Limba Romana - vesmantul Fiintei noastre(Limba - ea insasi o 'fiinta vie')

Sunt nostalgic. Profesorul de franceza din liceu(care ne era si diriginte) obisnuia sa ne puna sa ascultam, sa invatam si sa cantam acest cantec("La paloma adieu") in 'laboratorul de franceza'. Ii voi ramane vesnic recunoscator pentru ca a reusit sa aprinda(sa provoace/sa starneasca) in mine o mare pasiune/flacara/flama pentru limba franceza, 'limba iubirii'! Sincer, acum as fi fost incomplet fara sublima 'atingerea' si fara puternica influenta pe care limba franceza a avut-o asupra mea.
Cat despre limba noastra romaneasca, stramoseasca, ce as putea sa mai zic? Fara ea, nici macar nu as mai exista(nici macar nu m-as mai fi nascut), nu as mai fi cine sunt, nu as mai fi Eu! Nu as inlocui-o cu nicio alta limba de pe intreg pamantul. Sarutul romanesc este sacru, sfant. Romania este urma buzelor lui Dumnezeu pe acest pamant. Acest sarut cosmic este vizibil din spatiu. Limba este un izvor sacru si nesfarsit(inepuizabil) de cuvinte, in care ne botezam, ne scaldam/afundam si din care ne adapam toata viata, deoarece izvorul curge neincetat, iar omul(fiinta lui) este si el intr-o permanenta cautare/schimbare/transformare(botezandu-se si perfectionandu-se/sfintindu-se neincetat, lepadandu-se de sine, de ce e rau si intunecat in el, in firea lui si in natura umana: 'Trebuie sa mori si sa inviezi in fiecare zi' - Pr. Arsenie Papacioc), fiind intr-o permanenta stare de 'IN STATU NASCENDI'; in ea ne botezam cu adevarat si ne imbracam cu haina ei(ea ne tese un vesmant fiintial, care sa ne acoopere in totalitate, trup si suflet, 'rusinoasa si pacatoasa goliciune' de dupa Cadere), asa cum ne imbracam in/cu Hristos, cand se savarseste aceasta Sfanta Taina in cristelnita din Biserica(Cu ocazia savarsirii Tainei Sfantului Botez, se canta binecunoscuta cantare: 'Cati in Hristos v-ati botezat, in/-tru Hristos v-ati si-mbracat.') Doar atat tin sa va mai amintesc, anume ca:

'Pentru ea la Putna clopot bate

Pentru ea mi-i teamă de păcate,

Pentru ea e bolta mai albastră –

Pentru limba, pentru limba noastră.

Pentru ea ninsori se cern din spaţii

Pentru ea puternici sunt Carpaţii

Pentru ea e caldă vatra poamei –

Pentru limba, pentru limba Mamei.

Refren:

Dumnezeu prima oară

Când a plâns printre astre,

El a plâns peste ţară

Cu lacrima limbii noastre.

Pentru ea noi văruim pereţii,

Pentru ea mai sunt răniţi poeţii,

Pentru ea cresc florile visării –

Pentru limba, pentru limba ţării.

Refren:

Dumnezeu prima oară

Când a plâns printre astre,

El a plâns peste ţară

Cu lacrima limbii noastre."

(Pentru ea - Ion si Doina Aldea Teodorovici)

31 august - Ziua Limbii Romane
La multi ani limbii romane si tuturor celor care o vorbesc(sau macar o inteleg) si, mai ales, o iubesc! A vorbi limba romana inseamna a trai si a simti romaneste. Sentimentul(Simtirea) romanesc este genuin/autentic/sincer/pur (<nealterat si neamestecat), asa cum ne arata Doina(a doini) si Dorul(Reprezentativa este poezia-testament, "Mai am un singur Dor", a poetului nepereche - M. Eminescu), care sunt aproape exclusiv specifice spatiului carpato-danubian-pontic, unde este situata tara noastra romaneasca, mandra natiune romana. "Pe-un picior de plai, pe-o gura de rai"("Miorita"), sunt coordonatele corecte si reale pe care este asezat/situat poporul roman.
Mai departe, am incercat sa scot in evidenta cum isi exprima poetul dorinta("will" in engleza), la nivel contextual si nu numai, in poezia-testament[este important cum este redata dorinta si cum se manifesta aceasta in POEZIE, care este "OGLINDA" in care se reflecta eul liric, trup si suflet, cu sentimentele si gandurile sale, simtirea si gandirea/cugetul geniului eminescian, vointa(mintea/creierul) si pasiunile/patimile sale(inima)]:

"Mai am un singur dor:

În LINISTEA SERII

Sa ma lasati SA MOR

LA MARGINEA MARII;

Sa-mi fie SOMNUL LIN

Si CODRUL APROAPE,

Pe-ntinsele APE

Sa am un CER SENIN.

Nu-mi trebuie flamuri,

Nu voi sicriu bogat,

Ci-mi împletiti un PAT

DIN TINERE RAMURI.

Si nime-n urma mea

Nu-mi plânga la crestet,

Doar toamna glas sa dea

FRUNZISULUI vested.

Pe când CU ZGOMOT CAD

IZVOARELE-NTR-UNA,

Alunece luna

Prin VARFURI lungi DE BRAD.[...]

Deasupra-mi TEIUL SFANT

Sa-si scuture CREANGA.

[...]

M-or troieni cu drag

Aduceri aminte.

Luceferi, ce rasar

Din umbra de cetini,

Fiindu-mi prieteni,

O sa-mi zâmbeasca iar.

Va geme de patemi

AL MARII ASPRU CANT...

Ci EU VOI FI PAMANT

ÎN SINGURATATE-MI."

In continuare - din dialogul meu cu poeta Dorina OMOTA(Facebook Messenger - 13 august, in apropierea/asteptarea praznicului "Adormirii Maicii Domnului"):

Sunt momente cand Dumnezeu prefera tacerea mea mai mult decat vorbaria si lauda mea desarta. Eu vreau sa vorbesc, sa fac marea si sarea dar El ma iubeste cel mai mult cand tac. Cand taci malc, trup si suflet, e foarte putin probabil sa mai gresesti fata de cineva, ori sa mai ranesti pe cineva, pt ca, asa cum spune poeta Luminita Potirniche, nu tb. sa vorbesti... decat foarte putin, cat mai putin si numai cu rost si dk este de un mare si real folos pt om, pt sufletul lui, in definitiv. Altceva nu conteaza!
"Sa nu vorbesti/ CUVINTELE RANESC buzele/
UNEORI le SARUTA/ Dar TOT MULT RAU fac..."
Conteaza fiecare gand, cuvant, fapta, idee, intentie(vadita sau ascunsa)/ pozitie/atitudine. Unele ne sculpteaza trupul, altele ne modeleaza sufletul dar toate au o influenta puternica asupra fiintei umane(care este si trup si suflet) pt ca omul devine ceea ce gandeste, ceea ce crede si ceea in ce crede, ceea ce vorbeste, iar faptele vor face intotdeauna diferenta, cum e si firesc...
Se spune ca Eminescu isi dorea ca, dupa ce va muri, sa fie ingropat la tarmul marii si sa i se cante/ sa auda in fiecare noapte(noapte de noapte) imnul "Lumina Lina". O dorinta pura si nevinovata! Eminescu, cat de pur si nevinovat! Si daca a gresit, si daca a avut greseli, ca orice om(cum e si firesc, caci nu exista om fara de greseala, afara de Omul Iisus Hristos, adica Insusi bunul Dumnezeu) sunt convins ca insusi Maica Domnului si Pururea Fecioara Maria a mijlocit pt el si i-a indeplinit dorinta si de Acolo de unde este poate auzi unduirea lina a marii mangaind/sarutand/imbratisand tarmul si unindu-se... Spre/aproape de apus, in departare, dar totusi foarte APROAPE, batand clopote, rasunand si inaltandu-se peste vai si dealuri, glasuri suave, pline de "luminE" line(licenta poetica>corect este "lumini")... Cuvintele pronuntate(grup de sunete articulate) ne formeaza/sculpteaza/modeleaza gura, limba, buzele, iar gandurile si ideile(credinte/alte credinte) ne formeaza/modeleaza/sculpteaza si ne ascut mintea, toate la un loc(ganduri, idei, cuvinte, imagini etc.) imbogatindu-ne Imaginatia.
Oare cati dintre noi se gandesc, atunci cand vorbesc, la ea, la limba noastra romaneasca/stramoseasca, ca este o fiinta vie si ca-i facem rau prin intentiile, gandurile, vorbele si faptele noastre.
Lacrima limbii noastre este 'o lacrima de sange'. Dumnezeu ne daruieste in schimb o picatura de Lumina eterna, nepieritoare si nemuritoare din Fiinta Sa. El plange peste tara cu lacrimi de foc si de lumina, deoarece El este Lumina, iar Lacrima Ii este un foc nestins, de neinvins/nebiruit. Lacrima este Domnul Iisus Hristos.
'Varsă Doamne har(dar) şi bine./ Har(dar) şi bine de la tine./ Peste mari şi peste mici./ Peste toţi câti sunt aici.'('Noua azi ne-a rasarit')
Limba nu doar ca sfinteste omul, ci intreg poporul! Limba este cea mai sfanta rugaciune si cea mai sigura cale de a urca la Cer; asadar limba este si o scara spre cer. Multi sunt cei care au incercat si incearca mereu s-o manjeasca si s-o intineze, dar limba romana ramane sfanta pe acest picior de plai, pe-aceasta gura de rai! Sunt atatia martiri care pentru limba, pamantul si poporul roman, pentru pastrarea identitatii nationale au varsat pe-acest pamant lacrimi de sange, suspinand si rugandu-se cu suspine negraite. Sa le cinstim memoria si sa le multumim pentru faptul ca azi vorbim aceasta limba, ca traim pe-acest petec de pamant si ca nu ne-am pierdut identitatea si nici nu ne-am instrainat de dreapta credinta ortodoxa, asa cum s-a intamplat prin alte locuri. Va imbratisez cordial. O noapte binecuvantata si sa nadajduim intr-o zi de maine si o lume mai bune!

