Am iertat, dar mi-e greu sa uit si sa ma pot ierta...

Probabil ca cel mai greu e sa te ierti pe tine, atunci cand te simti vinovat pentru toti, atat pentru ceea ce ai facut, cat si pentru ceea ce nu ai facut. (Voi reveni alta data pentru mai multe explicatii!)

'Azi, mă voi ierta și îmi voi elibera sufletul de regrete.
Mă voi ierta, fiindcă am obosit să mă condamn atât de mult și de aspru pentru tot ceea ce am făcut si pentru tot ceea ce nu am făcut. Am fost cel mai dur judecător al meu, iar uneori am devenit propriul meu călău.
Mă voi ierta pentru lacrimi plânse în zadar și nemeritat.
Mă voi ierta pentru toate vorbele pe care le-am spus în grabă și sub impulsul nervilor și a durerii, dar și pentru tot ceea ce nu am spus atunci când trebuia.
Mă voi ierta pentru toată nefericirea mea și pentru toată nefericirea altora, de care am fost responsabilă.
Mă voi ierta pentru că m-am irosit încercând să fiu cine au vrut alții și uitând să fiu cine îmi doream eu.
Mă voi ierta pentru toate promisiunile pe care nu am reușit să le respect.
Mă voi ierta pentru că mi-am ignorant inima și am ales rațional, că am abandonat drumuri pe care aș fi putut să alerg și am ales drumuri pe care m-am târât.
Mă voi ierta pentru că m-am trezit de multe ori în faţa unor uşi închise, dar m-am încăpățânat să aștept în fața lor, irosindu-mă.
Mă voi ierta pentru că nu am ştiut să preţuiesc anumiți oameni așa cum ar fi meritat şi că am alungat de lângă mine suflete care m-au iubit.
Mă voi ierta pentru toate visele abandonate, pentru toate renunțările, pentru teamă, pentru lașitate, pentru toate neputințele mele.
Mă voi ierta pentru că am fost superficială, pentru că m-am amăgit și m-am mulţumit să trăiesc jumătăţi de măsură…
Mă voi ierta pentru tot ce am fost și nu ar fi trebuit să fiu, pentru tot ce nu am fost, deși aș fi putut să fiu…'

Fragment din cartea 'Fluturi' - Irina Binder

Nu ma tem de Dumnezeu, ci de absenta/lipsa Lui!

                    Nu va temeti de Dumnezeu, ci de absenta/lipsa Lui. Temeti-va insa de voi insiva, caci Dumnezeu iarta si uita, dar voi nu puteti ierta intotdeauna si niciodata nu veti putea uita in totalitate. Or parintele Arsenie Papacioc spune ca celui ce ne-a gresit ii trebuie si iertata si uitata greseala (pacatul). In acest fel pacatul (respectiv tulburarea provocata de pacat in lume) isi pierde substanta, isi pierde scopul/menirea, devenind nul, ca si cum nu s-ar fi intamplat niciodata.
                    'Iertarea noastră şi a altora, aduce şi ne aduce vindecare. Nimic NU TREBUIE a fi făcut. Iertarea se manifestă singură, vine din interiorul inimii, este Dumnezeu. Este greu să uiţi pentru că trăieşti cu impresia că ceva din trecut ce a provocat suferinţă trebuie nu doar iertat, ci şi uitat. Nu trebuie să uiţi nimic! Trebuie să îţi aminteşti, dar din perspectiva Iubirii! Să îţi aminteşti totul şi să priveşti a fi o binecuvântare, o oportunitate de a manifesta iertarea şi iubirea ce eşti, pentru că fără aceste experienţe şi fără cei ce ni le oferă...noi nu putem FI ceea ce afirmăm, şi nu putem manifesta divinitatea din inima noastră. Aminteşte-ţi cu Iubire!' (Corina Mihaela Roman)
                   Sa nu uiti niciodata ca Hristos nu numara caderile, ci inaltarile tale, de aceea, omule, nu deznadajdui, ci ori de cate ori se va intampla sa cazi, cu sau fara voie, imediat sa te ridici, caindu-te sincer, cu lacrimi si cu amar, caci 'Dumnezeu este o prapastie de smerenie' si iarta fara de numar daca i se cere. El nu tine minte raul!
                   Ceea ce regret cel mai mult nu este doar faptul ca lumea se indeparteaza de Dumnezeu, tagaduindu-I prezenta si puterea, in loc sa se apropie de El prin Fiul Sau Cel iubit, ci si faptul ca oamenii evita in anumite medii si cercuri (asa cum bine observa un sociolog francez) sa discute despre El sau macar sa-I pomeneasca numele. Dumnezeu si chestiunile care au tangenta cu divinitatea, cele legate de religie, au devenit subiecte taboo in societatea moderna si contemporana. Poate fi vorba despre o problema de constiinta, chiar o criza a constiintei umane, de cele mai multe ori, dar alteori este vorba, pur si simplu, de reavointa!
                    Unii oameni(in special unii atei) se simt atacati si bulversati chiar si numai la auzul pronuntiei cuvintelor care desemneaza ideea de divinitate sau la auzul altor cuvinte cu semnificatie sau tenta religioasa. Un singur cuvant asupra existentei lui Dumnezeu ii poate 'rani', provocandu-i si starnindu-le mania impotriva celor care cred si marturisesc depre El. Volens, nolens, un dialog despre existenta lui Dumnezeu sau doar pronuntia cuvantului 'Dumnezeu' este perceputa de ei ca o mustrare a constiintei si nu o pot accepta, nici macar tolera; in schimb au pretentia sa le fie respectate ideile si persoana lor in numele libertatii, or in numele libertatii si noi, crestinii, Il chemam pe Dumnezeu atat in viata noastra, cat si in viata celor din jurul nostru pentru binele tuturor, pentru binele obstesc. Tolerez ateii, dar am pretentia si eu la randu-mi, crestin fiind, sa fiu tolerat! Cei mai multi dintre noi, crestinii, nu percepem o societate care sa traiasca fara binecuvantarea lui Dumnezeu si a Sfintilor sai mijlocitori. Familia crestina, atat cea din Cer, cat si cea de pe Pamant, este minunata, la drept vorbind. Nu vreau sa-mi imaginez cum ar arata lumea fara ea. Am mai spus-o si o mai spun: Umanitatea este un ocean de atomi ganditori, iar Iubirea este liantul. O lume lipsita de virtutile sfintilor nu se poate sustine. Orice om, orice fiinta are nevoie de Iubire, de iertare, de mila, de indurare... pt ca bun este Domnul in toata vremea si drept cand va judeca lumea. Daca iubiti sincer si curat, veti ierta si nu veti mai sta cu frica!
                    Cand Dumnezeu (ideea de divinitate si chestiunile de religie) va disparea din toate limbajele si limbile pamantului, atunci va disparea de pe Pamant chiar si speranta, iar totul se va sfarsi, caci in acel moment se va instala in lume o dezordine totala, completa, absoluta si un intuneric dens si adanc...
                   

