Împărăteasa Cerului, parfum de floare aleasă ! (+playlist)

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie - MIHAI EMINESCU

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

O superba si minunata poezie. Momentul poetic este emotionant, sublim!

Respingere

                                             de Cristian Cruți

Copil urât cu fața arsă
De foc și de suspine,
Ce cauți tu între copii,
Când nu e loc de tine?

Copil urât cu chip rănit,
Cu sufletul măreț,
Nu-i loc de tine între ei,
De ce nu vrei să-nveți?

Copil urât cu trup schilod,
Cu inimă divină,
Tu-i sperii, vezi? Pe toți în jur,
Deși n-ai nici o vină.

Copil urât,olog și orb,
Nu-ți vede nimeni jalea.
Cel mai frumos dintre frumoși
Îți strigă și el : ”Valea!” 

Copii frumoși care nu știu
Ce-i greul și amarul...
Ce cauți oare între ei?
De ce îți ceri calvarul?

Copil urât ce porți adânc
Minunății sub plâns,
Le nărui aparențele!
Ei toți te vor ascuns....

Sursa: Grupul 'Terapie prin poezie'; https://www.facebook.com/groups/355950327854722/

True pure LOVE - The cosmic KISS!

'At the beginning it was the kiss...'

                    'Without a spark you can't start the fire', says Amy MacDonald. Love is the spark that burst into fire the hole Universe. If the Universe is an ocean of atoms, Humanity is an ocean of atoms who think. Love is what sticks them all together as One. Jesus Christ is Love and His light reflects more or less in everyone of us according to our freewill and strengths. He teaches us that Love has no depth and no height, it's endless. I searched the depth of Love and I fell, then I looked into the height of Love and I couldn't reach It, now I meditate at His Love, the strongest and the craziest Love. Now I am in LOVE, which is His Temple!
                    Before time splits Our Being into pieces, the Universe stood in a kiss, in a pure touch on the lips of the two cosmic maidens, representing the cosmic forces, and together they were both just One Maiden, one Force! At the beginning there was no evil, it was only Love, true pure Love, expressed by innocent and genuine feelings. It was speechless, properly, with no words and no thoughts. It was only Love and that Love is all it was.  Nevertheless, the sin of the first fallen angels split Our Being into pieces and now we can think of humans as sparks/pieces of divinity. If we want to find true peace, inner peace, we have to remember that we belong to each other, we have to learn, first of all, to forgive and, in the same time, we have to love again, stronger than before, stronger than ever!

                    Don't be ashamed of what the heart wants and asks for, be ashamed of what your body longs for... All the Love of the Universe stands in a pure kiss, that's why forgiveness is the mother of Love and Love is the mother of all. Forgive and be forgiven! Don't ask for forgiveness if you can't forgive, but if you do forgive, you'll be forgiven and you'll feel the touch and the kiss of the Saints (and of Angels) overwhelming your entire being, you'll feel again the power of the cosmic kiss, you'll feel blessed by God, Saints and Angels. 'One day someone is going to hug you so tight that all your broken pieces will stick back together!' This is so true!...
                    In a pure touch, in a pure kiss you'll find that Love has no depth. When you love like a child, when you love like an elder, it's when you love in the same way, tired of being a hunter or the catch. It's when you find peace, but till then it's a tight fight!

                    Creation or Evolution, in both cases human beings represent the most concrete and palpable 'echo' of God and of what it was before anything come to existence, before time split God's Being into pieces.

                    Never lose your faith! God really exists and He's waiting you back Home. Be yourSelf or simply JUST BE! And remember this motto: 'Carpe diem! Memento vivere! Memento mori!', which means 'Seize/feel/live the day/moment! Remember to live! And also remember that you have to  die!' One day you're going to die, for sure! Peace and light to your soul!
To be continued...

Nu ma tem de Dumnezeu, ci de absenta/lipsa Lui!

