Hristos, Lacrima sfintitoare a Tatalui ceresc!

                    Imi place sa cred ca intreg Universul nu este altceva decat un ocean de atomi (unii sustin ca este chiar o holograma, o iluzie, afirmand cu tarie ca adevarata esenta a lucrurilor nu se afla in lumea materiala, ci dincolo de ea, in Spirit si in Adevar, caci, asa cum precizeaza si scriitorul francez Antoine de Saint-Exupéry - in 'Micul Print' - "ceea ce este esential este invizibil pt ochi; doar cu inima poti vedea cu adevarat"; inima poate simti si percepe multe informatii, forte/entitati si energii/vibratii energetice, dar, prin slabiciunea propriei firi, intinate si denaturate de patimi/pacate, omul nu va intelege sensul si menirea propriei existente in acest vast/imens si nesfarsit Univers, decat numai atunci cand mintea sa - cu gandurile ei - se coboara in inima si gandirea este trecuta prin filtrul inimii simtitoare, caci trebuie sa stiti ca 'inima este plamadita din cel mai simtitor aluat'; iar cand mintea coboara in inima si se uneste cu aceasta, atunci inima devine 'intelegatoare', iar mintea dobandeste si ea o simtire a ei, specifica/particulara si individuala, numita de Sfintii parinti 'simtire a mintii' si care difera de la un om la altul, fiind dobandita numai prin inaltarea cugetului si a inimii, intru totul si cu toata dorirea, inspre Dumnezeu; Omule, nu fii de piatra, nu fii doar 'un pamant nesimtitor si rece' ca in poezia eminesciana, ci deschide-ti inima si primeste in ea tot Universul si odihneste-l in inima ta, plamadita din cel mai simtitor aluat, caci, cum bine este scris in cartea scriitorului grec N. Kazantzakis, nici cerurile, nici adancurile nu-l pot cuprinde pe Dumnezeu, ci doar inima omului, plina de smerenie si de iertare, caci omul insusi este si el un mic univers, un microcosmos. Asa ca, omule, ai grija ca niciodata sa nu ranesti o inima de om si nici vreo alta fiinta/vietate, fie ea cat de mica si de insignifianta sau oricat ar fi de urata si de rea, afara numai atunci cand viata iti este pusa in pericol sau, la nevoie, pt a-ti potoli foamea, care este o necesitate cotidiana, cerand, in mod necesar si obligatoriu, iertare Marelui Spirit Universal, precum odinioara indienii, pt sacrificarea si suferinta produsa animalului jertfit, caci acest Spirit salasluieste in toata Faptura si in intregul Univers, si  toate cate sunt au fost lasate cu un scop de Creatorul intregii Fapturi, iar la judecata, vom da socoteala, fiecare dintre noi, pt fiecare gand, intentie - vadita sau ascunsa, cuvant si fapta, cat si pentru binele pe care-l puteam face si nu l-am facut sau pt ca, fiindu-ne revelat Adevarul, din frica, din comoditate, poate chiar si din mandrie, L-am tainuit si L-am ascuns, precum cel care si-a ascuns bunaoara talantul in pamant si nu L-a inmultit, iar nemarturisindu-L pe Hristos, acele persoane indiferente si reci nu-L vor mai afla niciodata, decat numai la Infricosatoarea Sa Judecata, si mare stramtorare va fi atunci pentru cei care nu s-au cait amarnic pt pacatele si greselile lor si care niciodata nu L-au cautat si nu L-au cercetat pe Hristos, care dintotdeuna s-a ascuns si inca se ascunde tainic sub toate chipurile si prototipurile imperfecte si suferinde ale Fiintei umane, ale aceluiasi Arhetip uman si universal, cersindu-ne necontenit Iubirea ca sa ne dea in schimb mantuirea pt milostenia pe care am facut-o si inca o facem, in toata vremea vietii noastre pamantesti, fata de cei saraci, necajiti, suferinzi/bolnavi, orfani, goi, flamanzi si insetati; cativa lei, o bucata de paine, niste mancare, un pahar cu apa, o haina chiar veche si purtata, o vorba buna, o privire/atitudine/voce blanda si milostiva - care mangaie si alina, o rugaciune, empatia noastra si parerea noastra de rau pt cel aflat in durere si nevoi, chiar si numai una dintre aceste fapte de milostenie poate fi de ajuns, dar faptele acestea de milostenie, omule, daca iti permiti, fa-le cat mai des, iar daca nu se poate si nu-ti permiti sa faci  zi de zi acest bine unei persoane aflata in suferinta si nevoi, fa milostenie macar saptamana de saptamana, iar daca nici asta nu poti sa faci, straduieste-te sa faci milostenie macar luna de luna, chiar in perioada cand iti incasezi salariul/pensia! Asa sa-ti ajute Dumnezeu! In ceea ce priveste menirea fiecarui om pe Pamant, cat si in Univers, trebuie spus ca omul nu are un destin predeterminat/programat, nici nu este predestinat, cum credeau si inca mai cred unii oameni, adepti ai calvinismului - o doctrina protestanta, ci fiecare om este lasat, prin liberul arbitru, sa-si aleaga sau sa-si croiasca/teasa/urzesca propriul destin, pornind bineinteles de la anumite date/informatii genetice, inscrise in ADN-ul fiecarei persoane, pe care fiinta umana le mosteneste in mod obligatoriu de la predecesorii ei, in principiu de la parinti; un destin pe care ulterior fiecare individ trebuie sa si-l asume, iar noi, cei botezati si imbracati in Hristos avem un singur destin, o singura Cale, o singura menire, o singura Iubire, o singura credinta si toate acestea reprezinta o datorie sfanta, iar nu o obligatie care ne este impusa cu forta; o datorie pe care orice crestin trebuie sa si-o asume, in principiu, din simpla recunostiinta fata de Cel ce Totul a creat din nimic, iar pe om l-a chemat din Neant la existenta, iar daca nu avem aceasta recunostinta fata de Hristos Dumnezeu, nici macar nu ne putem numi crestini - decat poate numai cu numele - caci cel ce poarta numele de crestin trebuie sa onoreze si sa cinsteasca acest nume, dar mai ales sa-l apere, dupa taria caracterului si vointei sale, precum si dupa putinta/puterea sa, prin gandirea, vorbele, faptele, purtarea, vointa si insusi viata sa, care toate trebuie predate lui Hristos, asa cum ne invata randuiala Sfintei Liturghii, care prin cinstitul preot/slujitor al Domnului si Arhiereului universal, Iisus Hristos, ne cere ca 'pe noi insine si toata viata noastra Lui Hristos, Dumnezeu sa o dam', caci El este cu adevarat 'Calea, Adevarul si Viata' si numai in El exista implinire si desavarsire. Toti suntem datori cu o moarte, dar cei ce cred cu tarie si-L iubesc neconditionat pe Hristos, nu vor muri niciodata, caci ei privesc moartea ca pe o adevarata binecuvantare si bucurie, prin pragul careia trec/ajung la adevarata Viata, dar pt a ajunge la adevaratul Izvor al Vietii vesnice, toti cei ce ne numim crestini trebuie sa ne nastem, sa ne botezam cu apa si foc/har sfintitor, sa crestem, sa ne ichinam lui Hristos, sa patimim, sa ne rastignim si sa murim, pentru ca in final sa inviem alaturi de El, asa cum ne-a promis) iar umanitatea, ea insasi, este un ocean de atomi, numai ca acesti atomi ai Fiintei umane, in intregimea si integritatea ei, sunt niste 'atomi ganditori'(fiinte individuale/unice/oameni/persoane/indivizi) care sunt legati si interconectati intre ei de/prin Iubire, formand un singur Trup al unei singure Fiinte. Astfel, conform acestei perpective, oamenii pot fi considerati ca fiind firimiturile aceluiasi Trup, aceleiasi Fiinte christice, reprezentate pe pamant de Sfanta Apostoleasca si Soborniceasca Biserica, intemeiata la Cincizecime, prin pogorarea Duhului Sfant asupra apostolilor sub forma unor 'limbi de foc'. Si precum Hristos a avut un singur Trup (vesmant carnal) si o singura inima, numai o Biserica, cea intemeiata la Cincizecime, numita si Biserica luptatoare, care se deosebeste de Cea triumfatoare, care este reprezentata de Sfintii din Ceruri, avand ca arhistratega nebiruita pe insusi Maica Domnului (care se roaga neincetat pt mantuirea celor de pe pamant) este una, unica, sfanta, apostoleasca, soborniceasca si de nedespartit!