Biserica, ca si Templu al Iubirii, este o corabie/arcă pe marea pacatelor, ce nu se scufunda niciodată!

Iisus pe mare 

                                                                                                                   (06.08.1949)
                                                                             1.

'Iisus îi sili pe ucenicii Lui sa intre în corabie (în Biserica). Corabia trecea de cealaltă parte a marii. Iisus, mergând pe valuri, e luat drept o năluca. Petru, ca sa scape de îndoiala nălucirii, cere o proba despre existenta lui Dumnezeu pe mare. I se împlinește dorința, dar văzând urgia valurilor se temu și începu sa se scufunde. Scufundarea lui Petru în îndoiala, din cauza evidenței potrivnice ne învață virtutea credinței: sa crezi în chemarea lui Iisus, împotriva mării. Tine sufletul tău liniștit întru Dumnezeu, împotriva talazurilor evidenței, împotriva mării acestei vieți. A pune evidența valurilor în primul plan al sufletului, e îndoiala declarata din punct de vedere al credinței. A fi în îndoială, din cauza evidenței, e după fire; a fi în chemarea lui Iisus, e mai presus de fire, e firea după Har. Aceasta nu se scufundă în mare.' (Boca, Arsenie, Se umplu măsurile și se plinesc vremile, p 17, Editura 'Credința strămoșească', 2009)

Explicația 

'Deci corabia ucenicilor e corabia Bisericii. Biserica e corabia ucenicilor lui Iisus, care are sa-i treacă de cealaltă parte a mării, de cealaltă parte a lumii acesteia. Marea e marea vieții acesteia, care câteodată se înfurie de vanturi. Sfântul Pavel le spune: 'Vanturile tuturor învățăturilor'. Marea înfuriata începe sa fie o primejdie; iar pe deasupra o mai acoperă și noaptea; 'noaptea neștiinței și a uitării de Dumnezeu' - cum ii zic Sfinții Părinți. In atare împrejurări, Iisus deși vine pe mare ca pe uscat, e luat drept o nălucă - poate tocmai de aceea că e mai presus de marea înfuriată. Petru se face delegatul acestei societăți omenești, zbuciumate de valuri și acoperite de întunericul necredinței, cere o proba despre existența reala a lui Dumnezeu, ca sa scape de îndoiala nălucii. I se împlinește dorința, dar 'văzând vrajba valurilor' se temu și începu a se scufunda. Scufundarea lui Petru în îndoiala, din cauza evidenței potrivnice, ne învață sa luam aminte la virtutea credinței: să crezi în chemarea lui Iisus împotriva marii. Sa ții sufletul tău liniștit întru Dumnezeu împotriva talazurilor evidente. A pune evidența valurilor în primul plan al sufletului, aceasta e îndoială declarata, din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Pe aceasta a mustrat-o Iisus, zicându-i lui Petru: 'Pentru ce te-ai îndoit, puțin credinciosule?' (Boca, Arsenie, Se umplu măsurile și se plinesc vremile, p 22-23, Editura 'Credința strămoșească', 2009)

Un citat foarte interesant, din Bossuet (Oeuvre oratoires), găsit în manuscrisul părintelui Arsenie Boca:

'Biserica e asemănată cu o casa zidita pe stâncă și totuși ca o corabie care înoată prin mijlocul valurilor, bântuită de vanturi și furtuni. Parca nimic mai slab ca Biserica, mereu agitata, lovita și izbita, și nimic mai tare ca ea, fiindcă nimic n-a putut-o cufunda, și iată rămâne mereu neatinsa, cu toate sforțările iadului. Iisus pare sa o părăsească furtunii, și El vrea sa treacă pe lângă ea, ca și când nu L-ar fi atins primejdia ei. Totuși sa nu credeți c-a uitat-o: El va îngădui ca valurile sa o zbuciume, dar nu sa o înece, nici sa o cufunde. El porunci valurilor și ele se opriră; El intra în corabie și ajunge la liman.' (Boca, Arsenie, Se umplu măsurile și se plinesc vremile, p 28-29, Editura 'Credința strămoșească', 2009)