Se afișează postările cu eticheta Iertare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Iertare. Afișați toate postările

joi, 2 aprilie 2015

ORICUM - poem scris de Maica Tereza si gravat pe zidul Casei de copii din Calcutta

ORICUM


Oamenii sunt adesea neintelegatori, irationali si egoisti...
Iarta-i, oricum.


Daca esti bun, oamenii te pot acuza de egoism si intentii ascunse...

Fii bun, oricum.


Daca ai succes, poti castiga prieteni falsi si dusmani adevarati...

Cauta succesul, oricum.


Daca esti cinstit si sincer, oamenii te pot insela...

Fii cinstit si sincer, oricum.


Ceea ce construiesti in ani, altii pot darama intr-o zi...

Construieste, oricum.


Daca gasesti linistea si fericirea, oamenii pot fi gelosi...

Fii fericit, oricum.


Binele pe care il faci astazi, oamenii il vor uita maine...

Fa bine, oricum.


Da-i lumii tot ce ai mai bun si poate nu va fi niciodata de-ajuns...

Da-i lumii tot ce ai mai bun, oricum.


La urma urmei, este intre tine si Dumnezeu...

N-a fost niciodata intre tine si ei, oricum.


miercuri, 1 aprilie 2015

'Dumnezeu te accepta, te vrea asa cum esti tu, NUMAI SA FII SINCER!!!' - Pr. Arsenie Papacioc

                    



Sa avem inima sincera!

'O clipa poate sa fie un timp si-o suspinare poate sa fie o rugaciune'

'Bunul Dumnezeu ne iubeste mai mult decat credeam noi. Noi stim din literatura ca ne iubeste, ca e iubitor, ca e dincolo de iubire, in sfarsit, te accepta, te vrea asa cum esti tu, numai sa fii sincer!'

'Nu trebuie sa se teama nimeni daca are inima sincera...'

'Nimic nu este pierdut atata vreme cat sufletul nu abdica, cat capul se ridica din nou si credinta ramane in picioare.' - Pr. Arsenie Papacioc