                    Tocmai aici vroiam sa ajung, de fapt, la Iubire, ca sa spun ca atunci cand ma gandesc la cea mai importanta dintre virtuti, primul gand (si nume, in acelasi timp) care imi vine in minte este 'gandul Inimii' (Constintei) universale, tainic ascuns in inima celor ce-L iubesc sincer si curat(fara sa aiba intentii si scopuri ascunse) pe Dumnezeu, iar acest gand se confunda intotdeauna, cel putin la ortodocsii practicanti, cu Insusi numele Mantuitorului si Domnului nostru Iisus Hristos, pe care orice inima curata si nu numai, ba chiar orice inima, chiar si necuratita/ intinata si pervertita, dar care se vrea curatita si-si fagaduieste sincer viata si toata fiinta ei, pe de-a-ntregul, Maicii Lui Dumnezeu si Lui Hristos Insusi, orice inima asadar trebuie sa-L(numele/persoana Mantuitorului) cheme fara incetare, doar ca acest lucru este foarte greu de realizat si foarte rar intalnit si implinit, fara cusur, pana la desavarsire, numai atunci cand omul, adancit in Nelimitatul Dumnezeu, mai ales prin post, rugaciune (incluzand si acele suspine negraite, care conform anumitor parinti duhovnicesti, printre care si vrednicul de pomenire parinte Arsenie Papacioc, constituie ele insele cele mai profunde si sincere rugaciuni),  sinceritate si smerenie, precum si alte virtuti, se uneste cu Dumnezeu si devine el insusi Om, cu majuscula, si frate al Fratelui Celui Mai mare, al Domnului Iisus Hristos, a carui Iubire nimeni nu o poate ajunge/atinge.