                    Nu va temeti de Dumnezeu, ci de absenta/lipsa Lui. Temeti-va insa de voi insiva, caci Dumnezeu iarta si uita, dar voi nu puteti ierta intotdeauna si niciodata nu veti putea uita in totalitate. Or parintele Arsenie Papacioc spune ca celui ce ne-a gresit ii trebuie si iertata si uitata greseala (pacatul). In acest fel pacatul (respectiv tulburarea provocata de pacat in lume) isi pierde substanta, isi pierde scopul/menirea, devenind nul, ca si cum nu s-ar fi intamplat niciodata.
                    'Iertarea noastră şi a altora, aduce şi ne aduce vindecare. Nimic NU TREBUIE a fi făcut. Iertarea se manifestă singură, vine din interiorul inimii, este Dumnezeu. Este greu să uiţi pentru că trăieşti cu impresia că ceva din trecut ce a provocat suferinţă trebuie nu doar iertat, ci şi uitat. Nu trebuie să uiţi nimic! Trebuie să îţi aminteşti, dar din perspectiva Iubirii! Să îţi aminteşti totul şi să priveşti a fi o binecuvântare, o oportunitate de a manifesta iertarea şi iubirea ce eşti, pentru că fără aceste experienţe şi fără cei ce ni le oferă...noi nu putem FI ceea ce afirmăm, şi nu putem manifesta divinitatea din inima noastră. Aminteşte-ţi cu Iubire!' (Corina Mihaela Roman)
                   Sa nu uiti niciodata ca Hristos nu numara caderile, ci inaltarile tale, de aceea, omule, nu deznadajdui, ci ori de cate ori se va intampla sa cazi, cu sau fara voie, imediat sa te ridici, caindu-te sincer, cu lacrimi si cu amar, caci 'Dumnezeu este o prapastie de smerenie' si iarta fara de numar daca i se cere. El nu tine minte raul!
                   Ceea ce regret cel mai mult nu este doar faptul ca lumea se indeparteaza de Dumnezeu, tagaduindu-I prezenta si puterea, in loc sa se apropie de El prin Fiul Sau Cel iubit, ci si faptul ca oamenii evita in anumite medii si cercuri (asa cum bine observa un sociolog francez) sa discute despre El sau macar sa-I pomeneasca numele. Dumnezeu si chestiunile care au tangenta cu divinitatea, cele legate de religie, au devenit subiecte taboo in societatea moderna si contemporana. Poate fi vorba despre o problema de constiinta, chiar o criza a constiintei umane, de cele mai multe ori, dar alteori este vorba, pur si simplu, de reavointa!
                    Unii oameni(in special unii atei) se simt atacati si bulversati chiar si numai la auzul pronuntiei cuvintelor care desemneaza ideea de divinitate sau la auzul altor cuvinte cu semnificatie sau tenta religioasa. Un singur cuvant asupra existentei lui Dumnezeu ii poate 'rani', provocandu-i si starnindu-le mania impotriva celor care cred si marturisesc depre El. Volens, nolens, un dialog despre existenta lui Dumnezeu sau doar pronuntia cuvantului 'Dumnezeu' este perceputa de ei ca o mustrare a constiintei si nu o pot accepta, nici macar tolera; in schimb au pretentia sa le fie respectate ideile si persoana lor in numele libertatii, or in numele libertatii si noi, crestinii, Il chemam pe Dumnezeu atat in viata noastra, cat si in viata celor din jurul nostru pentru binele tuturor, pentru binele obstesc. Tolerez ateii, dar am pretentia si eu la randu-mi, crestin fiind, sa fiu tolerat! Cei mai multi dintre noi, crestinii, nu percepem o societate care sa traiasca fara binecuvantarea lui Dumnezeu si a Sfintilor sai mijlocitori. Familia crestina, atat cea din Cer, cat si cea de pe Pamant, este minunata, la drept vorbind. Nu vreau sa-mi imaginez cum ar arata lumea fara ea. Am mai spus-o si o mai spun: Umanitatea este un ocean de atomi ganditori, iar Iubirea este liantul. O lume lipsita de virtutile sfintilor nu se poate sustine. Orice om, orice fiinta are nevoie de Iubire, de iertare, de mila, de indurare... pt ca bun este Domnul in toata vremea si drept cand va judeca lumea. Daca iubiti sincer si curat, veti ierta si nu veti mai sta cu frica!
                    Cand Dumnezeu (ideea de divinitate si chestiunile de religie) va disparea din toate limbajele si limbile pamantului, atunci va disparea de pe Pamant chiar si speranta, iar totul se va sfarsi, caci in acel moment se va instala in lume o dezordine totala, completa, absoluta si un intuneric dens si adanc...
                   

