Pustiu este locul lipsit si strain de Dumnezeu!

Pustiu este locul lipsit de Dumnezeu, dar cum Dumnezeu este peste tot, fiind omniprezent, atunci concluzia ar fi ca nu exista pustiu. De aceea, se spune ca Dumnezeu poate fi prezent chiar si in iad, prin milostivirea si iubirea sa fata de cei pacatosi, dar demonii nu pot suporta lumina raiului si deci nu pot fi prezenti si in rai. Caci nu iadul, nici demoni, nici suferinta imensa pricinuita n-au biruit pe Domnul Hristos, ci Hristos Insusi a biruit si a sfaramat portile iadului, eliberandu-i pe cei binecredinciosi.
Nimeni si nimic nu-ti poate umple golul din tine, daca in tine este un abis.... decat Cel ce se afla dintotdeauna acolo(in inima ta) pentru ca dintotdeauna acolo a fost.

Nikos Kazantzakis vorbea astfel despre divinitate in una dintre cartile sale: 'Dumnezeu este un abis. Ai grija sa nu te apropii si sa cazi in el.' Scriitorul isi manifeste nemultumirea, ba chiar se revolta fata de anumite idei si cuvinte antropofage, adica devoratoare de oameni, cum ar fi: divinitate, eternitate, dragoste, speranta, patrie, de care foarte greu te mai poti desprinde, din momentul in care te-au inghitit! Si-ar fi dorit la un moment dat sa faca 'tabula rasa' si s-o ia de la capat, inscriindu-se la scoala lui Zorba (este vorba de Zorba Grecul, pt cine nu cunoaste), dar realiza ca era prea tarziu pt un astfel de 'avort spiritual'. Tot ce mai putea face pt a se elibera de astfel de framantari spirituale, era sa SE verse pe hartie, sa-si verse fiinta pe hartie si sa scrie pana cand se va elibera si se va desprinde total de aceste idei si cuvinte antropofage.

Misiunea scriitorului este sa scrie si prin scris sa devina..., sa SE transforme si sa transforme si cititorul odata cu el, ba chiar si lumea, unde se poate... Menirea scriitorului este sa influenteze, ba chiar sa conduca mersul istoriei si sa repare nedreptatile existente in lume, creand o lume mai buna. Sunt unii oameni care nu-si apartin decat scriind. Eu sunt unul dintre acestia. Ceea ce scriu este o oglindire a ceea ce sunt, a ceea ce gandesc, a ceea ce iubesc, deci cand va aruncati ochii asupra a ceea ce scriu, de fapt ma priviti pe mine sau poate doar un prototip ideal al Ego-ului meu...
Cea mai mare calitate a unui scriitor este sinceritatea. Bineinteles ca nu tot ceea ce scrie un scriitor este adevarat, dar am pretentia sa scrie ceva frumos si util pt transformarea/ devenirea mea, dar mai ales sa fie SINCER fata de mine, ca cititor, caci doar asa va fi sincer si corect si fata de el insusi; de aceea scriitorul meu preferat este si va ramane pt totdeauna Nikos Kazantzakis, pt ca nu-si amageste niciodata scriitorii si timpul dedicat lecturarii cartilor sale nu este timp pierdut. De un lucru sunt sigur, cuvintele si ideile sale sunt hrana pt suflet, conducandu-ne mereu mai sus, spre lumina cea neinserata a desavarsirii, de unde putem avea o perspectiva cat mai corecta, cat mai completa, cat mai cuprinzatoare si mai sincera asupra lumii, asupra umanitatii si asupra Universului.

Nu uitati niciodata ca 'Dumnezeu este o prapastie si un adanc de smerenie', deci de se va intampla ca cineva sa cada, fiind covarsit de ispite si pacate, sa nu deznadajduiasca, ci sa se smereasca, caci asa cum spune si parintele Arsenie Papacioc: 'Daca poti sa te ridici din adanc de pacate, atunci nu mai conteaza caderea ta.' Cat adevar!
Chiar si pt cei mai mari pacatosi, mai exista speranta: ea este Maica Domnului, crinul zorilor - care cu adevarat este 'adancul milostivirii dumnezeiesti', caci nicio persoana care s-a rugat la Ea si I-a cerut ajutorul nu a plecat rusinata.
O seara binecuvantata!

Femeia, o taină a lui Dumnezeu printre oameni!

 

Femeia este viaţa şi cu ea ţine Dumnezeu!