                    Suntem inca in perioada postului, dar acesta se apropie deja cu pasi repezi de final. Tocmai de aceea, pentru ca stiu ca foarte multi dintre credinciosi(mai multi decat in mod normal/obisnuit, mai multi decat cu prilejul altor sarbatori, mult mai multi decat in alte perioade din an) vor merge in aceasta perioada la Biserica pentru a se marturisi, vreau sa dau tuturor un sfat prietenesc, amintindu-va ceea ce este esential in privinta Tainei Sfintei Spovedanii[cunoscuta si sub numele de 'Taina/Botezul lacrimilor', deoarece aceasta Taina reprezinta, de fapt, un 'nou botez', o noua nasterea din 'apa/lacrimi si din Duh', 'din Duh si Adevar', un 'botez cu foc'(Focul si Harul Duhului Sfant) care mistuie si curata fiinta umana, un 'botez haric', care necesita o cainta sincera, continua, insotita de pareri de rau (mustrare a constiintei) pentru faptele reprobabile/imorale de care mai toti ne facem vinovati, un 'botez' care ne aduce enorm de multe daruri si bucurii duhovniceste, umplandu-ne de Har; este o taina care trebuie sa ne insoteasca pe toata durata vietii si care trebuie sa innoiasca vesnic in noi Chipul lui Dumnezeu, Chipul Omului Nou, care se desavarseste in si prin Hristos, uneori chiar din aceasta viata - prin Sfintele Taine, daca oamenii le cinstesc si le intrebuinteaza dupa cuviinta(dintre toate Tainele cea mai importanta este Sfanta Euharistie - cea mai mare si infricosatoare Taina) - sau dupa Judecata finala a lui Iisus, cand va avea loc Invierea mortilor]: nu uitati sa fiti sinceri - fata de voi insiva, fata de duhovnic, dar mai ales fata de Dumnezeu, iar pe Dumnezeu nimeni nu-L poate pacali. Vreau sa va spun ca omul care este sincer este un om binecuvantat de Dumnezeu, caci nicio virtute nu poate fi dobandita fara sinceritate. Sinceritatea, asa cum spune si vrednicul de pomenire - parintele Arsenie Papacioc, precumpaneste(prevaleaza) asupra oricaror lipsuri/carente (vicii), aducand in viata noastra o traire spirituala unica si profunda, ce se caracterizeaza prin autenticitatea sentimentelor traite, precum si printr-o traire/simtire genuina a Iubirii adevarate, pure si neconditionate, a Domnului nostru Iisus Hristos. 
                    In ce consta aceasta traire/simtire, acest sentiment/simtamant pe care eu l-am observat, mai ales, la pustnici/ calugari isihasti/martiri/sfinti/cuviosi(cuvioase)/traitori ortodocsi(si catolici, dar nu in aceeasi/egala masura) din toate veacurile - in faptul ca toti, absolut toti sfintii si nu doar ei (ci toti oamenii care-L iubesc cu adevarat pe Hristos si care au nutrit toata viata lor sentimente genuine de Iubire fata de Fiul lui Dumnezeu) si-ar fi dorit sa fie pe Cruce in locul lui Iisus, spunandu-si in sinea lor ca 'nu Tu, Dumnezeul meu, Creatorul meu si Ziditorul a tot Universul si a toata Faptura, nu Tu trebuia sa fii pironit pe Cruce, ci eu pacatosul si desfranatul, cu firea mea denaturata, intinata si spurcata!' Si asta nu o faceau pentru ca isi doreau glorie si nemurire, care apartin pururea Fiului Omului - desi erau ispititi de vrasmas si cu astfel de ganduri - ci o faceau dintr-o nemasurata mila/milostivire si dintr-o Iubire pura, adevarata si neconditionata, pe care Insusi jertfa Mantuitorului le-o insufla.  
                    Dar lucrurile sa stiti ca nu raman deloc asa, caci acestia erau cercetati de fel de fel de duhuri si erau framantati de fel de fel de intrebari, ca de exemplu - "Oare chiar merita sa mori din Iubire, oare chiar merita sa suferi pentru Hristos, oare chiar merita sa fii chinuit in numele unei idei, care s-ar putea sa ramana pe veci doar o <himera>? Oare chiar merita sa faci toate aceste sacrificii, cand poti sa te bucuri de atatea placeri si dezmierdari?"  Pe acestia ii cerceta insusi Duhul Adevarului, insusi Constinta Universala si Mama noastra, a tuturor. Si daca intr-o clipa de inflacarare, de aprindere a inimii si a duhului, plin de curaj, un astfel de crestin traitor si-ar fi dorit, categoric si fara sovaiala, sa moara pironit pe cruce in locul lui Hristos, in clipa urmatoare/cat de curand isi dadea seama ca niciodata nu ar fi putut sa duca aceasta Cruce; atunci era coplesit de sentimente de vinovatie(deorece nu-L putea salva de la suferinta si de la moarte pe Cel iubit, nici nu-i putea alina durerea; era imposibil sa schimbe ceea ce, oricum, trebuia sa se intample, iar acum era/este prea tarziu) si-l podidea plansul ('ma-necam de dor in piept cu plansul'), iar 'lacrimile ii curgeau pe fata cu pareri de rau', realizand cat de neputincios era si cat de schimbatoare/trecatoare/inconstanta este firea umana! 
                    In acele momente de tanguire nu-i ramanea decat sa cada in genunchi in fata Ziditorului si sa-si planga neputinta, rugandu-se lui Hristos, Tatalui ceresc si Duhului Sfant sa-i ierte aceasta slabiciune, aceasta frica de a suferi, frica de moarte si de necunoscut care l-au biruit: 'Iarta-ma, Doamne, ca n-am stiut ce zic, desi am gandit si mi-am dorit cu ardoare si cu sinceritate sa fi fost jertfit in locul Tau, dar mi-am dat seama ca niciodata nu as fi putut duce o astfel de Cruce, caci numai Tu poti purta durerea intregului Univers, durerea intregii lumi, Firi si Fapturi, caci numai Tu, Dumnezeu fiind, poti covarsi prin Firea Ta si cu Iubirea Ta nemarginita/infinita(Jertfa Ta, Patimile Tale, Sangele Tau, Lumina Ta) raul(ura) din lume si rautatea lumii(oamenilor), marea de pacate(oceanul de patimi) si abisul durerilor, ramanand o rana vie pana la sfarsit, pana la Judecata final si Inviere; o rana deschisa, o rana vie din care izvorasc necontenit paraie de sange, care semnifica/reprezinta, de fapt, rauri/efluvii de iubire(si iertare), de milostivire, de binecuvantari(bucurii duhovnicesti) si de har. Tu, Iisuse iubit, esti un abis de durere si o rana vie, deoarece jertfa Ta nu se sfarseste niciodata, nici Iubirea Ta, nici mila/indurarea/milostivirea Ta. Din ranile pe care Ti le-au pricinuit dusmanii/barbarii/tiranii nu curge sange, ci curg paraie nesfarsite de Iubire... ('Izvoare curg din jertfa Mea, nu vine nimeni ca sa bea!')
                    Asadar dam inapoi, dar nu neaparat din lasitate, caci lasitatea nu doar ca nu ne permite sa realizam acele acte marete(la care unii poate doar visam), care necesita si o foarte mare doza de curaj(uneori chiar de nebunie!), ci nici macar nu ne lasa sa ne gandim la ele, pentru ca, pur si simplu, chiar si numai a gandi un act maret(care necesita mult curaj), precum a se lasa jertfit in numele Iubirii, inseamna 'a trai actul' pe care doar l-ai gandit. L-ai trait pentru ca l-ai simtit, pentru ca ti-a rascolit toata fiinta, pentru ca ai pus suflet si afect in ceea ce ai gandit/trait/simtit! Trebuie sa tinem minte ca nu lasitatea ne face sa dam inapoi, ci teama de a iubi cu adevarat, teama de a iubi sincer, curat si neconditionat, iar ceea ce ne sperie cel mai mult este teama(riscul/posibilitatea) de a suferi o durere care se poate dovedi a fi peste puterea noastra, o durere aflata la limita suportabilitatii sau chiar dincolo de aceasta, dincolo de limitele firii, o durere cumplita care ne-ar putea obliga sa ne negam pe noi insine, obligandu-ne sa renuntam la crezul nostru, la crampeiul de speranta de care ne-am agatat din trecut si pana in prezent, sa ne lepadam de tot ceea ce iubim, de tot ceea ce ne este mai drag... Cand nu mai iubesti pe nimeni, cand nu mai ai pe cine iubi, fiind lipsit de prezenta, caldura si aprecierea celor care constituiau subiectul/subiectii iubirii tale, atunci poti sa spui cu adevarat ca nu mai ai nimic, absolut nimic! 
                    Perspectiva unui sfarsit agonizant, a unei morti violente ne sperie pe toti, insa ii inspaimanta si ii infricoseaza mai ales pe cei care nu cred in Dumnezeu si in Fiul Sau, adica pe cei necredinciosi. In schimb, credinciosii poarta in sufletul si-n inima lor, pe toata durata existentei/vietii lor pamantesti - si nu numai - Iubirea, credinta(in Hristos-Dumnezeu, Fiul Omului si al Domnului) si speranta, adica tocmai cele trei virtuti reprezentand untdelemnul care tine focul divin/ceresc si primordial al candelei din fiinta/inima noastra vesnic aprins; iar atunci cand parasesc scena acestei lumi, cei credinciosi o fac mereu cu nadejdea in Inviere si numai cei care mor pregatiti si impacati cu cei din jur(fara sa poarte vrasmasie cuiva), precum si cu ei înşişi, vad in moartea si trecerea lor (in lumea de) dincolo o mare bucurie, o impacare cu Dumnezeu.
                   Tin neaparat sa mai spun/adaug ceva relevant si foarte important in economia acestui discurs: vreau sa mai spun ca de raspunsurile atat de sincere, de curate si de nevinovate ale acestor simpli traitori crestini, atat de autentici prin felul lor de a-si trai viata, prin simtirea lor atat de genuina(curata/inalta/nevinovata/pura), se mira, se minuneaza si se bucura pana si ingerii si celelalte forte/puteri ceresti nevazute. Nu am nicio indoiala in aceasta privinta! Multi dintre acesti traitori, care desi in trupuri de lut, au dus o viata curata si fara prihana, fiind asemuiti cu ingerii, tocmai datorita faptului ca traiau curat si vietuiau asemenea ingerilor inca din timpul vietii lor pamantesti, inca de cand traiau pe acest pamant, inca de cand locuia in aceasta lume vremelnica si efemera, incercand sa dea un sens vietii lor scurte si trecatoare, sa dea un sens existentei lor, care, cel putin la prima vedere, parea absurda(pare absurda chiar si pentru foarte multi dintre noi, indiferent de timp/epoca, indiferent de loc, educatie, cultura); si totusi prin Iubirea lui Hristos, punandu-ne toata nadejdea in El si crezand fara tagada in Inviere si, mai ales, prin Sfanta lui Jertfa si prin patimile pe care El le-a indurat, Hristos ne da aripile Sale, aripile Crucii, ca sa ne inaltam si sa ne detasam de ceea ce e lumesc si trecator, de ceea ce e absurd, chiar daca nimeni niciodata nu-L va putea ajunge: 'Stati baieti, striga el, nu ingraditi drumul lui Dumnezeu, e mare pacat! Nu impiedicati ceea ce e scris sa se petreaca! Sa treaca crucea, Dumnezeu o trimite, negrii sa pregateasca piroanele, sa urce trimisul lui Dumnezeu pe cruce, nu va temeti, aveti incredere! Asa e legea lui Dumnezeu: sa ajunga cutitul pana la os, altfel minunea nu se face(produce)! Ascultati pe batranul vostru rabin, baieti, adevar va spun; daca omul nu ajunge pe buzele prapastiei, pe spatele lui nu rasar aripi.' (Kazantzakis, Nikos, Ultima ispita a lui Hristos, Editura Humanitas Fiction, 2011)