Rugăciunea a XXIV-a din Rugăciuni pe Malul Lacului a Sfântului Nicolae Velimirovici

Tu reverşi Sfântul Tău Mir în stele, o, Duhule Sfinte, şi din incendii fără sens Tu faci candele de veghe dinaintea Slavei Cerului. Revarsă-Te şi în sufletul meu şi dintr-un incendiu pătimaş fă o candelă de veghe dinaintea cerurilor.

Tu umbli prin câmpuri de flori fără să fii auzit şi Tu stropeşti florile cu Harul Tău, astfel încât sângele pământului să nu pătrundă la suprafaţă, ci să se vadă doar frumuseţea lui Dumnezeu. Stropeşte şi câmpul sufletului meu cu Harul Tău, ca să nu se poată spune că taina sufletului meu a rodit din sângele pământului ci că este împodobit cu frumuseţea lui Dumnezeu.

Tu Te amesteci cu fiecare grămadă de cenuşă şi dai viaţă. Revarsă viaţă şi în cenuşa trupului meu ca să pot trăi şi să-Ţi pot slăvi lucrările.

Tu îmblânzeşti focul şi vântul şi din demoni ai furiei Tu faci slujitori ai Celui Prea-Înalt. Îmblânzeşte-mi mândria şi fă-mă slujitor al Celui Prea-Înalt.

Tu eşti bun cu animalele din pădure. Arată-mi bunătatea şi mie, celui care sunt îndobitocit de neştiinţă.

Tu faci să rodească orice sămânţă de viaţă. Tu pluteşti în fiecare pântece. Tu stai în oul din cuibul păsării şi cu meşteşug formezi o nouă minune de viaţă. Fă să rodească, Te rog fierbinte, şi sămânţa nevăzută a bunătăţii dinlăuntrul meu şi vegheaz-o până când ajunge la maturitate.

O, Prea-Cinstitule şi Atotputernice Duh, prin prezenţa Ta Tu transformi o ascunzătoare de tâlhari într-un adăpost al Cerului, şi un univers înspăimântător într-un templu al lui Dumnezeu. Pogoară şi în mine, Te rog fierbinte, şi preschimbă o mână de cenuşă în ceea ce ştii şi poţi să faci.

Amin!

Sursa: http://www.doxologia.ro/rugaciune/rugaciunea-xxiv-din-rugaciuni-pe-malul-lacului-sfantului-nicolae-velimirovici

Femeia, o taină a lui Dumnezeu printre oameni!

 

Femeia este viaţa şi cu ea ţine Dumnezeu!

