'Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel ce a făcut rana!'

Arsenie Papacioc: 'Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel ce a făcut rana!'

Acesta este idealul de iubire spre care trebuie sa tindem si sa nazuim. Ca sa argumentez aceasta frumoasa idee a parintelui Arsenie Papacioc, va spun o mica pilda/parabola:
Se spune ca un frate urma sa fie trecut prin multe si felurite chinuri de un alt 'frate', calaul sau. Primul frate ii spune calaului sau: 'Frate, tu mie nu poti sa-mi faci niciun rau... pentru ca te iubesc!'
Va dati seama cata iubire poate avea acest frate, adica ce vrea sa spuna? Vrea sa spuna ca cel care iubeste cu adevarat nu se teme de nimic si ca daca iubesti cu adevarat pana si vrasmasii ii socoti ca frati, ca sa-i castigi. Este exact pilda pe care ne-a dat-o Domnul nostru Iisus Hristos cand s-a lasat rastignit pe cruce! Numai iubind iti apartii si devii tu insuti!

Ranile sunt ochii larg deschisi prin care Iubirea plange... cu lacrimi de sange, iar cicatricile sunt ochii inchisi ai Iubirii care a iertat si a uitat durerile si ranile pricinuite. Dar sunt si oameni la care unele rani nu se cicatrizeaza niciodata, varsand neincetat lacrimi de sange. Adevarul doare, iar cui ii este revelat, aceluia ii este dat sa moara de durere, caci nu existam ca sa suferim, ci suferim ca sa putem exista in acest colt si minuscul punct din acest vast Univers. Bineinteles ca nimanui nu-i face placere sa sufere, dar suferinta nu tine de alegerea noastra - nimeni nu poate alege sa sufere mai putin sau deloc; suferinta face parte din destinul omului, ea este inscrisa in ADN-ul nostru si in stele. De ce suferim? Deoarece traim intr-o lume a iluziei si a minciunii in care Adevarul nu este unul de suprafata, ci unul de adancime. Intr-o lume a pluralului si a pluralitatilor, intr-o lume a alteritatii, in care Celalalt iti dicteaza inca de la nastere ce sa fii si ce sa devii, intr-un labirint din care nu poti sa afli scapare, ai o singura sansa: sa mori putin cate putin, clipa de clipa si sa renunti la cel pe care ceilalti l-au creat, la cel care nu esti tu, la cel care este imaginea pe care ceilalti au construit-o despre si pentru tine. Iar cand ajungi la tine, la ego-ul tau, cere Constiintei universale, mama noastra si Fecioara universala, sa te nasca din nou. O solitudine ancestrala este necesara pentru a te afla si a te naste din nou, departe de lume, printre lacrimi si stele. Iubeste si fii tu insuti! Iarta si vei fi mai mult decat un om!