                    'Vanitas vanitatum,omnia vanitas(est)' = 'Desertaciunea desertaciunilor, totul este desertaciune/toate sunt desarte!' Credeti-ma, dar: Avem mare nevoie de aripi, ca sa traversam cu bine prapastia/abisul care ne separa de Cel iubit si adorat, de Cel care a lasat o raza de lumina si speranta celor care-L iubesc sincer si curat si care doresc sa-L imite si sa-L urmeze cu-adevarat in tot ceea ce fac! Iubirea ne da aripi, Jertfa(Crucea) la fel; rugaciunea smerita si cainta sincera ne ajuta sa zburam, indrumandu-ne pe calea care trebuie sa ne ajute sa ajungem la destinatie, indrepandu-ne pasii si aripile(zborul). Pana la destinatie, insa, ne trebuie multa, multa credinta, deoarece de-a lungul drumului care duce la destinatie sunt si portiuni unde trebuie sa mergem pe intuneric, pe bajbaite, or stim cu totii, de la Sfintii Parinti, 'Credinta este ochiul care vede in intuneric'. 

                    Sa va ganditi neincetat la Dumnezeu sau cat mai des cu putinta; sa nu treaca zi in care sa nu va ganditi macar pentru cateva minute(momente) la El; in fiecare zi sa va amintiti de El si sa nu-L uitati, caci nici El nu uita sa va trezeasca in fiecare zi(vorbe ale Parintelui Arsenie Boca) si pentru acest fapt trebuie sa-i multumiti mereu; si inca ceva foarte important, ce trebuie tinut minte: oricat de pacatos ar fi un om, Hristos il poate ridica si inalta din prapastia pacatului si deznadejdii, numai ca trebuie ca si omul sa vrea aceasta, caci Dumnezeu este la randu-I, dupa cum spunea un sfant ortodox, 'o prapastie de smerenie'. Deci nu caderea este importanta, ci ceea ce conteaza in definitiv este ca, ori de cate ori cazi, sa nu ramai acolo jos, lipit de/culcat la pamant(in mocirla pacatului), ci sa te ridici, rugandu-te, caindu-te amarnic si sincer, smerindu-te cu toata fiinta, din toata inima ta, caci 'inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi'.