† Calinic Argatu,
Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

'Acum, la începutul bătrâneţii mele, îmi pot desluşi ceea ce m-a fascinat din primăvara copilăriei! Cele două fiinţe unice pe pământ şi în Cer: Maica Domnului şi mama care m-a născut! Cele mai apropiate fiinţe fără de care n-aş fi fost şi n-aş fi primit ocrotirea sub sfântul Omofor.
De câte ori stăteam la masă şi mai întârziam în glume şi în zbenguieli, mama mi-o reteza scurt: mâncaţi mai repede că Maica Domnului stă în genunchi!
Îşi poate imagina oricine ce efect extraordinar au avut spusele mamei, pe un ton extrem de serios, care-mi face fiori şi acum când scriu aceste rânduri. N-am mai auzit niciodată pe nimeni spunând. Cum adică, să stea Maica Domnului în genunchi atât timp cât noi mâncăm? De unde a auzit mama acest lucru? N-am întrebat-o şi nici n-am aflat până acum. S-ar putea să se mai spună aceste cuvinte în spaţiul nostru binecuvântat de Dumnezeu!
De atunci făceam parte din cele două case: a Maicii Domnului şi a vrednicei mele mame şi ori de câte ori vorbesc şi-mi aduc aminte de mama, gândul îmi zboară la toate femeile de la începutul lumii până azi!
Ce minune a mai creat Dumnezeu! Femeia straşnică! A pus Dumnezeu atâta plinătate şi atâta forţă în sinea ei deşi pare şi chiar este atât de sensibilă şi chiar, se poate spune, extrem de fragilă. Auzeam uneori spunându-se de către unii bărbaţi că femeia nu trebuie atinsă nici cu un fulg, aşa trebuie să ne purtăm de delicat şi frumos. Când eram student la Sibiu, profesorul meu Grigore Marcu, o celebritate în Studiul Noului Testament, când a intrat într-un magazin l-am auzit cât de frumos a salutat pe doamnele de acolo şi cât de suav le-a sărutat mâinile, spre surpriza mea – o mărturisesc – totală! Nu m-am aşteptat să-mi văd pe cogemetea profesorul şi preotul să facă un gest pe care nu-l mai văzusem.
Deşi era cam potrivit de statură, l-am văzut cum creştea spre înalturi, mai ales că tânăr fiind l-am privit atent să văd dacă nu cumva glumeşte. Era de maximă seriozitate! A crescut în ochii mei profesorul exigent, dar au crescut şi acele doamne care au primit cu drag dar şi cu o obişnuită stare. Femeia este conştientă că este valoroasă chiar dacă nu are timp s-o arate prea des. Este prea ocupată cu lucrurile serioase şi nu glumeşte asupra rosturilor sale sădite de Dumnezeu: de mamă, de gospodină, de vatră caldă în virtuţi şi vreri creştine, de vrednicii de fiecare zi care nu se văd şi de care, uneori, te cuprind, fără să vrei unele amărăciuni, dacă nu sunt recunoscute de cei din jur.
Mama, soţia, gospodina, întreita lucrare, şi osteneala fără margini, de nimeni ştiută, mereu împrospătată şi de la capăt, din nou luată! De unde atâta forţă? Ai putea spune că este de domeniul supranaturalului! Mă uitam la mama şi o vedeam cu câtă forţă lucrează o zi întreagă şi noaptea până a doua zi. N-am mai văzut o aşa fiinţă şi de dragul ei o ajutam din răsputeri. Pentru mine, mama, soţia, gospodina, este întreita minune printre noi oamenii. Şi, Doamne, de câte ori n-am umbrit întru întristare această întreită minune. Ori de câte ori am supărat pe mama mea cea scumpă, am avut cumplite dureri în suflet şi acum simt ca şi atunci, ba, mai mult, cu cât trece timpul, durerea creşte şi mai mult. Nu că aş fi supărat-o peste măsură, dar mai ales că nu i-am mulţumit niciodată că m-a născut, că m-a crescut, m-a învăţat, m-a dus la biserică, m-a vegheat să nu mă frig pe sobă sau să cad în fântână. Când mama a venit la Curtea de Argeş şi a intrat pe uşa palatului, unde în anul 1936, tata a stat de gardă când era în armată, mi-a povestit cum m-a pierdut într-o zi din ochi. Aveam doi ani! Strigând după mine disperată, am întâlnit-o pe moşica lui Cojoc, vecina noastră de casă şi întrebându-o dacă m-a văzut cumva, i-a spus: Tu, Ileană, Costică mergea pe cărare spre fântână, fugi să nu păţească ceva. M-a găsit cu burta pe buduroiul fântânii uitându-mă în apă, cum fac şi acum! M-a luat de cămăşuţă de pe spate în sus ca să nu mă sperii! Vai, mi-a spus mama, parcă s-a întâmplat ieri. Am nişte emoţii grozave! Când mi-a povestit m-a cuprins un straşnic plâns pe dinăuntru! Câtă grijă la o mamă şi că nu uită nimic! Nici un amănunt! Când spui mamă spui un univers! Când spui femeie, spui viaţă! Când spui soţie, spui speranţă! Ea, femeia, mama, soţia, gospodina, umple totul: casa, lucrarea, bucuria, fericirea, văzduhul, cerul!
Doamne, ce fiinţă este femeia! Dacă ar şti ea însăşi cât este de valoroasă! Dar s-o lăsăm aşa, mai bine să nu ştie pentru că în final ea este o taină a lui Dumnezeu printre noi oamenii.
Să nu fim barbari cu femeia pentru că este viaţă şi cu ea ţine Dumnezeu! Să nu uităm!'
Sursa: http://laurentiudumitru.ro/blog/2007/03/15/femeia-este-viata-si-cu-ea-tine-dumnezeu/