Anii vieţii - Florin Andronic

Anii vieţii

Când anii vieţii mele se-ndreaptă către tine,
Şi tu îi numeri iar, pe cei ce-au fost mai grei,
Cu ochii umezi Doamne, doresc adânc în mine,
Să-ţi regăsesc prezenţa şi infinitul ei!

Hai vino stai la masă şi frânge iar o pâine,
Vorbeşte şi m-ascultă m-atinge dacă vrei!
Ca zâmbetul să-mi crească să acopere suspine,
O Doamne te grăbeşte de mână să mă iei!

Când anii vieţii mele se-ndreaptă către tine
Sădeşte veşnicia să crească printre ei …
De anii se termină, s-am infinitul în mine,
Să mă păstreze veşnic printre aleşii tăi.

Pustiu este locul lipsit si strain de Dumnezeu!

Pustiu este locul lipsit de Dumnezeu, dar cum Dumnezeu este peste tot, fiind omniprezent, atunci concluzia ar fi ca nu exista pustiu. De aceea, se spune ca Dumnezeu poate fi prezent chiar si in iad, prin milostivirea si iubirea sa fata de cei pacatosi, dar demonii nu pot suporta lumina raiului si deci nu pot fi prezenti si in rai. Caci nu iadul, nici demoni, nici suferinta imensa pricinuita n-au biruit pe Domnul Hristos, ci Hristos Insusi a biruit si a sfaramat portile iadului, eliberandu-i pe cei binecredinciosi.
Nimeni si nimic nu-ti poate umple golul din tine, daca in tine este un abis.... decat Cel ce se afla dintotdeauna acolo(in inima ta) pentru ca dintotdeauna acolo a fost.

Nikos Kazantzakis vorbea astfel despre divinitate in una dintre cartile sale: 'Dumnezeu este un abis. Ai grija sa nu te apropii si sa cazi in el.' Scriitorul isi manifeste nemultumirea, ba chiar se revolta fata de anumite idei si cuvinte antropofage, adica devoratoare de oameni, cum ar fi: divinitate, eternitate, dragoste, speranta, patrie, de care foarte greu te mai poti desprinde, din momentul in care te-au inghitit! Si-ar fi dorit la un moment dat sa faca 'tabula rasa' si s-o ia de la capat, inscriindu-se la scoala lui Zorba (este vorba de Zorba Grecul, pt cine nu cunoaste), dar realiza ca era prea tarziu pt un astfel de 'avort spiritual'. Tot ce mai putea face pt a se elibera de astfel de framantari spirituale, era sa SE verse pe hartie, sa-si verse fiinta pe hartie si sa scrie pana cand se va elibera si se va desprinde total de aceste idei si cuvinte antropofage.

Misiunea scriitorului este sa scrie si prin scris sa devina..., sa SE transforme si sa transforme si cititorul odata cu el, ba chiar si lumea, unde se poate... Menirea scriitorului este sa influenteze, ba chiar sa conduca mersul istoriei si sa repare nedreptatile existente in lume, creand o lume mai buna. Sunt unii oameni care nu-si apartin decat scriind. Eu sunt unul dintre acestia. Ceea ce scriu este o oglindire a ceea ce sunt, a ceea ce gandesc, a ceea ce iubesc, deci cand va aruncati ochii asupra a ceea ce scriu, de fapt ma priviti pe mine sau poate doar un prototip ideal al Ego-ului meu...
Cea mai mare calitate a unui scriitor este sinceritatea. Bineinteles ca nu tot ceea ce scrie un scriitor este adevarat, dar am pretentia sa scrie ceva frumos si util pt transformarea/ devenirea mea, dar mai ales sa fie SINCER fata de mine, ca cititor, caci doar asa va fi sincer si corect si fata de el insusi; de aceea scriitorul meu preferat este si va ramane pt totdeauna Nikos Kazantzakis, pt ca nu-si amageste niciodata scriitorii si timpul dedicat lecturarii cartilor sale nu este timp pierdut. De un lucru sunt sigur, cuvintele si ideile sale sunt hrana pt suflet, conducandu-ne mereu mai sus, spre lumina cea neinserata a desavarsirii, de unde putem avea o perspectiva cat mai corecta, cat mai completa, cat mai cuprinzatoare si mai sincera asupra lumii, asupra umanitatii si asupra Universului.

Nu uitati niciodata ca 'Dumnezeu este o prapastie si un adanc de smerenie', deci de se va intampla ca cineva sa cada, fiind covarsit de ispite si pacate, sa nu deznadajduiasca, ci sa se smereasca, caci asa cum spune si parintele Arsenie Papacioc: 'Daca poti sa te ridici din adanc de pacate, atunci nu mai conteaza caderea ta.' Cat adevar!
Chiar si pt cei mai mari pacatosi, mai exista speranta: ea este Maica Domnului, crinul zorilor - care cu adevarat este 'adancul milostivirii dumnezeiesti', caci nicio persoana care s-a rugat la Ea si I-a cerut ajutorul nu a plecat rusinata.
O seara binecuvantata!

Cât de minunată e iubirea! Iubirea desăvârşită.

Oare dacă fiinţa iubită te-ar pune pe o cruce ai putea să-i mai spui că o iubeşti?

Iubirea desăvârşită persistă chiar şi atunci când fiinţa iubită te tratează cu nepăsare. Iubirea desăvârşită merge până la capăt. Iubirea… Ce e iubirea? Să vezi eternitatea înghesuită în ochii celui iubit. Să te rogi pentru mântuirea sufletului fiinţei iubite mai mult decât te rogi de obicei pentru propria mântuire. Ce e iubirea? Să nu-ţi pese câte defecte are. Nici unde locuieşte, câţi bani are, câte maşini, ce număr poartă la pantofi, de la ce firmă se îmbracă şi aşa mai departe. Imposibil?