Sinceritatea este, poate, cea mai importanta virtute deoarece ea le preceda pe toate celelalte. Si cand iubesti, si cand crezi in ceva/cineva, si cand te caiesti, chiar si cand speri trebuie sa fii sincer, intotdeauna! Fii sincer cand iubesti, fii sincer cand te caiesti(smeresti), fii sincer cand crezi, fii sincer cand speri, fii sincer cand vorbesti, fii sincer cand gandesti, fii sincer cand iti ceri iertare, fii sincer cand (te) daruiesti(iertare, sfaturi, daruri, alimente etc), fii sincer intotdeauna, in tot ceea ce faci, numai asa poti sa te schimbi si sa devii mai bun in fiecare zi, deoarece vei simti harul lui Dumnezeu cum coboara peste fiinta ta si cum lucreaza pentru mantuirea ta.
Sinceritatea este trasatura esentiala a crestinului autentic, cel ce constientizeaza ceea ce inseamna numele de crestin (care vine de la Hristos), respectandu-l si aparandu-l dupa bunavointa si putinta sa.

joi, 8 ianuarie 2015

Hristos, Lacrima sfintitoare a Tatalui ceresc!

                    Imi place sa cred ca intreg Universul nu este altceva decat un ocean de atomi (unii sustin ca este chiar o holograma, o iluzie, afirmand cu tarie ca adevarata esenta a lucrurilor nu se afla in lumea materiala, ci dincolo de ea, in Spirit si in Adevar, caci, asa cum precizeaza si scriitorul francez Antoine de Saint-Exupéry - in 'Micul Print' - "ceea ce este esential este invizibil pt ochi; doar cu inima poti vedea cu adevarat"; inima poate simti si percepe multe informatii, forte/entitati si energii/vibratii energetice, dar, prin slabiciunea propriei firi, intinate si denaturate de patimi/pacate, omul nu va intelege sensul si menirea propriei existente in acest vast/imens si nesfarsit Univers, decat numai atunci cand mintea sa - cu gandurile ei - se coboara in inima si gandirea este trecuta prin filtrul inimii simtitoare, caci trebuie sa stiti ca 'inima este plamadita din cel mai simtitor aluat'; iar cand mintea coboara in inima si se uneste cu aceasta, atunci inima devine 'intelegatoare', iar mintea dobandeste si ea o simtire a ei, specifica/particulara si individuala, numita de Sfintii parinti 'simtire a mintii' si care difera de la un om la altul, fiind dobandita numai prin inaltarea cugetului si a inimii, intru totul si cu toata dorirea, inspre Dumnezeu; Omule, nu fii de piatra, nu fii doar 'un pamant nesimtitor si rece' ca in poezia eminesciana, ci deschide-ti inima si primeste in ea tot Universul si odihneste-l in inima ta, plamadita din cel mai simtitor aluat, caci, cum bine este scris in cartea scriitorului grec N. Kazantzakis, nici cerurile, nici adancurile nu-l pot cuprinde pe Dumnezeu, ci doar inima omului, plina de smerenie si de iertare, caci omul insusi este si el un mic univers, un microcosmos. Asa ca, omule, ai grija ca niciodata sa nu ranesti o inima de om si nici vreo alta fiinta/vietate, fie ea cat de mica si de insignifianta sau oricat ar fi de urata si de rea, afara numai atunci cand viata iti este pusa in pericol sau, la nevoie, pt a-ti potoli foamea, care este o necesitate cotidiana, cerand, in mod necesar si obligatoriu, iertare Marelui Spirit Universal, precum odinioara indienii, pt sacrificarea si suferinta produsa animalului jertfit, caci acest Spirit salasluieste in toata Faptura si in intregul Univers, si  toate cate sunt au fost lasate cu un scop de Creatorul intregii Fapturi, iar la judecata, vom da socoteala, fiecare dintre noi, pt fiecare gand, intentie - vadita sau ascunsa, cuvant si fapta, cat si pentru binele pe care-l puteam face si nu l-am facut sau pt ca, fiindu-ne revelat Adevarul, din frica, din comoditate, poate chiar si din mandrie, L-am tainuit si L-am ascuns, precum cel care si-a ascuns bunaoara talantul in pamant si nu L-a inmultit, iar nemarturisindu-L pe Hristos, acele persoane indiferente si reci nu-L vor mai afla niciodata, decat numai la Infricosatoarea Sa Judecata, si mare stramtorare va fi atunci pentru cei care nu s-au cait amarnic pt pacatele si greselile lor si care niciodata nu L-au cautat si nu L-au cercetat pe Hristos, care dintotdeuna s-a ascuns si inca se ascunde tainic sub toate chipurile si prototipurile imperfecte si suferinde ale Fiintei umane, ale aceluiasi Arhetip uman si universal, cersindu-ne necontenit Iubirea ca sa ne dea in schimb mantuirea pt milostenia pe care am facut-o si inca o facem, in toata vremea vietii noastre pamantesti, fata de cei saraci, necajiti, suferinzi/bolnavi, orfani, goi, flamanzi si insetati; cativa lei, o bucata de paine, niste mancare, un pahar cu apa, o haina chiar veche si purtata, o vorba buna, o privire/atitudine/voce blanda si milostiva - care mangaie si alina, o rugaciune, empatia noastra si parerea noastra de rau pt cel aflat in durere si nevoi, chiar si numai una dintre aceste fapte de milostenie poate fi de ajuns, dar faptele acestea de milostenie, omule, daca iti permiti, fa-le cat mai des, iar daca nu se poate si nu-ti permiti sa faci  zi de zi acest bine unei persoane aflata in suferinta si nevoi, fa milostenie macar saptamana de saptamana, iar daca nici asta nu poti sa faci, straduieste-te sa faci milostenie macar luna de luna, chiar in perioada cand iti incasezi salariul/pensia! Asa sa-ti ajute Dumnezeu! In ceea ce priveste menirea fiecarui om pe Pamant, cat si in Univers, trebuie spus ca omul nu are un destin predeterminat/programat, nici nu este predestinat, cum credeau si inca mai cred unii oameni, adepti ai calvinismului - o doctrina protestanta, ci fiecare om este lasat, prin liberul arbitru, sa-si aleaga sau sa-si croiasca/teasa/urzesca propriul destin, pornind bineinteles de la anumite date/informatii genetice, inscrise in ADN-ul fiecarei persoane, pe care fiinta umana le mosteneste in mod obligatoriu de la predecesorii ei, in principiu de la parinti; un destin pe care ulterior fiecare individ trebuie sa si-l asume, iar noi, cei botezati si imbracati in Hristos avem un singur destin, o singura Cale, o singura menire, o singura Iubire, o singura credinta si toate acestea reprezinta o datorie sfanta, iar nu o obligatie care ne este impusa cu forta; o datorie pe care orice crestin trebuie sa si-o asume, in principiu, din simpla recunostiinta fata de Cel ce Totul a creat din nimic, iar