† Calinic Argatu,
Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

'Acum, la începutul bătrâneţii mele, îmi pot desluşi ceea ce m-a fascinat din primăvara copilăriei! Cele două fiinţe unice pe pământ şi în Cer: Maica Domnului şi mama care m-a născut! Cele mai apropiate fiinţe fără de care n-aş fi fost şi n-aş fi primit ocrotirea sub sfântul Omofor.
De câte ori stăteam la masă şi mai întârziam în glume şi în zbenguieli, mama mi-o reteza scurt: mâncaţi mai repede că Maica Domnului stă în genunchi!
Îşi poate imagina oricine ce efect extraordinar au avut spusele mamei, pe un ton extrem de serios, care-mi face fiori şi acum când scriu aceste rânduri. N-am mai auzit niciodată pe nimeni spunând. Cum adică, să stea Maica Domnului în genunchi atât timp cât noi mâncăm? De unde a auzit mama acest lucru? N-am întrebat-o şi nici n-am aflat până acum. S-ar putea să se mai spună aceste cuvinte în spaţiul nostru binecuvântat de Dumnezeu!
De atunci făceam parte din cele două case: a Maicii Domnului şi a vrednicei mele mame şi ori de câte ori vorbesc şi-mi aduc aminte de mama, gândul îmi zboară la toate femeile de la începutul lumii până azi!
Ce minune a mai creat Dumnezeu! Femeia straşnică! A pus Dumnezeu atâta plinătate şi atâta forţă în sinea ei deşi pare şi chiar este atât de sensibilă şi chiar, se poate spune, extrem de fragilă. Auzeam uneori spunându-se de către unii bărbaţi că femeia nu trebuie atinsă nici cu un fulg, aşa trebuie să ne purtăm de delicat şi frumos. Când eram student la Sibiu, profesorul meu Grigore Marcu, o celebritate în Studiul Noului Testament, când a intrat într-un magazin l-am auzit cât de frumos a salutat pe doamnele de acolo şi cât de suav le-a sărutat mâinile, spre surpriza mea – o mărturisesc – totală! Nu m-am aşteptat să-mi văd pe cogemetea profesorul şi preotul să facă un gest pe care nu-l mai văzusem.
Deşi era cam potrivit de statură, l-am văzut cum creştea spre înalturi, mai ales că tânăr fiind l-am privit atent să văd dacă nu cumva glumeşte. Era de maximă seriozitate! A crescut în ochii mei profesorul exigent, dar au crescut şi acele doamne care au primit cu drag dar şi cu o obişnuită stare. Femeia este conştientă că este valoroasă chiar dacă nu are timp s-o arate prea des. Este prea ocupată cu lucrurile serioase şi nu glumeşte asupra rosturilor sale sădite de Dumnezeu: de mamă, de gospodină, de vatră caldă în virtuţi şi vreri creştine, de vrednicii de fiecare zi care nu se văd şi de care, uneori, te cuprind, fără să vrei unele amărăciuni, dacă nu sunt recunoscute de cei din jur.
Mama, soţia, gospodina, întreita lucrare, şi osteneala fără margini, de nimeni ştiută, mereu împrospătată şi de la capăt, din nou luată! De unde atâta forţă? Ai putea spune că este de domeniul supranaturalului! Mă uitam la mama şi o vedeam cu câtă forţă lucrează o zi întreagă şi noaptea până a doua zi. N-am mai văzut o aşa fiinţă şi de dragul ei o ajutam din răsputeri. Pentru mine, mama, soţia, gospodina, este întreita minune printre noi oamenii. Şi, Doamne, de câte ori n-am umbrit întru întristare această întreită minune. Ori de câte ori am supărat pe mama mea cea scumpă, am avut cumplite dureri în suflet şi acum simt ca şi atunci, ba, mai mult, cu cât trece timpul, durerea creşte şi mai mult. Nu că aş fi supărat-o peste măsură, dar mai ales că nu i-am mulţumit niciodată că m-a născut, că m-a crescut, m-a învăţat, m-a dus la biserică, m-a vegheat să nu mă frig pe sobă sau să cad în fântână. Când mama a venit la Curtea de Argeş şi a intrat pe uşa palatului, unde în anul 1936, tata a stat de gardă când era în armată, mi-a povestit cum m-a pierdut într-o zi din ochi. Aveam doi ani! Strigând după mine disperată, am întâlnit-o pe moşica lui Cojoc, vecina noastră de casă şi întrebându-o dacă m-a văzut cumva, i-a spus: Tu, Ileană, Costică mergea pe cărare spre fântână, fugi să nu păţească ceva. M-a găsit cu burta pe buduroiul fântânii uitându-mă în apă, cum fac şi acum! M-a luat de cămăşuţă de pe spate în sus ca să nu mă sperii! Vai, mi-a spus mama, parcă s-a întâmplat ieri. Am nişte emoţii grozave! Când mi-a povestit m-a cuprins un straşnic plâns pe dinăuntru! Câtă grijă la o mamă şi că nu uită nimic! Nici un amănunt! Când spui mamă spui un univers! Când spui femeie, spui viaţă! Când spui soţie, spui speranţă! Ea, femeia, mama, soţia, gospodina, umple totul: casa, lucrarea, bucuria, fericirea, văzduhul, cerul!
Doamne, ce fiinţă este femeia! Dacă ar şti ea însăşi cât este de valoroasă! Dar s-o lăsăm aşa, mai bine să nu ştie pentru că în final ea este o taină a lui Dumnezeu printre noi oamenii.
Să nu fim barbari cu femeia pentru că este viaţă şi cu ea ţine Dumnezeu! Să nu uităm!'
Sursa: http://laurentiudumitru.ro/blog/2007/03/15/femeia-este-viata-si-cu-ea-tine-dumnezeu/

Si eu m-am intrebat adesea de ce spun oamenii ca atunci cand cineva sta la masa si mananca, Maica Domnului sta si Ea in genunchi pana termina si strange masa! Eu ma gandesc ca poate sta in genunchi ca sa adune firimiturile si ramasitele din trupul iubitului sau Fiu. Painea si nu numai chiar reprezinta trupul Domnului nostru Iisus Hristos! 
Inchei printr-un citat foarte frumos: 'Inima unei femei ar trebui să fie atât de adânc ascunsă în Hristos, încât un bărbat să trebuiască să-l caute mai întâi pe EL ca s-o găsească pe ea!' (Victor Hugo)