Nu, nu este imposibil când iubeşti. Cum îţi dai seama că iubeşti? Atunci când ţi-e cel mai greu. Atunci când suferi cumplit. Când simţi că ai cea mai grea cruce de dus. Grea şi totuşi dulce. Usturătoare şi totuşi plină de mângâiere. Cum vine asta? Atunci când îi spui lui Dumnezeu, seara, la rugăciune: “Nu mai pot, Doamne! Fă ceva! Ia viaţa mea în mâinile Tale”. Atunci este începutul iubirii. Abia atunci descoperi adevărata iubire în toată splendoarea ei. Da, în mijlocul lacrimilor tale, în mijlocul frământărilor tale. În rugăciunea ta. Acolo e iubire.

Există o mare diferenţă între a-i declara şi a-i arăta cuiva faptul că îl iubeşti. Nu e important să-ţi declari iubirea cu voce tare. Hristos ţi-a arătat iubirea. Cum? “Pironit văzându-Te pe Cruce” cântăm cu toţii în Vinerea Mare, la Prohod. Şi mai cântăm de asemenea: “Stăpânul a toate, mort se vede acum”. Aceasta este iubirea Lui arătată nouă, păcătoşilor. Arătată ţie şi mie. Ce ne învaţă pe toţi Sfântul Apostol Pavel? “Să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu.” El ne face cunoscută iubirea Sa nemărginită.

Oare dacă fiinţa iubită te-ar pune pe o cruce ai putea să-i mai spui că o iubeşti? Nu ai suporta un simplu ac înfipt în palmă, dar un cui… Ai suporta oare să fii pironit/ă pentru o fată/un băiat? Ai suporta să guşti oţet amestecat cu fiere? Şi totuşi El a suportat. De ce? Din iubirea Lui negrăită. Sigur, nimeni nu te pune să te răstigneşti pentru cineva. Ştii de ce nu te pune nimeni? Pentru că iubirea este însăşi răstignire.

Pentru a ajunge să vezi acea veşnicie în ochii fiinţei iubite trebuie să treci prin multe clipe urâte. Trebuie să-ţi pui o mie de întrebări şi să descoperi de fapt că nu îţi poate răspunde nimeni la ele. Răspunsul e în inima ta. Nimeni nu-ţi poate lua ceea ce simţi. Nu trebuie să permiţi nimănui să calce peste comoara zămislită înlăuntrul tău. Iubirea nu e doar un sentiment. Iubirea e o comoară. Păstreaz-o.

Acum un an îmi amintesc că am scris într-un articol: “Iubirea e mai ceva decât un om care suferă de demenţă vasculară. Am ajuns la concluzia că nu e un film, nu e o durere morală, nu e un chin, nu e o suferinţă, nu e un capriciu, nu e o încercare, nu e un demon, nu e o amărăciune. E însăşi moartea. Mori în timp ce iubeşti. Mori când începi să iubeşti. Există doar început. Nu există final. Mori căutând această finalitate. În zadar.” Astăzi am descoperit însă, în timpul Sfintei Liturghii, viaţa. Da, în acea moarte reprezentată de iubire. Acolo e viaţă. Mori în timp ce iubeşti ca mai apoi să viezi. Ai observat ce se cântă în troparul unei Sfinte Muceniţe? “(…) mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine”. Cât de frumos! Aceasta este iubirea adevărată. Şi nu poţi iubi pe altcineva dacă pe Dumnezeu nu ai învăţat încă să-L iubeşti cât de puţin.

Iubirea desăvârşită se naşte în momentul în care renunţi la tine, pentru el sau pentru ea. Te dezrădăcinezi…de tine! Uiţi de tine! Uiţi de nevoile tale! Uiţi că eşti bolnav, uiţi că nu ai ce mânca, uiţi că stai în frig, uiţi orice fel de necaz care se abate asupra ta. Iubirea este tămăduire, iubirea este hrană. Iubirea este foc.

Nu trebuie să te duci în faţa fiinţei iubite şi să-i spui ceea ce simţi. Lasă-L pe Dumnezeu să lucreze. El ştie ce se ascunde în interiorul fiecărui om. Când eram doar o copilă credeam că iubesc… Şi cum mi-am “demonstrat” eu iubirea? L-am bătut pe umăr urându-i: “Crăciun Fericit!”. Apoi am fugit fără să aştept vreun răspuns. E o întâmplare ce mă amuză acum. Mă amuz de această întâmplare de fapt în fiecare an, înainte de Naşterea Mântuitorului. Dar pe atunci asta credeam eu că înseamnă iubirea.

Pe tine, cel/cea care vei citi aceste rânduri… te îndemn la altceva! Vorbeşte cu Domnul despre fiinţa ta dragă. Spune-i să facă tot posibilul încât persoana respectivă să simtă Naşterea, Învierea, Înălţarea Lui. După ce va simţi acestea, va simţi cu siguranţă şi ceea ce simţi tu pentru ea. La El toate sunt cu putinţă. Nu uita asta. Nu uita nici ceea ce scrie în Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, şi anume: “În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.” (1 Ioan, 1,4) Să nu-ţi fie teamă de ceva. Să nu cumva să regreţi. Îndrăzneşte să iubeşti. Îndrăzneşte să iubeşti cu iubirea Lui. “Iubirea să se înmulţească!” ne spune tuturor şi Sfântul Apostol Iuda.

Iubirea desăvârşită persistă chiar şi atunci când fiinţa iubită te tratează cu nepăsare. Iubirea desăvârşită merge până la capăt. Iubirea…

Cât de minunată e iubirea!

Sursa: Ortodoxia Tinerilor

http://jurnalspiritual.eu/oare-daca-fiinta-iubita-te-ar-pune-pe-o-cruce-ai-putea-sa-i-mai-spui-ca-o-iubesti/

Durerea neputintei de a Fi...

Durerea neputintei de a Fi...

Ingenunchez in tacere,

Vreau sa ma vindec de durere...

De-ar fi atat de simplu!

Ma doare sa fiu singur,

Ma doare sa fiu eu!

Dar cel mai mult ma doare

Neputinta de a Fi... Eu.

Ma doare si tacerea,

Ma doare si caderea,

Numai Tu ma alini si imi dai mangaierea...

La fel de mult ma doare indiferenta lor;

Ma mai doare si faptul ca nu cred Sfintilor

Si ca nu vor sa vada chinul Martirilor...

Nici sa auda vorbele Iubirii lor.

Ingenunchez si sufar in linistea adanca a noptii,

Nu imi gasesc cuvinte ca sa m-adresez sortii,

Ma rog sa fiu iertat si pasuit in fata mortii;

Ma rog si pentru cei ce mi-au gresit, pecetluindu-mi sortii.

Suspin si plang; numai daca siroaiele de lacrimi ar putea induiosa sortii!

 Sunt departe de mine si departe de a fi Eu,

Nu toti, ci Cu Totii suntem Una cu DumnezEu.

Nu pot trai doar pentru mine, n-as mai fi Eu.

Am fost facut sa-mpart totul cu tine si cu DumnezEu!

Omenirea este un ecou divin,

Iar divin este un atribut complet si deplin;

Pacatul poate fi definit ca o vina a ingerilor cazuti care, prin alegerea lor, au destramat Fiinta lui DumnezEu,

In timp ce Iubirea si Adevarul christic reprezinta fuiorul cu care se tese, se reintregeste si se plineste Fiinta lui Dumnezeu, 

A acelui cosmic si primordial Eu.

Un mesaj frumos si profund emotionant al scriitorului Gabriel Garcia Marquez.

Gabriel Garcia Marquez - Ultima scrisoare

“Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic.
As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica.
As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina. As merge cand ceilati se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm. As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata!
Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata, m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu.
Doamne Dumnezeul meu, daca as avea inima, as grava ura mea peste ghiata si as astepta pana soarele rasare. As picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-as oferi-o lunii. As uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simti durerea spinilor si sarutul incarnat al petalelor...
Dumnezeul meu, daca as avea o bucatica de viata... N-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc.
As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste.
Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc! Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur. Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea. Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii... Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada. Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut, pentru prima oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru intotdeauna.
Am invatat ca un om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut sa le invat de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, deoarece atunci cand o sa fiu bagat in interiorul acelei cutii, inseamna ca in mod neferecit mor.
Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as sti ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune “te iubesc”si nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii.
Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata nu te voi uita.
Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui “imi pare rau”, “iarta-ma”, “te rog” si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.

Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete.
Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima.
Demonstreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine.”

Nu ma tem de Dumnezeu, ci de absenta/lipsa Lui!

                    Nu va temeti de Dumnezeu, ci de absenta/lipsa Lui. Temeti-va insa de voi insiva, caci Dumnezeu iarta si uita, dar voi nu puteti ierta intotdeauna si niciodata nu veti putea uita in totalitate. Or parintele Arsenie Papacioc spune ca celui ce ne-a gresit ii trebuie si iertata si uitata greseala (pacatul). In acest fel pacatul (respectiv tulburarea provocata de pacat in lume) isi pierde substanta, isi pierde scopul/menirea, devenind nul, ca si cum nu s-ar fi intamplat niciodata.
                    'Iertarea noastră şi a altora, aduce şi ne aduce vindecare. Nimic NU TREBUIE a fi făcut. Iertarea se manifestă singură, vine din interiorul inimii, este Dumnezeu. Este greu să uiţi pentru că trăieşti cu impresia că ceva din trecut ce a provocat suferinţă trebuie nu doar iertat, ci şi uitat. Nu trebuie să uiţi nimic! Trebuie să îţi aminteşti, dar din perspectiva Iubirii! Să îţi aminteşti totul şi să priveşti a fi o binecuvântare, o oportunitate de a manifesta iertarea şi iubirea ce eşti, pentru că fără aceste experienţe şi fără cei ce ni le oferă...noi nu putem FI ceea ce afirmăm, şi nu putem manifesta divinitatea din inima noastră. Aminteşte-ţi cu Iubire!' (Corina Mihaela Roman)
                   Sa nu uiti niciodata ca Hristos nu numara caderile, ci inaltarile tale, de aceea, omule, nu deznadajdui, ci ori de cate ori se va intampla sa cazi, cu sau fara voie, imediat sa te ridici, caindu-te sincer, cu lacrimi si cu amar, caci 'Dumnezeu este o prapastie de smerenie' si iarta fara de numar daca i se cere. El nu tine minte raul!
                   Ceea ce regret cel mai mult nu este doar faptul ca lumea se indeparteaza de Dumnezeu, tagaduindu-I prezenta si puterea, in loc sa se apropie de El prin Fiul Sau Cel iubit, ci si faptul ca oamenii evita in anumite medii si cercuri (asa cum bine observa un sociolog francez) sa discute despre El sau macar sa-I pomeneasca numele. Dumnezeu si chestiunile care au tangenta cu divinitatea, cele legate de religie, au devenit subiecte taboo in societatea moderna si contemporana. Poate fi vorba despre o problema de constiinta, chiar o criza a constiintei umane, de cele mai multe ori, dar alteori este vorba, pur si simplu, de reavointa!
                    Unii oameni(in special unii atei) se simt atacati si bulversati chiar si numai la auzul pronuntiei cuvintelor care desemneaza ideea de divinitate sau la auzul altor cuvinte cu semnificatie sau tenta religioasa. Un singur cuvant asupra existentei lui Dumnezeu ii poate 'rani', provocandu-i si starnindu-le mania impotriva celor care cred si marturisesc depre El. Volens, nolens, un dialog despre existenta lui Dumnezeu sau doar pronuntia cuvantului 'Dumnezeu' este perceputa de ei ca o mustrare a constiintei si nu o pot accepta, nici macar tolera; in schimb au pretentia sa le fie respectate ideile si persoana lor in numele libertatii, or in numele libertatii si noi, crestinii, Il chemam pe Dumnezeu atat in viata noastra, cat si in viata celor din jurul nostru pentru binele tuturor, pentru binele obstesc. Tolerez ateii, dar am pretentia si eu la randu-mi, crestin fiind, sa fiu tolerat! Cei mai multi dintre noi, crestinii, nu percepem o societate care sa traiasca fara binecuvantarea lui Dumnezeu si a Sfintilor sai mijlocitori. Familia crestina, atat cea din Cer, cat si cea de pe Pamant, este minunata, la drept vorbind. Nu vreau sa-mi imaginez cum ar arata lumea fara ea. Am mai spus-o si o mai spun: Umanitatea este un ocean de atomi ganditori, iar Iubirea este liantul. O lume lipsita de virtutile sfintilor nu se poate sustine. Orice om, orice fiinta are nevoie de Iubire, de iertare, de mila, de indurare... pt ca bun este Domnul in toata vremea si drept cand va judeca lumea. Daca iubiti sincer si curat, veti ierta si nu veti mai sta cu frica!
                    Cand Dumnezeu (ideea de divinitate si chestiunile de religie) va disparea din toate limbajele si limbile pamantului, atunci va disparea de pe Pamant chiar si speranta, iar totul se va sfarsi, caci in acel moment se va instala in lume o dezordine totala, completa, absoluta si un intuneric dens si adanc...
                   

Femeia, o taină a lui Dumnezeu printre oameni!

 

Femeia este viaţa şi cu ea ţine Dumnezeu!

† Calinic Argatu,
Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

'Acum, la începutul bătrâneţii mele, îmi pot desluşi ceea ce m-a fascinat din primăvara copilăriei! Cele două fiinţe unice pe pământ şi în Cer: Maica Domnului şi mama care m-a născut! Cele mai apropiate fiinţe fără de care n-aş fi fost şi n-aş fi primit ocrotirea sub sfântul Omofor.
De câte ori stăteam la masă şi mai întârziam în glume şi în zbenguieli, mama mi-o reteza scurt: mâncaţi mai repede că Maica Domnului stă în genunchi!
Îşi poate imagina oricine ce efect extraordinar au avut spusele mamei, pe un ton extrem de serios, care-mi face fiori şi acum când scriu aceste rânduri. N-am mai auzit niciodată pe nimeni spunând. Cum adică, să stea Maica Domnului în genunchi atât timp cât noi mâncăm? De unde a auzit mama acest lucru? N-am întrebat-o şi nici n-am aflat până acum. S-ar putea să se mai spună aceste cuvinte în spaţiul nostru binecuvântat de Dumnezeu!
De atunci făceam parte din cele două case: a Maicii Domnului şi a vrednicei mele mame şi ori de câte ori vorbesc şi-mi aduc aminte de mama, gândul îmi zboară la toate femeile de la începutul lumii până azi!
Ce minune a mai creat Dumnezeu! Femeia straşnică! A pus Dumnezeu atâta plinătate şi atâta forţă în sinea ei deşi pare şi chiar este atât de sensibilă şi chiar, se poate spune, extrem de fragilă. Auzeam uneori spunându-se de către unii bărbaţi că femeia nu trebuie atinsă nici cu un fulg, aşa trebuie să ne purtăm de delicat şi frumos. Când eram student la Sibiu, profesorul meu Grigore Marcu, o celebritate în Studiul Noului Testament, când a intrat într-un magazin l-am auzit cât de frumos a salutat pe doamnele de acolo şi cât de suav le-a sărutat mâinile, spre surpriza mea – o mărturisesc – totală! Nu m-am aşteptat să-mi văd pe cogemetea profesorul şi preotul să facă un gest pe care nu-l mai văzusem.
Deşi era cam potrivit de statură, l-am văzut cum creştea spre înalturi, mai ales că tânăr fiind l-am privit atent să văd dacă nu cumva glumeşte. Era de maximă seriozitate! A crescut în ochii mei profesorul exigent, dar au crescut şi acele doamne care au primit cu drag dar şi cu o obişnuită stare. Femeia este conştientă că este valoroasă chiar dacă nu are timp s-o arate prea des. Este prea ocupată cu lucrurile serioase şi nu glumeşte asupra rosturilor sale sădite de Dumnezeu: de mamă, de gospodină, de vatră caldă în virtuţi şi vreri creştine, de vrednicii de fiecare zi care nu se văd şi de care, uneori, te cuprind, fără să vrei unele amărăciuni, dacă nu sunt recunoscute de cei din jur.
Mama, soţia, gospodina, întreita lucrare, şi osteneala fără margini, de nimeni ştiută, mereu împrospătată şi de la capăt, din nou luată! De unde atâta forţă? Ai putea spune că este de domeniul supranaturalului! Mă uitam la mama şi o vedeam cu câtă forţă lucrează o zi întreagă şi noaptea până a doua zi. N-am mai văzut o aşa fiinţă şi de dragul ei o ajutam din răsputeri. Pentru mine, mama, soţia, gospodina, este întreita minune printre noi oamenii. Şi, Doamne, de câte ori n-am umbrit întru întristare această întreită minune. Ori de câte ori am supărat pe mama mea cea scumpă, am avut cumplite dureri în suflet şi acum simt ca şi atunci, ba, mai mult, cu cât trece timpul, durerea creşte şi mai mult. Nu că aş fi supărat-o peste măsură, dar mai ales că nu i-am mulţumit niciodată că m-a născut, că m-a crescut, m-a învăţat, m-a dus la biserică, m-a vegheat să nu mă frig pe sobă sau să cad în fântână. Când mama a venit la Curtea de Argeş şi a intrat pe uşa palatului, unde în anul 1936, tata a stat de gardă când era în armată, mi-a povestit cum m-a pierdut într-o zi din ochi. Aveam doi ani! Strigând după mine disperată, am întâlnit-o pe moşica lui Cojoc, vecina noastră de casă şi întrebându-o dacă m-a văzut cumva, i-a spus: Tu, Ileană, Costică mergea pe cărare spre fântână, fugi să nu păţească ceva. M-a găsit cu burta pe buduroiul fântânii uitându-mă în apă, cum fac şi acum! M-a luat de cămăşuţă de pe spate în sus ca să nu mă sperii! Vai, mi-a spus mama, parcă s-a întâmplat ieri. Am nişte emoţii grozave! Când mi-a povestit m-a cuprins un straşnic plâns pe dinăuntru! Câtă grijă la o mamă şi că nu uită nimic! Nici un amănunt! Când spui mamă spui un univers! Când spui femeie, spui viaţă! Când spui soţie, spui speranţă! Ea, femeia, mama, soţia, gospodina, umple totul: casa, lucrarea, bucuria, fericirea, văzduhul, cerul!
Doamne, ce fiinţă este femeia! Dacă ar şti ea însăşi cât este de valoroasă! Dar s-o lăsăm aşa, mai bine să nu ştie pentru că în final ea este o taină a lui Dumnezeu printre noi oamenii.
Să nu fim barbari cu femeia pentru că este viaţă şi cu ea ţine Dumnezeu! Să nu uităm!'
Sursa: http://laurentiudumitru.ro/blog/2007/03/15/femeia-este-viata-si-cu-ea-tine-dumnezeu/