                    Tot ceea ce vreau sa subliniez, de fapt, cu aceasta ocazie, prilejuita de Botezul Domnului nostru Iisus Hristos (la 6 ianuarie), ocazie cu care se sfintesc apele si oamenii primesc in dar de la Biserica pt a duce la casele lor apa sfintita (Agheasma Mare), este ca in acest ocean universal, format din simpli atomi si din atomi ganditori/simtitori (=oameni), Hristos este picatura/lacrima, venita de la marginile universului, este Lacrima Tatalui ceresc, picurand din inaltimi Lumina lina si neapropiata peste 'poporul' aflat in intuneric si in deriva pe marea cea neagra si involburata a patimilor/pacatelor. Ceea ce constituie cu adevarat o mare taina si un mare miracol(o minune) este cum de o 'simpla picatura'(am folosit adjectivul 'simplu' = umil, smerit, pt a sublinia faptul ca Hristos a fost, in primul rand, un om deplin, ca oricare dintre noi, care a cunoscut din plin durerea, patimirea si suferinta firii umane, drept pentru care in unele cantari este numit 'un Om al durerilor', care slujeste tuturor, precum in cantarea ortodoxa atat de cutremuratoare - 'A batut la usa ta Cineva' - Marian Moise), atat de curata si atat de pura, a reusit sa sfinteasca un intreg ocean, intreaga fire si faptura, intreg Universul, iar prin jertfa Lui curata si bineplacuta Tatalui ceresc, El nu numai ca a schimbat mersul istoriei si destinul omului pe pamant, precum si locul lui in Univers, ci a cutremurata temeliile trecutului, sfaramand barierele si obstacolele care stateau pana atunci in calea adevaratei Iubiri, care este genuina, neconditionata si mereu curata/pura. Aceasta picatura/molecula(de apa) christica a reusit sa schimbe sensul/directia de mers spre care se indrepta omenirea si sa inalte intreaga fire si faptura inspre cele de sus, inspre Dumnezeu. Hristos ne-a inaltat cugetul/mintei si simtirea, ridicand de la/pe pamant/Pamant cea mai grea Cruce, pe care o poarta in locul nostru, al tuturor, pana la sfarsit, caci El este cu noi in toata vremea, pana la Sfarsitul timpului, asa cum ne-a promis: 'Iisus va fi in agonie pana la sfarsitul lumii: nu trebuie sa dormim tot acest timp.' (Pascal - 'Misterul lui Iisus)'
                    Fericit este omul care poate spune impreuna cu Sfantul Apostol Pavel urmatoarele cuvinte:  'Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine…' (Galateni 2, 20)

Cât de minunată e iubirea! Iubirea desăvârşită.

Oare dacă fiinţa iubită te-ar pune pe o cruce ai putea să-i mai spui că o iubeşti?

Iubirea desăvârşită persistă chiar şi atunci când fiinţa iubită te tratează cu nepăsare. Iubirea desăvârşită merge până la capăt. Iubirea… Ce e iubirea? Să vezi eternitatea înghesuită în ochii celui iubit. Să te rogi pentru mântuirea sufletului fiinţei iubite mai mult decât te rogi de obicei pentru propria mântuire. Ce e iubirea? Să nu-ţi pese câte defecte are. Nici unde locuieşte, câţi bani are, câte maşini, ce număr poartă la pantofi, de la ce firmă se îmbracă şi aşa mai departe. Imposibil?