pe om l-a chemat din Neant la existenta, iar daca nu avem aceasta recunostinta fata de Hristos Dumnezeu, nici macar nu ne putem numi crestini - decat poate numai cu numele - caci cel ce poarta numele de crestin trebuie sa onoreze si sa cinsteasca acest nume, dar mai ales sa-l apere, dupa taria caracterului si vointei sale, precum si dupa putinta/puterea sa, prin gandirea, vorbele, faptele, purtarea, vointa si insusi viata sa, care toate trebuie predate lui Hristos, asa cum ne invata randuiala Sfintei Liturghii, care prin cinstitul preot/slujitor al Domnului si Arhiereului universal, Iisus Hristos, ne cere ca 'pe noi insine si toata viata noastra Lui Hristos, Dumnezeu sa o dam', caci El este cu adevarat 'Calea, Adevarul si Viata' si numai in El exista implinire si desavarsire. Toti suntem datori cu o moarte, dar cei ce cred cu tarie si-L iubesc neconditionat pe Hristos, nu vor muri niciodata, caci ei privesc moartea ca pe o adevarata binecuvantare si bucurie, prin pragul careia trec/ajung la adevarata Viata, dar pt a ajunge la adevaratul Izvor al Vietii vesnice, toti cei ce ne numim crestini trebuie sa ne nastem, sa ne botezam cu apa si foc/har sfintitor, sa crestem, sa ne ichinam lui Hristos, sa patimim, sa ne rastignim si sa murim, pentru ca in final sa inviem alaturi de El, asa cum ne-a promis) iar umanitatea, ea insasi, este un ocean de atomi, numai ca acesti atomi ai Fiintei umane, in intregimea si integritatea ei, sunt niste 'atomi ganditori'(fiinte individuale/unice/oameni/persoane/indivizi) care sunt legati si interconectati intre ei de/prin Iubire, formand un singur Trup al unei singure Fiinte. Astfel, conform acestei perpective, oamenii pot fi considerati ca fiind firimiturile aceluiasi Trup, aceleiasi Fiinte christice, reprezentate pe pamant de Sfanta Apostoleasca si Soborniceasca Biserica, intemeiata la Cincizecime, prin pogorarea Duhului Sfant asupra apostolilor sub forma unor 'limbi de foc'. Si precum Hristos a avut un singur Trup (vesmant carnal) si o singura inima, numai o Biserica, cea intemeiata la Cincizecime, numita si Biserica luptatoare, care se deosebeste de Cea triumfatoare, care este reprezentata de Sfintii din Ceruri, avand ca arhistratega nebiruita pe insusi Maica Domnului (care se roaga neincetat pt mantuirea celor de pe pamant) este una, unica, sfanta, apostoleasca, soborniceasca si de nedespartit!
                    Tocmai aici vroiam sa ajung, de fapt, la Iubire, ca sa spun ca atunci cand ma gandesc la cea mai importanta dintre virtuti, primul gand (si nume, in acelasi timp) care imi vine in minte este 'gandul Inimii' (Constintei) universale, tainic ascuns in inima celor ce-L iubesc sincer si curat(fara sa aiba intentii si scopuri ascunse) pe Dumnezeu, iar acest gand se confunda intotdeauna, cel putin la ortodocsii practicanti, cu Insusi numele Mantuitorului si Domnului nostru Iisus Hristos, pe care orice inima curata si nu numai, ba chiar orice inima, chiar si necuratita/ intinata si pervertita, dar care se vrea curatita si-si fagaduieste sincer viata si toata fiinta ei, pe de-a-ntregul, Maicii Lui Dumnezeu si Lui Hristos Insusi, orice inima asadar trebuie sa-L(numele/persoana Mantuitorului) cheme fara incetare, doar ca acest lucru este foarte greu de realizat si foarte rar intalnit si implinit, fara cusur, pana la desavarsire, numai atunci cand omul, adancit in Nelimitatul Dumnezeu, mai ales prin post, rugaciune (incluzand si acele suspine negraite, care conform anumitor parinti duhovnicesti, printre care si vrednicul de pomenire parinte Arsenie Papacioc, constituie ele insele cele mai profunde si sincere rugaciuni),  sinceritate si smerenie, precum si alte virtuti, se uneste cu Dumnezeu si devine el insusi Om, cu majuscula, si frate al Fratelui Celui Mai mare, al Domnului Iisus Hristos, a carui Iubire nimeni nu o poate ajunge/atinge.
                    Tot ceea ce vreau sa subliniez, de fapt, cu aceasta ocazie, prilejuita de Botezul Domnului nostru Iisus Hristos (la 6 ianuarie), ocazie cu care se sfintesc apele si oamenii primesc in dar de la Biserica pt a duce la casele lor apa sfintita (Agheasma Mare), este ca in acest ocean universal, format din simpli atomi si din atomi ganditori/simtitori (=oameni), Hristos este picatura/lacrima, venita de la marginile universului, este Lacrima Tatalui ceresc, picurand din inaltimi Lumina lina si neapropiata peste 'poporul' aflat in intuneric si in deriva pe marea cea neagra si involburata a patimilor/pacatelor. Ceea ce constituie cu adevarat o mare taina si un mare miracol(o minune) este cum de o 'simpla picatura'(am folosit adjectivul 'simplu' = umil, smerit, pt a sublinia faptul ca Hristos a fost, in primul rand, un om deplin, ca oricare dintre noi, care a cunoscut din plin durerea, patimirea si suferinta firii umane, drept pentru care in unele cantari este numit 'un Om al durerilor', care slujeste tuturor, precum in cantarea ortodoxa atat de cutremuratoare - 'A batut la usa ta Cineva' - Marian Moise), atat de curata si atat de pura, a reusit sa sfinteasca un intreg ocean, intreaga fire si faptura, intreg Universul, iar prin jertfa Lui curata si bineplacuta Tatalui ceresc, El nu numai ca a schimbat mersul istoriei si destinul omului pe pamant, precum si locul lui in Univers, ci a cutremurata temeliile trecutului, sfaramand barierele si obstacolele care stateau pana atunci in calea adevaratei Iubiri, care este genuina, neconditionata si mereu curata/pura. Aceasta picatura/molecula(de apa) christica a reusit sa schimbe sensul/directia de mers spre care se indrepta omenirea si sa inalte intreaga fire si faptura inspre cele de sus, inspre Dumnezeu. Hristos ne-a inaltat cugetul/mintei si simtirea, ridicand de la/pe pamant/Pamant cea mai grea Cruce, pe care o poarta in locul nostru, al tuturor, pana la sfarsit, caci El este cu noi in toata vremea, pana la Sfarsitul timpului, asa cum ne-a promis: 'Iisus va fi in agonie pana la sfarsitul lumii: nu trebuie sa dormim tot acest timp.' (Pascal - 'Misterul lui Iisus)'
                    Fericit este omul care poate spune impreuna cu Sfantul Apostol Pavel urmatoarele cuvinte:  'Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine…' (Galateni 2, 20)