Si eu m-am intrebat adesea de ce spun oamenii ca atunci cand cineva sta la masa si mananca, Maica Domnului sta si Ea in genunchi pana termina si strange masa! Eu ma gandesc ca poate sta in genunchi ca sa adune firimiturile si ramasitele din trupul iubitului sau Fiu. Painea si nu numai chiar reprezinta trupul Domnului nostru Iisus Hristos! 
Inchei printr-un citat foarte frumos: 'Inima unei femei ar trebui să fie atât de adânc ascunsă în Hristos, încât un bărbat să trebuiască să-l caute mai întâi pe EL ca s-o găsească pe ea!' (Victor Hugo)

Biserica, ca si Templu al Iubirii, este o corabie/arcă pe marea pacatelor, ce nu se scufunda niciodată!

Iisus pe mare 

                                                                                                                   (06.08.1949)
                                                                             1.

'Iisus îi sili pe ucenicii Lui sa intre în corabie (în Biserica). Corabia trecea de cealaltă parte a marii. Iisus, mergând pe valuri, e luat drept o năluca. Petru, ca sa scape de îndoiala nălucirii, cere o proba despre existenta lui Dumnezeu pe mare. I se împlinește dorința, dar văzând urgia valurilor se temu și începu sa se scufunde. Scufundarea lui Petru în îndoiala, din cauza evidenței potrivnice ne învață virtutea credinței: sa crezi în chemarea lui Iisus, împotriva mării. Tine sufletul tău liniștit întru Dumnezeu, împotriva talazurilor evidenței, împotriva mării acestei vieți. A pune evidența valurilor în primul plan al sufletului, e îndoiala declarata din punct de vedere al credinței. A fi în îndoială, din cauza evidenței, e după fire; a fi în chemarea lui Iisus, e mai presus de fire, e firea după Har. Aceasta nu se scufundă în mare.' (Boca, Arsenie, Se umplu măsurile și se plinesc vremile, p 17, Editura 'Credința strămoșească', 2009)

Explicația 

'Deci corabia ucenicilor e corabia Bisericii. Biserica e corabia ucenicilor lui Iisus, care are sa-i treacă de cealaltă parte a mării, de cealaltă parte a lumii acesteia. Marea e marea vieții acesteia, care câteodată se înfurie de vanturi. Sfântul Pavel le spune: 'Vanturile tuturor învățăturilor'. Marea înfuriata începe sa fie o primejdie; iar pe deasupra o mai acoperă și noaptea; 'noaptea neștiinței și a uitării de Dumnezeu' - cum ii zic Sfinții Părinți. In atare împrejurări, Iisus deși vine pe mare ca pe uscat, e luat drept o nălucă - poate tocmai de aceea că e mai presus de marea înfuriată. Petru se face delegatul acestei societăți omenești, zbuciumate de valuri și acoperite de întunericul necredinței, cere o proba despre existența reala a lui Dumnezeu, ca sa scape de îndoiala nălucii. I se împlinește dorința, dar 'văzând vrajba valurilor' se temu și începu a se scufunda. Scufundarea lui Petru în îndoiala, din cauza evidenței potrivnice, ne învață sa luam aminte la virtutea credinței: să crezi în chemarea lui Iisus împotriva marii. Sa ții sufletul tău liniștit întru Dumnezeu împotriva talazurilor evidente. A pune evidența valurilor în primul plan al sufletului, aceasta e îndoială declarata, din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Pe aceasta a mustrat-o Iisus, zicându-i lui Petru: 'Pentru ce te-ai îndoit, puțin credinciosule?' (Boca, Arsenie, Se umplu măsurile și se plinesc vremile, p 22-23, Editura 'Credința strămoșească', 2009)

Un citat foarte interesant, din Bossuet (Oeuvre oratoires), găsit în manuscrisul părintelui Arsenie Boca:

'Biserica e asemănată cu o casa zidita pe stâncă și totuși ca o corabie care înoată prin mijlocul valurilor, bântuită de vanturi și furtuni. Parca nimic mai slab ca Biserica, mereu agitata, lovita și izbita, și nimic mai tare ca ea, fiindcă nimic n-a putut-o cufunda, și iată rămâne mereu neatinsa, cu toate sforțările iadului. Iisus pare sa o părăsească furtunii, și El vrea sa treacă pe lângă ea, ca și când nu L-ar fi atins primejdia ei. Totuși sa nu credeți c-a uitat-o: El va îngădui ca valurile sa o zbuciume, dar nu sa o înece, nici sa o cufunde. El porunci valurilor și ele se opriră; El intra în corabie și ajunge la liman.' (Boca, Arsenie, Se umplu măsurile și se plinesc vremile, p 28-29, Editura 'Credința strămoșească', 2009)

'Only a life lived for others is worth living.' - A. Einstein

 

'În iubire eşti mereu acoperit de aripa unui înger ce îţi picură în inimă, în minte şi în viaţă harul Duhului Sfânt.' - H. Filipescu

Singurul lucru care face ca viata sa merite traita este sa traiesti pt ceilalti, adica sa te dedici aproapelui tau si sa traiesti cat mai putin pt tine, daruindu-te deplin si in intregime! 