Nu, nu este imposibil când iubeşti. Cum îţi dai seama că iubeşti? Atunci când ţi-e cel mai greu. Atunci când suferi cumplit. Când simţi că ai cea mai grea cruce de dus. Grea şi totuşi dulce. Usturătoare şi totuşi plină de mângâiere. Cum vine asta? Atunci când îi spui lui Dumnezeu, seara, la rugăciune: “Nu mai pot, Doamne! Fă ceva! Ia viaţa mea în mâinile Tale”. Atunci este începutul iubirii. Abia atunci descoperi adevărata iubire în toată splendoarea ei. Da, în mijlocul lacrimilor tale, în mijlocul frământărilor tale. În rugăciunea ta. Acolo e iubire.

Există o mare diferenţă între a-i declara şi a-i arăta cuiva faptul că îl iubeşti. Nu e important să-ţi declari iubirea cu voce tare. Hristos ţi-a arătat iubirea. Cum? “Pironit văzându-Te pe Cruce” cântăm cu toţii în Vinerea Mare, la Prohod. Şi mai cântăm de asemenea: “Stăpânul a toate, mort se vede acum”. Aceasta este iubirea Lui arătată nouă, păcătoşilor. Arătată ţie şi mie. Ce ne învaţă pe toţi Sfântul Apostol Pavel? “Să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu.” El ne face cunoscută iubirea Sa nemărginită.

Oare dacă fiinţa iubită te-ar pune pe o cruce ai putea să-i mai spui că o iubeşti? Nu ai suporta un simplu ac înfipt în palmă, dar un cui… Ai suporta oare să fii pironit/ă pentru o fată/un băiat? Ai suporta să guşti oţet amestecat cu fiere? Şi totuşi El a suportat. De ce? Din iubirea Lui negrăită. Sigur, nimeni nu te pune să te răstigneşti pentru cineva. Ştii de ce nu te pune nimeni? Pentru că iubirea este însăşi răstignire.

Pentru a ajunge să vezi acea veşnicie în ochii fiinţei iubite trebuie să treci prin multe clipe urâte. Trebuie să-ţi pui o mie de întrebări şi să descoperi de fapt că nu îţi poate răspunde nimeni la ele. Răspunsul e în inima ta. Nimeni nu-ţi poate lua ceea ce simţi. Nu trebuie să permiţi nimănui să calce peste comoara zămislită înlăuntrul tău. Iubirea nu e doar un sentiment. Iubirea e o comoară. Păstreaz-o.

Acum un an îmi amintesc că am scris într-un articol: “Iubirea e mai ceva decât un om care suferă de demenţă vasculară. Am ajuns la concluzia că nu e un film, nu e o durere morală, nu e un chin, nu e o suferinţă, nu e un capriciu, nu e o încercare, nu e un demon, nu e o amărăciune. E însăşi moartea. Mori în timp ce iubeşti. Mori când începi să iubeşti. Există doar început. Nu există final. Mori căutând această finalitate. În zadar.” Astăzi am descoperit însă, în timpul Sfintei Liturghii, viaţa. Da, în acea moarte reprezentată de iubire. Acolo e viaţă. Mori în timp ce iubeşti ca mai apoi să viezi. Ai observat ce se cântă în troparul unei Sfinte Muceniţe? “(…) mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine”. Cât de frumos! Aceasta este iubirea adevărată. Şi nu poţi iubi pe altcineva dacă pe Dumnezeu nu ai învăţat încă să-L iubeşti cât de puţin.

Iubirea desăvârşită se naşte în momentul în care renunţi la tine, pentru el sau pentru ea. Te dezrădăcinezi…de tine! Uiţi de tine! Uiţi de nevoile tale! Uiţi că eşti bolnav, uiţi că nu ai ce mânca, uiţi că stai în frig, uiţi orice fel de necaz care se abate asupra ta. Iubirea este tămăduire, iubirea este hrană. Iubirea este foc.

Nu trebuie să te duci în faţa fiinţei iubite şi să-i spui ceea ce simţi. Lasă-L pe Dumnezeu să lucreze. El ştie ce se ascunde în interiorul fiecărui om. Când eram doar o copilă credeam că iubesc… Şi cum mi-am “demonstrat” eu iubirea? L-am bătut pe umăr urându-i: “Crăciun Fericit!”. Apoi am fugit fără să aştept vreun răspuns. E o întâmplare ce mă amuză acum. Mă amuz de această întâmplare de fapt în fiecare an, înainte de Naşterea Mântuitorului. Dar pe atunci asta credeam eu că înseamnă iubirea.