luni, 22 decembrie 2014

Am iertat, dar mi-e greu sa uit si sa ma pot ierta...

Probabil ca cel mai greu e sa te ierti pe tine, atunci cand te simti vinovat pentru toti, atat pentru ceea ce ai facut, cat si pentru ceea ce nu ai facut. (Voi reveni alta data pentru mai multe explicatii!)

'Azi, mă voi ierta și îmi voi elibera sufletul de regrete.
Mă voi ierta, fiindcă am obosit să mă condamn atât de mult și de aspru pentru tot ceea ce am făcut si pentru tot ceea ce nu am făcut. Am fost cel mai dur judecător al meu, iar uneori am devenit propriul meu călău.
Mă voi ierta pentru lacrimi plânse în zadar și nemeritat.
Mă voi ierta pentru toate vorbele pe care le-am spus în grabă și sub impulsul nervilor și a durerii, dar și pentru tot ceea ce nu am spus atunci când trebuia.
Mă voi ierta pentru toată nefericirea mea și pentru toată nefericirea altora, de care am fost responsabilă.
Mă voi ierta pentru că m-am irosit încercând să fiu cine au vrut alții și uitând să fiu cine îmi doream eu.
Mă voi ierta pentru toate promisiunile pe care nu am reușit să le respect.
Mă voi ierta pentru că mi-am ignorant inima și am ales rațional, că am abandonat drumuri pe care aș fi putut să alerg și am ales drumuri pe care m-am târât.
Mă voi ierta pentru că m-am trezit de multe ori în faţa unor uşi închise, dar m-am încăpățânat să aștept în fața lor, irosindu-mă.
Mă voi ierta pentru că nu am ştiut să preţuiesc anumiți oameni așa cum ar fi meritat şi că am alungat de lângă mine suflete care m-au iubit.
Mă voi ierta pentru toate visele abandonate, pentru toate renunțările, pentru teamă, pentru lașitate, pentru toate neputințele mele.
Mă voi ierta pentru că am fost superficială, pentru că m-am amăgit și m-am mulţumit să trăiesc jumătăţi de măsură…
Mă voi ierta pentru tot ce am fost și nu ar fi trebuit să fiu, pentru tot ce nu am fost, deși aș fi putut să fiu…'

Fragment din cartea 'Fluturi' - Irina Binder

duminică, 15 iunie 2014

Iarta!... Uita!...

Daruind iertare, asteptand uitarea si binecuvantarea...


Oare mai pot sa te iert,
Cand nici macar nu pot uita?...
Stiu ca nu sunt perfect;
Tu ai patruns ca un microb in fiinta mea...

Eram ca o apa lina si statatoare,
Iar tu te varsai in mine ca o apa tulbure si curgatoare;
Si-ai reusit sa-mi tulburi toata fiinta,
Mi-ai tulburat chiar si constiinta!