"Iubirea nu are sfârşit, ea este o continuă ardere a sufletului, este o candelă veşnic aprinsă, este glasul şoptit care se aude doar în urechile celor care ştiu că lumea nu ar fi ajuns aici dacă sentimentul frumos nu ar fi existat în sufletele celor care au ars pentru a lumina calea plină de întuneric a timpului, este acea stare de veghe continuă ce ţine sufletul în viaţă chiar şi după topirea trupului. Născută din har, nu din facere, acest foc dulce nu ţine cont de vremuri, de restrişti, de bunăstare, ci doar de beatitudinea împlinirii frumuseţii lui Dumnezeu pe pământ. Căci unde dragoste nu e, nimic nu e, iar sufletul este mai sărac, trupul trece mai greu prin viaţă, fără bucuria pe care numai spiritul acesteia ţi-o poate dărui. Iubirea este sensul tuturor lucrurilor, existând peste tot în Creaţie, fiind unul din numele lui Dumnezeu. Jertfa pe cruce, din iubire faţă de om, a Mântuitorului Iisus Hristos, pentru refacerea comuniunii între om şi Dumnezeu, este pentru veşnicie pilda cea mai vie şi înfricoşătoare de iubire necondiţionată, curată şi deplină. Din iubire Dumnezeu a trimis pe Duhul Sfânt, Mângâietorul care ne învaţă iubirea. Dacă Dumnezeu ar uita un singur gest, nu ar mai fi dragoste deplină. Ori de câte ori jertfim sinele nostru pentru aproapele săvârşim o răstignire a eului, care ne spală de zgura egoismului. E drept, cu cât e mai mare iubirea, cu atât mai mari sunt şi suferinţele, dar merită. Un exemplu de deschidere şi jertfă în iubire este şi monahul acela care se ruga ca toţi oamenii să intre în Rai şi pe el să-l lase afară, la poartă, să-i păzească pe cei dinăutru.
Cine iubeşte se transformă, se deşartă în persoana faţă de care îşi manifestă acest sentiment minunat. Iubirea nu are limite, sau mai bine zis iubirea în Dumnezeu nu are limite. Iubirea te învie, te schimbă, te transformă, te jertfeşte pe altarul inimii într-o permanentă liturghie a iertării din care suntem datori neîncetat să ne împărtăşim. În iubire eşti mereu acoperit de aripa unui înger ce îţi picură în inimă, în minte şi în viaţă harul Duhului Sfânt.
Pe lângă echilibru interior, bucurie şi pace sufletească, iubirea este momentul care repară trecutul şi cucereşte viitorul… Şi când te gândeşti că aici pe pământ sufletul atinge doar puţin iubirea, căci dulceaţa Iubirii o vom gusta deplin în veşnicie!"

(Hrisostom Filipescu, Puţine cuvinte, multă iubire, Editura ..., Iaşi, 2013)

Iubirea este mult mai mult...

'Le baiser est la plus sûre façon de se taire en disant tout' 

Sarutul este cel mai sigur mod de a fi redus la tacere, spunand totul.

Iubirea este mult mai mult... Putem sa ne daruim toata fiinta, putem sa spunem tot chiar si numai printr-un simplu sarut, printr-o simpla atingere sau mangaiere, (pr)in tacere... 'Il faut se donner pleinement à l'amour' spun francezii.
'Le baiser est la plus sûre façon de se taire en disant tout' = Sarutul este cel mai sigur mod de a fi redus la tacere, spunand totul. Iubirea transcende timpul si spatiul. Corpul nostru este ancorat in timp si spatiu, insa Iubirea, ca idee si energie, exista dincolo de ele, ea doar se exprima intr-un anumit mod pe aceste coordonate spatio-temporale date. Dumnezeu este Iubire, iar Iubirea este energie 'in statu nascendi' care emite la randu-i energie, creand totul numai din Iubire. Iubirea este lumina, o lumina dulce si lina care straluceste linistita si neinfricata in cel mai adanc si dens intuneric. Se zice ca in cele de mai jos ale iadului, intunericul este atat de dens incat poate fi pipait, insa Lumina lui Hristos razbeste chiar si acolo, caci inviind, Mantuitorul a biruit intunericul 'cel mai din afara' prin Lumina Invierii Sale. Daca iubiti cu adevarat Lumina, nu va temeti! Lumina adevarata, cea hristica innoieste mereu si fara incetare constiinta omului, care, desi pacatos, este supus si smerit in fata lui Hristos si astfel se naste mereu, innoindu-si 'haina', primita inca de la Sfantul Botez, in momentul in care isi recunoste neputinta si nimicnicenia prin Sfanta Taina a Spovedaniei, care se mai numeste si Taina sau Botezul lacrimilor.
'Lumina danseaza in intuneric'. Volens, nolens, vrand, nevrand, orice om intra in hora si danseaza pt ca Iubirea si Lumina sunt in om, inauntrul lui. Insa depinde foarte mult si de hora in care omul danseaza, pt ca daca omul intra in hora celor rai, situati la stanga, lumina se va stinge, nu va mai dansa cu calm si siguranta, ci va fi nelinistita ca o flacara care mocneste pe timp de furtuna si vant pe marea pacatelor; pe cand in hora celor buni, situati de-a dreapta pastorului, lumina nu doar ca va dansa linistita, potolita si neinfricata, ci chiar va ajunge sa valseze! Ca sa intri in hora celor buni nu este imperios necesar sa fii un sfant, ci mult mai important este sa ai mintea la Dumnezeu, dar si mai bine este sa 'tii mintea ta la iad si sa nu deznadajduiesti' (Sfantul Siluan Athonitul) iar cu inima sa fii alaturi de sfinti si de Hristos. Simte-le chemare, taina si suferinta, acoperindu-te cu aripile si Harul Lor sfintitor.
Intr-o zi, fiind incercat de pacatul mandriei si suparat de demoni fara ca el sa stie pricina pt care este chinuit de acestia, Sfantul Siluan primeste 'in sufletul sau' urmatorul raspuns de la Domnul: 'Cei mandri sunt intotdeauna chinuiti asa de catre demoni', apoi i-a mai spus Domnul: 'Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui!'
Influenta pe care au avut-o aceste cuvinte asupra Sfantului si reactia acestuia o putem vedea inr-o marturisire de-a sa, pe care o gasim in cartea 'Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei. Insemnari duhovnicesti' (editia a IV-a revizuita, Editura Deisis), al carei autor este: 'De atunci tin mintea mea in iad si ard in focul cel intunecos si tanjesc dupa Domnul si-L caut cu lacrimi si zic: <<Degraba voi muri si ma voi salaslui in temnita intunecata a iadului si eu singur voi arde acolo si voi tanji dupa Domnul si voi plange: - Unde esti Domnul meu , pe Care Te cunoaste sufletul meu?>> Si mare folos am dobandit de la acest gand: mintea mea s-a curatit si sufletul meu a aflat odihna.'(Op. cit., p. 213)
Daca vreodata vei auzi la usa ta un ecou, precum o bataie linistita in usa inimii tale, sa te grabesti sa-I deschizi, sa-I afli si sa-I simti taina, chemarea si durerea, caci este El, Izbavitorul si Mantuitorul tau, daca si tu vei accepta asta. El nu te obliga si nu vrea sa intre cu forta in inima ta! De ce ar intra cu forta cand El este omniprezent si, deci, este prezent in inima orisicarei persoane inca de la formare acesteia in pantecele mamei, facand-o sa bata pt prima data, caci fiind Creatorul tuturor, El pune deci inceput bun in orice lucru creat, punand o particica din El la baza oricarei creatii care apartine Persoanei Sale, in vreme ce prin Sfantul Botez se deschid pecetile harului Duhului Sfant  atunci cand pruncul este cufundat in apa si uns pe toate membrele cu Sfantul si Marele Mir.
Camara Mirelui este (in) inima omului, de aceea bate Mirele la usa, fara s-o forteza si fara sa-i strice pecetile fecioriei, caci dincolo de usa, chiar in inima omului, salasluieste Mireasa si Fecioara Sa, care este Sufletul curat al omului, creat dupa chipul si asemanarea Sa, insusi imaginea Sa (Imago Christi=imaginea lui Hristos), care tanjeste neincetat dupa Creatorul sau,  gatindu-se si impodobindu-se cu cele mai frumoase si stralucitoare virtuti, traind in curatie, caindu-se si smerindu-se sincer. Ortodoxia este Mireasa aleasa de Hristos pentru intalnirea cea de taina de la miezul noptii cand Mirele va veni. In pustie sau in lume, Miresele fecioare ale Mirelui, Sfintii, au fost mereu pregatite si gatite in sanul ei si de catre Biserica cea vie si lucratoare de pe Pamant, Biserica Ortodoxa. El este Cel ce si-a dat Haina, trup si suflet, pe cruce pt omenirea in care El inca mai credea si mai crede, Cel ce a sangerat siroaie si paraie de Iubire pt oameni, ca un izvor nesecat de cand S-a rastignit si pana in zilele noastre, continuand sa sangereze iubire neincetat prin intermediul numerosilor Sai Sfinti, Martiri, Mucenici, Mucenice, Cuvioase, Pustnici etc care si ei si-au luat Crucea si I-au urmat lui Hristos, fiind rastigniti si rastignindu-se de buna voie. O lume si o societate fara Sfinti, fara valori, fara principii, fara jertfa, fara suferinta, fara virtuti nu se poate sustine, caci fara ele ar fi un haos total si lumea s-ar sfarsi cufundata intr-un abis de intuneric dens si adanc...
Va doresc din tot sufletul sa gasiti lumina lina in inima si sa dansati neincetat pe ritmul ecoului muzicii divine, pt ca atunci cand Lumina va inceta sa danseze, Pamantul va inceta sa se roteasca si astfel lumea se va sfarsi, dar eu iubesc Lumina si stiu ca mai sunt si altii dintre noi care o fac, si am credinta si speranta ca lumina va dansa mereu chiar si in cel mai adanc intuneric, altminteri intunericul se va trezi la viata si va birui, caci lumina, desi nemuritoare si nebiruita ca tarie si substanta, este putina, iar intunericul este adanc, dens si nesfarsit. Sa speram ca acesta nu este ultimul dans al umanitatii, al Luminii din oameni, ca in piesa si videoclipul cantaretei Indila, 'Une Dernière Danse', unde ni se prezinta un fel se 'sfarsit' al lumii:

Une Dernière Danse

Oh ma douce souffrance,
Pourquoi s'acharner tu r'commence
Je ne suis qu'un être sans importance
Sans lui je suis un peu "paro"
Je déambule seule dans le metro
Une dernière danse
Pour oublier ma peine immense
Je veux m'enfuir, que tout recommence
Oh ma douce souffrance
Je remue le ciel, le jour, la nuit
Je danse avec le vent, la pluie
Un peu d'amour, un brin de miel
Et je danse, danse, danse, danse, danse, danse
Et dans le bruit, je cours et j'ai peur
Est-ce mon tour?
Vient la douleur...
Dans tout Paris, je m’abandonne
Et je m'envole, vole, vole, vole, vole
Que d’espérance...
Sur ce chemin en ton absence
J'ai beau trimer, sans toi ma vie n'est qu'un décor qui brille, vide de sens
Je remue le ciel, le jour, la nuit
Je danse avec le vent, la pluie
Un peu d'amour, un brin de miel
Et je danse, danse, danse, danse, danse, danse
Et dans le bruit, je cours et j'ai peur
Est-ce mon tour?
Vient la douleur...
Dans tout Paris, je m’abandonne
Et je m'envole, vole, vole, vole, vole
Dans cette douce souffrance.
Dont j'ai payé toutes les offenses
Ecoute comme mon cœur est immense
Je suis une enfant du monde
Je remue le ciel, le jour, la nuit
Je danse avec le vent, la pluie
Un peu d'amour, un brin de miel
Et je danse, danse, danse, danse, danse, danse
Et dans le bruit, je cours et j'ai peur
Est-ce mon tour?
Vient la douleur...
Dans tout Paris, je m’abandonne
Et je m'envole, vole, vole, vole, vole

Ultimul dans

Oh, dulcele meu chin,
De ce te-nverșunezi, o iei de la capăt
Nu sunt decât o simplă ființă
Fără el sunt cam pierdută*
Rătăcesc singură prin metrou
Un ultim dans
Ca să uit mâhnirea mea adâncă
Vreau să evadez, să iau totul de la capăt
Oh, dulcele meu chin...
Răscolesc cerul, ziua, noaptea
Dansez cu vântul, ploaia
Puțină iubire, un pic de miere
Și eu dansez, dansez, dansez
Și în vacarm, alerg și mă tem
Oare e rândul meu?
Apare durerea...
Prin tot Parisul, mă las pradă
Și mă duc în zbor, zbor, zbor, zbor, zbor
Numai speranță...
Pe acest drum în lipsa ta
În zadar mă străduiesc, viața mea fără tine e doar un decor luminos, fără sens...
Răscolesc cerul, ziua, noaptea
Dansez cu vântul, ploaia
Puțină iubire, un pic de miere
Și eu dansez, dansez, dansez
Și în vacarm, alerg și mă tem
Oare e rândul meu?
Apare durerea...
Prin tot Parisul, mă las pradă
Și mă duc în zbor, zbor, zbor, zbor, zbor...
În acest dulce chin
Prin care mi-am ispășit toate păcatele
Ascultă cât de mare e inima mea
Sunt o copilă venită din lume...
Răscolesc cerul, ziua, noaptea
Dansez cu vântul, ploaia
Puțină iubire, un pic de miere
Și eu dansez, dansez, dansez
Și în vacarm, alerg și mă tem
Oare e rândul meu?
Apare durerea...
Prin tot Parisul, mă las pradă
Și mă duc în zbor, zbor, zbor, zbor, zbor...

Sursa: http://lyricstranslate.com/en/derni%C3%A8re-danse-ultimul-dans.html

Inima de copil si aripile frante...

Poveste pentru copii, morala pentru adulţi

                    Nicusor este un copil sarman ce locuieste la tara impreuna cu mama si cu cei noua frati ai lui. Tatal munceste cu ziua la un om cu stare, in speranta unui trai mai bun, si lipseste cu lunile de acasa. Dar nu asta conteaza, caci povestea noastra il priveste numai pe Nicusor. Asadar, pe cand facea baiatul plimbarea obisnuita, de zi cu zi, observa la radacina unui nuc un puisor de randunica, zgribulit si vai de el care se legana pe picioare. Puiul incercase sa zboare, dar fiind la prima incercare se pare ca a esuat. Milos, din fire, si milostiv - asa cum fusese invatat in spiritul Bisericii de parintii lui, buni crestini, Nicusor lua atunci puiul inert si cu o aripa sangeranda, caci puiul avea sange pe o aripa, si-l duse acasa, unde-l aseza la caldura, intr-un fes. Rupea firimituri foarte mici, chiar minuscule dintr-o paine(caci ciocul puiului era foarte mic), incercand mai apoi sa i le indese cu grija puiului pe gat. Cu degetele lui micute si fragede, incerca sa deschida ciocul fragil al puiului de randunica si in acelasi timp sa-i indese firimitura de paine pe gat, asa cum ar face-o mama lui, randunica. Culmea era ca puiul, dupa ce primea firimitura de paine, isi deschidea ciocul si scotea din micul lui gatlej un sunet necunoscut pentru Nicusor, ca si cum ar fi cerut in continuare mancare de la mama lui, dar baiatul, dupa cum am mai spus, nu stia acest lucru.

