasitatea ne face sa dam inapoi, ci teama de a iubi cu adevarat, teama de a iubi sincer, curat si neconditionat, iar ceea ce ne sperie cel mai mult este teama(riscul/posibilitatea) de a suferi o durere care se poate dovedi a fi peste puterea noastra, o durere aflata la limita suportabilitatii sau chiar dincolo de aceasta, dincolo de limitele firii, o durere cumplita care ne-ar putea obliga sa ne negam pe noi insine, obligandu-ne sa renuntam la crezul nostru, la crampeiul de speranta de care ne-am agatat din trecut si pana in prezent, sa ne lepadam de tot ceea ce iubim, de tot ceea ce ne este mai drag... Cand nu mai iubesti pe nimeni, cand nu mai ai pe cine iubi, fiind lipsit de prezenta, caldura si aprecierea celor care constituiau subiectul/subiectii iubirii tale, atunci poti sa spui cu adevarat ca nu mai ai nimic, absolut nimic! 
                    Perspectiva unui sfarsit agonizant, a unei morti violente ne sperie pe toti, insa ii inspaimanta si ii infricoseaza mai ales pe cei care nu cred in Dumnezeu si in Fiul Sau, adica pe cei necredinciosi. In schimb, credinciosii poarta in sufletul si-n inima lor, pe toata durata existentei/vietii lor pamantesti - si nu numai - Iubirea, credinta(in Hristos-Dumnezeu, Fiul Omului si al Domnului) si speranta, adica tocmai cele trei virtuti reprezentand untdelemnul care tine focul divin/ceresc si primordial al candelei din fiinta/inima noastra vesnic aprins; iar atunci cand parasesc scena acestei lumi, cei credinciosi o fac mereu cu nadejdea in Inviere si numai cei care mor pregatiti si impacati cu cei din jur(fara sa poarte vrasmasie cuiva), precum si cu ei înşişi, vad in moartea si trecerea lor (in lumea de) dincolo o mare bucurie, o impacare cu Dumnezeu.

                   Tin neaparat sa mai spun/adaug ceva relevant si foarte important in economia acestui discurs: vreau sa mai spun ca de raspunsurile atat de sincere, de curate si de nevinovate ale acestor simpli traitori crestini, atat de autentici prin felul lor de a-si trai viata, prin simtirea lor atat de genuina(curata/inalta/nevinovata/pura), se mira, se minuneaza si se bucura pana si ingerii si celelalte forte/puteri ceresti nevazute. Nu am nicio indoiala in aceasta privinta! Multi dintre acesti traitori, care desi in trupuri de lut, au dus o viata curata si fara prihana, fiind asemuiti cu ingerii, tocmai datorita faptului ca traiau curat si vietuiau asemenea ingerilor inca din timpul vietii lor pamantesti, inca de cand traiau pe acest pamant, inca de cand locuia in aceasta lume vremelnica si efemera, incercand sa dea un sens vietii lor scurte si trecatoare, sa dea un sens existentei lor, care, cel putin la prima vedere, parea absurda(pare absurda chiar si pentru foarte multi dintre noi, indiferent de timp/epoca, indiferent de loc, educatie, cultura); si totusi prin Iubirea lui Hristos, punandu-ne toata nadejdea in El si crezand fara tagada in Inviere si, mai ales, prin Sfanta lui Jertfa si prin patimile pe care El le-a indurat, Hristos ne da aripile Sale, aripile Crucii, ca sa ne inaltam si sa ne detasam de ceea ce e lumesc si trecator, de ceea ce e absurd, chiar daca nimeni niciodata nu-L va putea ajunge: 'Stati baieti, striga el, nu ingraditi drumul lui Dumnezeu, e mare pacat! Nu impiedicati ceea ce e scris sa se petreaca! Sa treaca crucea, Dumnezeu o trimite, negrii sa pregateasca piroanele, sa urce trimisul lui Dumnezeu pe cruce, nu va temeti, aveti incredere! Asa e legea lui Dumnezeu: sa ajunga cutitul pana la os, altfel minunea nu se face(produce)! Ascultati pe batranul vostru rabin, baieti, adevar va spun; daca omul nu ajunge pe buzele prapastiei, pe spatele lui nu rasar aripi.' (Kazantzakis, Nikos, Ultima ispita a lui Hristos, Editura Humanitas Fiction, 2011)


                    'Vanitas vanitatum,omnia vanitas(est)' = 'Desertaciunea desertaciunilor, totul este desertaciune/toate sunt desarte!' Credeti-ma, dar: Avem mare nevoie de aripi, ca sa traversam cu bine prapastia/abisul care ne separa de Cel iubit si adorat, de Cel care a lasat o raza de lumina si speranta celor care-L iubesc sincer si curat si care doresc sa-L imite si sa-L urmeze cu-adevarat in tot ceea ce fac! Iubirea ne da aripi, Jertfa(Crucea) la fel; rugaciunea smerita si cainta sincera ne ajuta sa zburam, indrumandu-ne pe calea care trebuie sa ne ajute sa ajungem la destinatie, indrepandu-ne pasii si aripile(zborul). Pana la destinatie, insa, ne trebuie multa, multa credinta, deoarece de-a lungul drumului care duce la destinatie sunt si portiuni unde trebuie sa mergem pe intuneric, pe bajbaite, or stim cu totii, de la Sfintii Parinti, 'Credinta este ochiul care vede in intuneric'. 

                    Sa va ganditi neincetat la Dumnezeu sau cat mai des cu putinta; sa nu treaca zi in care sa nu va ganditi macar pentru cateva minute(momente) la El; in fiecare zi sa va amintiti de El si sa nu-L uitati, caci nici El nu uita sa va trezeasca in fiecare zi(vorbe ale Parintelui Arsenie Boca) si pentru acest fapt trebuie sa-i multumiti mereu; si inca ceva foarte important, ce trebuie tinut minte: oricat de pacatos ar fi un om, Hristos il poate ridica si inalta din prapastia pacatului si deznadejdii, numai ca trebuie ca si omul sa vrea aceasta, caci Dumnezeu este la randu-I, dupa cum spunea un sfant ortodox, 'o prapastie de smerenie'. Deci nu caderea este importanta, ci ceea ce conteaza in definitiv este ca, ori de cate ori cazi, sa nu ramai acolo jos, lipit de/culcat la pamant(in mocirla pacatului), ci sa te ridici, rugandu-te, caindu-te amarnic si sincer, smerindu-te cu toata fiinta, din toata inima ta, caci 'inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi'.

Sinceritatea este, poate, cea mai importanta virtute deoarece ea le preceda pe toate celelalte. Si cand iubesti, si cand crezi in ceva/cineva, si cand te caiesti, chiar si cand speri trebuie sa fii sincer, intotdeauna! Fii sincer cand iubesti, fii sincer cand te caiesti(smeresti), fii sincer cand crezi, fii sincer cand speri, fii sincer cand vorbesti, fii sincer cand gandesti, fii sincer cand iti ceri iertare, fii sincer cand (te) daruiesti(iertare, sfaturi, daruri, alimente etc), fii sincer intotdeauna, in tot ceea ce faci, numai asa poti sa te schimbi si sa devii mai bun in fiecare zi, deoarece vei simti harul lui Dumnezeu cum coboara peste fiinta ta si cum lucreaza pentru mantuirea ta.

Sinceritatea este trasatura esentiala a crestinului autentic, cel ce constientizeaza ceea ce inseamna numele de crestin (care vine de la Hristos), respectandu-l si aparandu-l dupa bunavointa si putinta sa.