Ca un microb, te-ai infipt(adancit) in inima mea
Si vrand, nevrand, ai reusit sa rupi o parte din ea;
Pana si sufletul mi l-ai scindat in doua,
Si-atunci, tinand cont de toate astea, cum as putea sa-ncep o viata noua?

Pentru ca nu pot sa mi te scot(rup) din suflet
Si pentru ca, neincetat, fiinta-mi devorezi,
Asemenea unui vultur din carne-mi ciugulesti,
Te voi duce inaintea Judecatorului
Si, asezandu-ma pe patul(scaunul) Lui divin,
Voi arde pan' la ultimul atom; atunci voi fi intreg si deplin!

Cand tu nu vei mai fi o parte din mine,
Poate doar o lacrima, ce se prelinge tacuta din coltul ochilor mei, imi va mai aminti de tine...
Insa eu te voi da uitarii, lasandu-te in urma si in umbra timpului in care traiesc eu;
Sau cel putin voi incerca, caci prezentul, acum si aici, imi apartine, este al meu,
Si eul, de asemenea;  Imi apartin si eu!

miercuri, 4 iunie 2014

O poezie despre jertfa...

Jertfa 


Ai taiat adanc in mine
Atunci cand, bland si inocent, eu cautam calea spre tine,
Si te-am iubit cum n-am iubit pe nimeni
Insa tu n-ai stiut decat sa ma ranesti...
Niciodata tu n-ai intentionat sa ma iubesti
Si, vrand, nevrand, tot ce-ai facut a fost ma (zd)robesti!

Ai patruns atat de adanc in fiinta mea,
Ai ravasit si-ai razvratit fiecare atom din ea,
M-ai ranit atat de profund,
Incat cu totul era sa ma (s)cufund;
Si rana m-ar fi inghitit in intregime,
Dar am aflat iubire si iertare in Treime!

Am crezut ca un nebun in sarutarea ta,
Insa, in privirea ta, stralucea sabia;
Pe-atunci eu nu stiam ca, de fapt, tu ma tai cu ea,
Voind s-o potrivesti adanc in inima mea;
Si a patruns in suflet si in gand,
Fiind nevoit sa ma consum(=ard), plangand
Pan-am ajuns pe patul cel divin,
Unde am ars cu totul si deplin.

Tu, inger bland si pasnic mesager divin,
Tu nu ai vrut nicicand sa ma ranesti;
Ai vrut doar sa ma inveti sa devin...
Ai vrut doar sa ma imblanzesti
Ca sa simt cu adevarat cum e sa iubesti!

Ai aparut pe ceru-ntunecat, 
Erai un fluture imens si neinfricat, 
Zburai in noaptea vietii mele,
Ma luminai cu luna si cu stele
Pan-ai incins cerul cu ele...
Clipeau chiar si ele, frumoasele stele
Cand, brusc, intreg Cerul s-a stins
Si-atunci L-am cunoscut pe Cel distins, 
Care mi-a luminat calea si, dintr-un ocean de intuneric, m-a cuprins
Cu lumina cea vesnic nestinsa(aprinsa) si de neatins.

joi, 13 martie 2014

Nu ma tem de Dumnezeu, ci de absenta/lipsa Lui!

                    Nu va temeti de Dumnezeu, ci de absenta/lipsa Lui. Temeti-va insa de voi insiva, caci Dumnezeu iarta si uita, dar voi nu puteti ierta intotdeauna si niciodata nu veti putea uita in totalitate. Or parintele Arsenie Papacioc spune ca celui ce ne-a gresit ii trebuie si iertata si uitata greseala (pacatul). In acest fel pacatul (respectiv tulburarea provocata de pacat in lume) isi pierde substanta, isi pierde scopul/menirea, devenind nul, ca si cum nu s-ar fi intamplat niciodata.
                    'Iertarea noastră şi a altora, aduce şi ne aduce vindecare. Nimic NU TREBUIE a fi făcut. Iertarea se manifestă singură, vine din interiorul inimii, este Dumnezeu. Este greu să uiţi pentru că trăieşti cu impresia că ceva din trecut ce a provocat suferinţă trebuie nu doar iertat, ci şi uitat. Nu trebuie să uiţi nimic! Trebuie să îţi aminteşti, dar din perspectiva Iubirii! Să îţi aminteşti totul şi să priveşti a fi o binecuvântare, o oportunitate de a manifesta iertarea şi iubirea ce eşti, pentru că fără aceste experienţe şi fără cei ce ni le oferă...noi nu putem FI ceea ce afirmăm, şi nu putem manifesta divinitatea din inima noastră. Aminteşte-ţi cu Iubire!' (Corina Mihaela Roman)
                   Sa nu uiti niciodata ca Hristos nu numara caderile, ci inaltarile tale, de aceea, omule, nu deznadajdui, ci ori de cate ori se va intampla sa cazi, cu sau fara voie, imediat sa te ridici, caindu-te sincer, cu lacrimi si cu amar, caci 'Dumnezeu este o prapastie de smerenie' si iarta fara de numar daca i se cere. El nu tine minte raul!
                   Ceea ce regret cel mai mult nu este doar faptul ca lumea se indeparteaza de Dumnezeu, tagaduindu-I prezenta si puterea, in loc sa se apropie de El prin Fiul Sau Cel iubit, ci si faptul ca oamenii evita in anumite medii si cercuri (asa cum bine observa un sociolog francez) sa discute despre El sau macar sa-I pomeneasca numele. Dumnezeu si chestiunile care au tangenta cu divinitatea, cele legate de religie, au devenit subiecte taboo in societatea moderna si contemporana. Poate fi vorba despre o problema de constiinta, chiar o criza a constiintei umane, de cele mai multe ori, dar alteori este vorba, pur si simplu, de reavointa!
                    Unii oameni(in special unii atei) se simt atacati si bulversati chiar si numai la auzul pronuntiei cuvintelor care desemneaza ideea de divinitate sau la auzul altor cuvinte cu semnificatie sau tenta religioasa. Un singur cuvant asupra existentei lui Dumnezeu ii poate 'rani', provocandu-i si starnindu-le mania impotriva celor care cred si marturisesc depre El. Volens, nolens, un dialog despre existenta lui Dumnezeu sau doar pronuntia cuvantului 'Dumnezeu' este perceputa de ei ca o mustrare a constiintei si nu o pot accepta, nici macar tolera; in schimb au pretentia sa le fie respectate ideile si persoana lor in numele libertatii, or in numele libertatii si noi, crestinii, Il chemam pe Dumnezeu atat in viata noastra, cat si in viata celor din jurul nostru pentru binele tuturor, pentru binele obstesc. Tolerez ateii, dar am pretentia si eu la randu-mi, crestin fiind, sa fiu tolerat! Cei mai multi dintre noi, crestinii, nu percepem o societate care sa traiasca fara binecuvantarea lui Dumnezeu si a Sfintilor sai mijlocitori. Familia crestina, atat cea din Cer, cat si cea de pe Pamant, este minunata, la drept vorbind. Nu vreau sa-mi imaginez cum ar arata lumea fara ea. Am mai spus-o si o mai spun: Umanitatea este un ocean de atomi ganditori, iar Iubirea este liantul. O lume lipsita de virtutile sfintilor nu se poate sustine. Orice om, orice fiinta are nevoie de Iubire, de iertare, de mila, de indurare... pt ca bun este Domnul in toata vremea si drept cand va judeca lumea. Daca iubiti sincer si curat, veti ierta si nu veti mai sta cu frica!
                    Cand Dumnezeu (ideea de divinitate si chestiunile de religie) va disparea din toate limbajele si limbile pamantului, atunci va disparea de pe Pamant chiar si speranta, iar totul se va sfarsi, caci in acel moment se va instala in lume o dezordine totala, completa, absoluta si un intuneric dens si adanc...
                   

