Viata este un dar. Primeste-l, traieste-l, împlineste-l, daruieste-l!

Dar din dar se face rai!

'Viaţa este un dar; primeşte-l!' - Bhagavad Gita

'Viaţa are un scop; împlineşte-l!' - Bhagavad Gita

Atentie!!! Textul care urmeaza, exceptand imaginile care sunt proprietatea 'Google imagini', nu-mi apartine, ci îl are ca autor pe fratele meu, Voicila Georgian, care mi-a dat acceptul sa postez textul pe blogul meu personal. Eu doar l-am editat(si corectat) si i-am dat un titlu, sper eu, cat mai mai interesant!

Lumini si umbre...

Cred ca umbra ascundea mai mult decat lumina. Omul din fata ei suradea ca un copil... Intelegea si lumina si intunericul; acum era in lumina, insa abia iesise din intuneric, de aceea umbra parea ca ascunde ceva... Umbra ascunde imponderabilitatea sufletului si imposibilitatea de a fugi de el, de a-l lepada. Sufletul este lumina din jurul umbrei, este umbra, este paradoxul celui care intreaba si i se raspunde cu o intrebare.

Cateodata vreau sa intreb: 'Doamne, pe unde mi-a ratacit sufletul inainte sa mi-l daruiesti? De ce este atat de nelinistit?' Raspunsul pe care mi-l imaginez este: 'Ti l-am daruit! Pretuieste-i zbuciumul si nelinistirile, pentru ca prin ele îi vei afla pacea!'

Ce este sufletul?

Sufletul este intrebarea la care nu-mi poate raspunde trupul, este sunetul pe care mi-l canta o chitara, este mutenia din spatele unui cuvant, este ploaia care nu te uda, este vantul care sufla din interior, este dragostea pe care vrei s-o exprimi, dar te exprima ea celor ce le-o porti. Sufletul este daruire pentru ca ne-a fost daruit. El poate, in fapt, sa nu existe, insa exista pentru aceia care au o intrebare si sunt in cautarea unui raspuns sau pt aceia care au deja un raspuns si-si pun mereu noi si noi intrebari, interogandu-se neincetat si cautand raspunsuri la intrebari care, pt cei mai multi dintre noi, raman doar un mister...

Oamenii imi sunt straini, nu si omenescul, nu si omenia... Imi e mai familiara umbra unui arbore decat atingerea unui om; gasesc mai multa onestitate in nemiscare pentru ca imi seamana a principialitate, a ceva la care sa ader sau, macar, la care sa sper: sa fiu de neclintit - sa iubesc ceea ce nu se poate iubi, sa traiesc viata a o mie de gesturi, dar al caror sens sa-l stiu numai eu.

Inca mai visez: un geam aburit si cateva picaturi de apa care si cauta drumul, de fapt, gravitatia li-l dicteaza. Dincolo de fereastra - soarele, o poiana plina de flori, cred ca e primavara; inauntru un tanar, un visator, un pic razvratit, mai mult ciudat, inca mai crede in dragoste, inca mai crede ca oamenii sunt la/în esenta buni, insa ne scapa noua acea esenta, acea influenta... (poate Dumnezeu!).

Nu putem vedea in ceilalti ceea ce nu avem in noi insine, si asta o spune un singuratic! In singuratate descoperim adevarata utilitate a sinelui - aceea de a-si cauta valorile, independent de ceilalti, tocmai pentru a putea exista si trai printre ei.

La capatul a ceea ce nu intelegem ne asteapta o furtuna, care inceteaza in momentul in care acceptam ca nu putem intelege totul si ca tocmai asta ne face oameni- misterul.

P.S. Ascult întotdeauna cu placere vocea care imi spune: 'Scrie!' Insa mi-e teama sa întreb 'Ce?', 'Cum?' sau 'De ce?'. Mi-e teama de linistea din spatele ei, de aceea tac si ascult, atat cat va binevoi sa-mi vorbeasca!

'Sensul vietii este sa-ti gasesti cadoul/darul. Scopul vietii este sa-l daruiesti/sa-l dai mai departe.' - Pablo Picasso