Si eu m-am intrebat adesea de ce spun oamenii ca atunci cand cineva sta la masa si mananca, Maica Domnului sta si Ea in genunchi pana termina si strange masa! Eu ma gandesc ca poate sta in genunchi ca sa adune firimiturile si ramasitele din trupul iubitului sau Fiu. Painea si nu numai chiar reprezinta trupul Domnului nostru Iisus Hristos! 
Inchei printr-un citat foarte frumos: 'Inima unei femei ar trebui să fie atât de adânc ascunsă în Hristos, încât un bărbat să trebuiască să-l caute mai întâi pe EL ca s-o găsească pe ea!' (Victor Hugo)

Ecou - Elena Gheorghe, traducerea in limba franceza a acestei melodii, deosebit de sensibila si frumoasa!!

Câteva cuvinte despre melodie:

Aceasta minunata și sensibila piesa a trezit atâtea ecouri și amintiri in inima mea. Acest cântec rezonează cu/în toată ființa mea.  Umanitatea, în ansamblu, este un 'ecou divin', cel mai concret, cel mai statornic, care are menirea sa poarte peste veacuri flacăra speranței, ecoul firimiturii de lumina primordiala din a cărei substanță toate s-au făcut, toate au apărut și toate au luat ființă, făcându-l sa rezoneze etern în al nostru timp și spațiu dar și dincolo de aceste coordonate, în eternitate...
Umanitatea, de-a lungul timpului, ne-a demonstrat ca este statornica și asta în ciuda numeroaselor războaie purtate, în ciuda numeroaselor boli apărute de-a lungul secolelor și în pofida instabilității ființiale de care omul da mereu dovada, fapt care se datorează numeroaselor sale slăbiciuni, precum fragilitatea, decăderea, inconstanța și efemeritatea propriei și unicei (singularei) sale persoane.
Un bebeluș (orice copil, orice ființă umana pana la urma), de exemplu, este ecoul iubirii și dăruirii complete dintre un bărbat și o femeie și în special ecoul mamei lui, deoarece mama este cea care îl poarta timp de noua luni în pântecele ei, 'în peștera ființei sale'. Astfel, prin nașterea de copii, umanitatea se propaga ca un ecou de lumina peste întunecimea veacurilor, purtând în sufletul ei candela în care încă mai arde Lumina speranței și în care (în care candela) încă mai 'pâlpâie' ecoul strigatului imperativ primordial divin: 'Sa fie Lumina!' Oricât de rea, de întunecată și de distrugătoare va deveni umanitatea, oricât de mult s-ar pierde din spiritul ei de omenie, oricât de machiavelica este si va mai deveni, oricât de mult s-ar perverti, speranța moare ultima, întotdeauna! Luați lumină din lumina lină a lui Hristos și dați mai departe! Va doresc pace, iubire și credință, cat mai multa...în Hristos și multă lumină lină... în inimă! Asa sa ne ajute Dumnezeu!
Dacă la 'Final de război' (numele unei piese a trupei românești ABCD) va ajunge  și va rămâne chiar și numai un ecou în adevărata noastră Casă cereasca, va fi suficient pentru Iubire, deoarece  în acel ecou este totul, toată istoria Umanității, toată nădejdea Umanității, toată Umanitatea. Acel ecou va fi totul și acel ecou suna cam asa: 'La final de război vom rămâne doar noi, întinși pe iarba și goi, cu cerul tras peste noi'. Eu asa trag nădejde, dar lupta va fi grea pana la sfârșit, caci umanitatea nu va ajunge la liman pana nu va trece de 'puntea suspinelor' și prin 'marea strâmtorare'.