Pe tine, cel/cea care vei citi aceste rânduri… te îndemn la altceva! Vorbeşte cu Domnul despre fiinţa ta dragă. Spune-i să facă tot posibilul încât persoana respectivă să simtă Naşterea, Învierea, Înălţarea Lui. După ce va simţi acestea, va simţi cu siguranţă şi ceea ce simţi tu pentru ea. La El toate sunt cu putinţă. Nu uita asta. Nu uita nici ceea ce scrie în Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, şi anume: “În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.” (1 Ioan, 1,4) Să nu-ţi fie teamă de ceva. Să nu cumva să regreţi. Îndrăzneşte să iubeşti. Îndrăzneşte să iubeşti cu iubirea Lui. “Iubirea să se înmulţească!” ne spune tuturor şi Sfântul Apostol Iuda.

Iubirea desăvârşită persistă chiar şi atunci când fiinţa iubită te tratează cu nepăsare. Iubirea desăvârşită merge până la capăt. Iubirea…

Cât de minunată e iubirea!

Sursa: Ortodoxia Tinerilor

http://jurnalspiritual.eu/oare-daca-fiinta-iubita-te-ar-pune-pe-o-cruce-ai-putea-sa-i-mai-spui-ca-o-iubesti/

'Only a life lived for others is worth living.' - A. Einstein

 

'În iubire eşti mereu acoperit de aripa unui înger ce îţi picură în inimă, în minte şi în viaţă harul Duhului Sfânt.' - H. Filipescu

Singurul lucru care face ca viata sa merite traita este sa traiesti pt ceilalti, adica sa te dedici aproapelui tau si sa traiesti cat mai putin pt tine, daruindu-te deplin si in intregime! 

"Iubirea nu are sfârşit, ea este o continuă ardere a sufletului, este o candelă veşnic aprinsă, este glasul şoptit care se aude doar în urechile celor care ştiu că lumea nu ar fi ajuns aici dacă sentimentul frumos nu ar fi existat în sufletele celor care au ars pentru a lumina calea plină de întuneric a timpului, este acea stare de veghe continuă ce ţine sufletul în viaţă chiar şi după topirea trupului. Născută din har, nu din facere, acest foc dulce nu ţine cont de vremuri, de restrişti, de bunăstare, ci doar de beatitudinea împlinirii frumuseţii lui Dumnezeu pe pământ. Căci unde dragoste nu e, nimic nu e, iar sufletul este mai sărac, trupul trece mai greu prin viaţă, fără bucuria pe care numai spiritul acesteia ţi-o poate dărui. Iubirea este sensul tuturor lucrurilor, existând peste tot în Creaţie, fiind unul din numele lui Dumnezeu. Jertfa pe cruce, din iubire faţă de om, a Mântuitorului Iisus Hristos, pentru refacerea comuniunii între om şi Dumnezeu, este pentru veşnicie pilda cea mai vie şi înfricoşătoare de iubire necondiţionată, curată şi deplină. Din iubire Dumnezeu a trimis pe Duhul Sfânt, Mângâietorul care ne învaţă iubirea. Dacă Dumnezeu ar uita un singur gest, nu ar mai fi dragoste deplină. Ori de câte ori jertfim sinele nostru pentru aproapele săvârşim o răstignire a eului, care ne spală de zgura egoismului. E drept, cu cât e mai mare iubirea, cu atât mai mari sunt şi suferinţele, dar merită. Un exemplu de deschidere şi jertfă în iubire este şi monahul acela care se ruga ca toţi oamenii să intre în Rai şi pe el să-l lase afară, la poartă, să-i păzească pe cei dinăutru.
Cine iubeşte se transformă, se deşartă în persoana faţă de care îşi manifestă acest sentiment minunat. Iubirea nu are limite, sau mai bine zis iubirea în Dumnezeu nu are limite. Iubirea te învie, te schimbă, te transformă, te jertfeşte pe altarul inimii într-o permanentă liturghie a iertării din care suntem datori neîncetat să ne împărtăşim. În iubire eşti mereu acoperit de aripa unui înger ce îţi picură în inimă, în minte şi în viaţă harul Duhului Sfânt.
Pe lângă echilibru interior, bucurie şi pace sufletească, iubirea este momentul care repară trecutul şi cucereşte viitorul… Şi când te gândeşti că aici pe pământ sufletul atinge doar puţin iubirea, căci dulceaţa Iubirii o vom gusta deplin în veşnicie!"

(Hrisostom Filipescu, Puţine cuvinte, multă iubire, Editura ..., Iaşi, 2013)