                    Minunat la acest copil este ca avea o inima de mama si asta se va vedea si in cele ce vom povesti in continuare, caci uimitor nu era felul in care ii dadea mancare bietei creaturi, ci felul in care ii dadea apa. Asfel, a incercat baiatul de mai multe ori sa-i puna apa intr-un capacel si sa-i dea sa bea cu forta, indesand-o cu ciocul in apa din capacel, dar pasarea ii dadea impresia baiatului ca este chinuita, ca nu-i place, ca nu asa procedeaza mama lui. Nicusor se atasase mult de pasare si dorea sa-i asigure toata atentia lui si toata asistenta pe care, el, un biet copilas, putea sa i-o ofere. Atunci Nicusor si-a intrebat mama de ce opune pasarea rezistenta atunci cand ii da sa bea apa si, astfel, a aflat baiatul de la mama lui ca unele pasari isi hranesc puii aducandu-le hrana si apa de la izvor in cioc. In acel moment, a gandit copilasul in inima lui sa procedeze la fel ca sa-i faca viata mai comoda puiului cazut tocmai de sus, din copac. Lua cate un pic de apa in gura, cat sa se umezeasca apoi, apropiindu-se de nefericitul pui, isi deschidea gura si punea biata creatura cu ciocul pe limba lui iar puiului ii placea aceasta, caci sorbea si inghitea ceea ce primea de pe buzele si limba baietelului. Capata incredere pe care numai oamenii o au si incepea sa dea din aripi ca si cum si-ar fi dorit sa zboare. Incepuse, astfel, sa falfaie din aripi prin casa. Nu mai era ranit si incepuse sa zboare incetisor, incercand chiar sa iasa afara din casa care l-a tratat cu atata ospitalitate, dar se izbi de geamul de la fereastra. Atunci mama i-a spus baiatului ca pasarea e gata din nou sa zboare, ca e in stare sa se ingrijeasca singura de ea si sa-si gaseasca adevarata mama si familie. Copilul s-a intristat, dar a inteles ca puiului ii este mai bine cu mama lui-randunica si cu fratii lui, asa cum lui ii este bine alaturi de familia lui, chiar in ciuda tuturor dificultatilor, si nu i-ar trebui alta mama. A luat fesul cu puiul de randunica si a iesit cu el afara, oferindu-i din nou libertate puiului care, imediat ce si-a luat zborul, s-a gainatat in aer fericit si, dupa ce privi derutat, cu ochisorii lui minusculi in jurul lui, zbura grabit in inaltul cerului albastru ca sa recupereze timpul pierdut. Nicusor era fericit: hranise bine puiul si il ingrijise cu devotament.

                    In timp ce pasarea isi lua zborul, copilul striga: - Zboara, puiule, zboara, si sa spui mamei tale, fratilor tai si lui Doamne, Doamne ca sunt un un copil bun si cuminte si nu sunt singurul. Sunt multi copii buni si cuminti si multi oameni buni si cu minte. Sa-I spui ca oamenii sunt inca buni, mereu vor exista oameni buni. Sa nu ne piarda, pe niciunul, caci ii iubesc eu pe toti!

                    Puiul zbura acum peste case ca o sageata vie si, potolindu-si elanul, zbura acum pentru ultima data deasupra casei gazda si copilului, ca un semn de multumire pentru tot ce a facut Nicusor. Baiatului i se scurse o lacrima pe fata. Stia ca n-o sa mai vada inaripata niciodata, decat poate pe norii Cerului, cand va ajunge printre ingeri in Rai. Puiul zbura pentru totdeauna printre dare de nori si raze de soare, ca si cum ar fi vrut sa-si prinda mama si fratii din urma, in drumul lor neindurator, inevitabil si etern spre tarile calde.

Morala: Pentru copii mai tine Dumnezeu lumea, pentru inocenta lor. Nu le-o furati! 'Lasati copiii sa vina la Mine', spune Domnul nostru Iisus Hristos. Va doresc multa pace in suflet!

Despre Sinceritate...

             

                    Nu exista niciun dubiu ca numai adevarul ne poate face liberi, deoarece adevarul nu poate fi ascuns, el iesind intotdeauna la iveala, asa cum razele soarelui strapung si risipesc intunericul in zori. Sinceritatea este, poate, cea mai importanta virtute deoarece le preceda pe toate celelalte. Si cand iubesti trebuie sa fii sincer, si cand crezi in ceva/cineva trebuie sa fii sincer si chiar si cand speri trebuie sa fii sincer. De aceea trebuie sa fim sinceri cu noi insine si sa recunoastem ca o mare parte din viata noastra o traim in minciuna. Se spune sa omul este nascut liber si, nu este mai putin adevarat ca odata ajuns sa locuiasca intr-o galma, intr-un 'boț de carne', cum bine spune Creanga, sufletul omului (care-si are si isi ia energia si substanta in si din lumina divina) este inconjurat si bruiat de minciuna din toate partile (stanga-dreapta, sus-jos, fata-spate). Astfel viata noastra ajunge sa fie o lupta neincetata pt Adevar, o lupta intre spirit si materie si fericit este omul care reuseste sa le impace! Omule, nu fii de piatra, nu fii doar 'un pamant nesimtitor si rece' ca in poezia eminesciana, ci deschide-ti inima si primeste in ea tot Universul si odihneste-l in inima ta, plamadita din cel mai simtitor aluat, caci, cum bine este scris in cartea scriitorului grec N. Kazantzakis, nici cerurile, nici adancurile nu-l pot cuprinde pe Dumnezeu, ci doar inima omului plina de smerenie si de iertare! Asa ca, omule, ai grija sa nu ranesti niciodata o inima de om!
                    Sa fii sincer este pasul cel mai important pt a pune bazele unei relatii solide cu Dumnezeu, dar si cu tine insuti. Daca esti sincer, El promite sa te schimbe, chiar daca uneori intamplarile/ hazardul, obligatiile/ necesitatile din viata te pot face sa pari un ipocrit, dar recunoscand acest lucru in fata Lui, devii sincer din nou. Nu te va schimba asa, peste noapte,ci in timp pt a trage invataminte din greselile tale precum si din ceea ce tu crezi ca este bun la tine(virtuti crestine),dar care te poate face sa cazi prin faptul ca te crezi mai bun decat cel de langa tine, superior lui. Daca te-ar schimba peste noapte nu ai invata nimic! Unii s-ar putea sa profite de sinceritatea/ naivitatea/ inocenta ta, dar tu fii sincer oricum!
                    Darul tau pt eternitate, pt Hristos este in inima ta, este chiar inima ta, deoarece Hristos, Cel ce a facut totul, locuieste acolo de la Inceputuri. Restul conteaza mai putin. Nu sunt un om desavarsit, dar admir si pretuiesc desavarsirea si o cinstesc din toata inima mea, cu toata fiinta mea. Un vechi proverb latinesc spune: 'Homo sum humani nihil a me alienum puto', adica 'sunt om si nimic din ce-i omenesc nu mi-e strain'. Nu degeaba Michael Jackson afirma ca este 'doar un om' ('I'm only human'). Sa nu credeti ca exprima musai un regret, ci isi exprima durerea sa de om si vina de a fi limitat ca om si de a nu putea face mai mult pt cei ce-l inconjoara!
                    Sinceritatea este trasatura esentiala a crestinului autentic, cel ce constientizeaza ceea ce inseamna numele de crestin (care vine de la Hristos), respectandu-l si aparandu-l dupa bunavointa si putinta sa.
                    Inchei printr-o frumoasa si sensibila rugaciune athonita: 
„Nu doresc să trăiesc mult. Vreau să trăiesc cu Tine. Mult, viu și nesfârşit eşti Tu. Vino şi fă voia Ta întru mine. Vino când vrei şi când socoteşti Tu. Vino ca o adiere, ca o binecuvântare, dacă socoteşti astfel, vino ca un fulger al încercării şi arde-mi fiinţa dacă crezi că aşa trebuie. Ştiu că ceea ce va urma vizitei Tale, în orice fel ai veni, va fi ceea ce-mi doresc eu mai adânc, ceea ce nu pot exprima şi găsi nicăieri altundeva în afară de Tine. De aceea, pe Tine Te caut şi aştept. Sunt dezamăgit de mine însumi, numai Tu rămâi, şi vin la tine, Doctorul, luminarea şi sfinţirea sufletelor şi trupurilor. Vin bolnav cum sunt şi îmi încredinţez Ţie toată viaţa şi nădejdea mea. Amin"- un calugar athonit. Pace!

Nota: sursa o reprezinta canalul meu de youtube! Vechile mele postari.