Traducerea în franceza: 

Écho

Écho... écho... o-o-o
Seulement un écho... écho... o-o-o...
J'ai attendu que tu m'écrives 'J'suis bien',
Je n'ai aucune nouvelle des tiennes,
Je te porte dans l'âme comme un tatouage,
Je voudrais l'effacer, mais je n'ai pas encore le courage.
Pas un seul signe, pas de sms, j'suis stressée,
L'amour est vrai et désintéressé
D'autant plus que j'ai choisi avec le coeur
Et qu'au dessus tout j'aime de tout mon coeur.
(Refrein:)Chez moi, comme un écho,
Ce n'est que ta voix qui résonne,
Tu étais et tu resteras
Mon plus grand amour
A peine ai-je pu te dire
Les mots d'adieu,
Tu étais et tu resteras
Mon plus grand amour.
Écho... écho... o-o-o
Seulement un écho... écho... o-o-o...
Écho... écho... o-o-o
Seulement un écho... écho... o-o-o...
Seulement un écho...
Je tant m'ennuie de nous que ça brûle
Et ça brûle chaque nuit,
Quand je porte ta chemise je te sens de nouveau
C'est comme tes bras me protègent.
Je veux que mon coeur bat la chamade comme au lycée
Je veux de papillons dans l'estomac pour me perdre la tête
Je veux encore une nuit seulement nous deux
Et ensuite je te veux de nouveau
(Refrein:)Chez moi, comme un écho,
Ce n'est que ta voix qui résonne,
Tu étais et tu resteras
Mon plus grand amour
A peine ai-je pu te dire
Les mots d'adieu,
Tu étais et tu resteras
Mon plus grand amour
Écho... écho... o-o-o
Seulement un écho... écho... o-o-o...
Écho... écho... o-o-o
Seulement un écho... écho... o-o-o...
Si j'eusses été un peu plus attentif, plus consensuel,
Nous ne serions pas arrivés dans cette situation, j'aime pas comme sonne 'The end',
Tu le sait... tu est mon soleil et je m'en soucie
Et pourtant je ne peux pas venir chez nous quand tu le veux
Et si je n'étais pas dépendant de tes yeux
Et le fait que tu pourrait appartenir à tout moment à l'autre
Je te laisserai un message que 'Je suis parti', écoute,
Ne me demande pas, destination inconnue.
(Refrein:)Chez moi, comme un écho,
Ce n'est que ta voix qui résonne,
Tu étais et tu resteras
Mon plus grand amour
A peine ai-je pu te dire(Lui: Moi aussi!)
Les mots d'adieu,
Tu étais et tu resteras(Lui: Et tu resteras!...)
Mon plus grand amour.
Écho... écho... o-o-o
Seulement un écho... écho... o-o-o...
(Lui: You're like an echo of/in my head!)
Écho... écho... o-o-o
Seulement un écho... écho... o-o-o...(Lui: And you'll ever be!). Seulement un echo...

Sursa:  http://lyricstranslate.com/ro/ecou-%C3%A9cho.html-2

Biserica, ca si Templu al Iubirii, este o corabie/arcă pe marea pacatelor, ce nu se scufunda niciodată!