vineri, 28 februarie 2014

'Only a life lived for others is worth living.' - A. Einstein

 

'În iubire eşti mereu acoperit de aripa unui înger ce îţi picură în inimă, în minte şi în viaţă harul Duhului Sfânt.' - H. Filipescu

Singurul lucru care face ca viata sa merite traita este sa traiesti pt ceilalti, adica sa te dedici aproapelui tau si sa traiesti cat mai putin pt tine, daruindu-te deplin si in intregime! 


"Iubirea nu are sfârşit, ea este o continuă ardere a sufletului, este o candelă veşnic aprinsă, este glasul şoptit care se aude doar în urechile celor care ştiu că lumea nu ar fi ajuns aici dacă sentimentul frumos nu ar fi existat în sufletele celor care au ars pentru a lumina calea plină de întuneric a timpului, este acea stare de veghe continuă ce ţine sufletul în viaţă chiar şi după topirea trupului. Născută din har, nu din facere, acest foc dulce nu ţine cont de vremuri, de restrişti, de bunăstare, ci doar de beatitudinea împlinirii frumuseţii lui Dumnezeu pe pământ. Căci unde dragoste nu e, nimic nu e, iar sufletul este mai sărac, trupul trece mai greu prin viaţă, fără bucuria pe care numai spiritul acesteia ţi-o poate dărui. Iubirea este sensul tuturor lucrurilor, existând peste tot în Creaţie, fiind unul din numele lui Dumnezeu. Jertfa pe cruce, din iubire faţă de om, a Mântuitorului Iisus Hristos, pentru refacerea comuniunii între om şi Dumnezeu, este pentru veşnicie pilda cea mai vie şi înfricoşătoare de iubire necondiţionată, curată şi deplină. Din iubire Dumnezeu a trimis pe Duhul Sfânt, Mângâietorul care ne învaţă iubirea. Dacă Dumnezeu ar uita un singur gest, nu ar mai fi dragoste deplină. Ori de câte ori jertfim sinele nostru pentru aproapele săvârşim o răstignire a eului, care ne spală de zgura egoismului. E drept, cu cât e mai mare iubirea, cu atât mai mari sunt şi suferinţele, dar merită. Un exemplu de deschidere şi jertfă în iubire este şi monahul acela care se ruga ca toţi oamenii să intre în Rai şi pe el să-l lase afară, la poartă, să-i păzească pe cei dinăutru.
Cine iubeşte se transformă, se deşartă în persoana faţă de care îşi manifestă acest sentiment minunat. Iubirea nu are limite, sau mai bine zis iubirea în Dumnezeu nu are limite. Iubirea te învie, te schimbă, te transformă, te jertfeşte pe altarul inimii într-o permanentă liturghie a iertării din care suntem datori neîncetat să ne împărtăşim. În iubire eşti mereu acoperit de aripa unui înger ce îţi picură în inimă, în minte şi în viaţă harul Duhului Sfânt.
Pe lângă echilibru interior, bucurie şi pace sufletească, iubirea este momentul care repară trecutul şi cucereşte viitorul… Şi când te gândeşti că aici pe pământ sufletul atinge doar puţin iubirea, căci dulceaţa Iubirii o vom gusta deplin în veşnicie!"

(Hrisostom Filipescu, Puţine cuvinte, multă iubire, Editura ..., Iaşi, 2013)