Iisus pe mare 

                                                                                                                   (06.08.1949)
                                                                             1.

'Iisus îi sili pe ucenicii Lui sa intre în corabie (în Biserica). Corabia trecea de cealaltă parte a marii. Iisus, mergând pe valuri, e luat drept o năluca. Petru, ca sa scape de îndoiala nălucirii, cere o proba despre existenta lui Dumnezeu pe mare. I se împlinește dorința, dar văzând urgia valurilor se temu și începu sa se scufunde. Scufundarea lui Petru în îndoiala, din cauza evidenței potrivnice ne învață virtutea credinței: sa crezi în chemarea lui Iisus, împotriva mării. Tine sufletul tău liniștit întru Dumnezeu, împotriva talazurilor evidenței, împotriva mării acestei vieți. A pune evidența valurilor în primul plan al sufletului, e îndoiala declarata din punct de vedere al credinței. A fi în îndoială, din cauza evidenței, e după fire; a fi în chemarea lui Iisus, e mai presus de fire, e firea după Har. Aceasta nu se scufundă în mare.' (Boca, Arsenie, Se umplu măsurile și se plinesc vremile, p 17, Editura 'Credința strămoșească', 2009)

Explicația 

'Deci corabia ucenicilor e corabia Bisericii. Biserica e corabia ucenicilor lui Iisus, care are sa-i treacă de cealaltă parte a mării, de cealaltă parte a lumii acesteia. Marea e marea vieții acesteia, care câteodată se înfurie de vanturi. Sfântul Pavel le spune: 'Vanturile tuturor învățăturilor'. Marea înfuriata începe sa fie o primejdie; iar pe deasupra o mai acoperă și noaptea; 'noaptea neștiinței și a uitării de Dumnezeu' - cum ii zic Sfinții Părinți. In atare împrejurări, Iisus deși vine pe mare ca pe uscat, e luat drept o nălucă - poate tocmai de aceea că e mai presus de marea înfuriată. Petru se face delegatul acestei societăți omenești, zbuciumate de valuri și acoperite de întunericul necredinței, cere o proba despre existența reala a lui Dumnezeu, ca sa scape de îndoiala nălucii. I se împlinește dorința, dar 'văzând vrajba valurilor' se temu și începu a se scufunda. Scufundarea lui Petru în îndoiala, din cauza evidenței potrivnice, ne învață sa luam aminte la virtutea credinței: să crezi în chemarea lui Iisus împotriva marii. Sa ții sufletul tău liniștit întru Dumnezeu împotriva talazurilor evidente. A pune evidența valurilor în primul plan al sufletului, aceasta e îndoială declarata, din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Pe aceasta a mustrat-o Iisus, zicându-i lui Petru: 'Pentru ce te-ai îndoit, puțin credinciosule?' (Boca, Arsenie, Se umplu măsurile și se plinesc vremile, p 22-23, Editura 'Credința strămoșească', 2009)

Un citat foarte interesant, din Bossuet (Oeuvre oratoires), găsit în manuscrisul părintelui Arsenie Boca:

'Biserica e asemănată cu o casa zidita pe stâncă și totuși ca o corabie care înoată prin mijlocul valurilor, bântuită de vanturi și furtuni. Parca nimic mai slab ca Biserica, mereu agitata, lovita și izbita, și nimic mai tare ca ea, fiindcă nimic n-a putut-o cufunda, și iată rămâne mereu neatinsa, cu toate sforțările iadului. Iisus pare sa o părăsească furtunii, și El vrea sa treacă pe lângă ea, ca și când nu L-ar fi atins primejdia ei. Totuși sa nu credeți c-a uitat-o: El va îngădui ca valurile sa o zbuciume, dar nu sa o înece, nici sa o cufunde. El porunci valurilor și ele se opriră; El intra în corabie și ajunge la liman.' (Boca, Arsenie, Se umplu măsurile și se plinesc vremile, p 28-29, Editura 'Credința strămoșească', 2009)