Dincolo de aparente, dincolo de masti... esti chiar Tu!

'Pentru mulţi viaţa este un bal mascat iar masca obligatorie, iar eliberarea de mască aproape imposibilă' … - Delia Palade(psiholog)

O idee superba si cat se poate de practica si actuala, care spune un mare adevar! Imi place foarte mult ideea din final, despre sinceritate, caci, in ziua de azi, a fi sincer echivaleaza, de fapt, sincer, cu a fi adevarat!

'I'm not perfect, but I've always been true too you'['Nu sunt perfect(a), dar am fost intotdeauna sincer(a) fata de tine'; ideea este urmatoarea: ti-am spus mereu adevarul/niciodata nu te-am mintit si nu ti-am ascuns nimic]. Aici, englezescul 'true' este folosit tocmai pentru a reda 'ideea de sinceritate' si de sublinia faptul ca persoana care vorbeste nu a mintit pe parcursul relatiei cu interlocutorul ei. Acest lucru vrea sa sublinieze faptul ca o persoana, in pofida defectelor(lipsuri + carente), in pofida viciilor si patimilor care-o mistuie si-o consuma, poate fi totusi o persoana nemaipomenita, minunata, sincera, in raport cu ceilalti, si deosebit de placuta, prin 'caracterul' ei sincer/curat/adevarat(compensand prin mila, compasiune, empatie etc) si, mai ales, prin felul ei natural de a se comporta si de a fi. Nu conteaza atat de mult cat de murdar/intinat este trupul, ceea ce conteaza cu adevarat este Ideea care hraneste si inalta sufletul/Duhul/Spiritul (mintea/cugetul/simtirea si simturile). Bineinteles ca trebuie sa ne ingrijim si de trup, la fel de mult cum o facem si pentru suflet, deoarece stim din Sfanta Scriptura ca Trupul este Templul Duhului Sfant si ca vom da socoteala si pentru el, nu doar pentru suflet, care este creat si ne este daruit de Tatal si trebuie sa se intoarca la El, atentie, prin Sacrificiul (Crucea si Patimile) Fiului. Totusi, din Evanghelie, stim ca Hristos era vazut adeseori in compania unor oameni, chinuiti si mistuiti de patimi si vicii trupesti, fiind chiar El acuzat de mai marii preoti sau de farisei ca prefera compania/prezenta acestora, El 'Cel far' de pacat'! 
Cel mai cunoscut este cazul Mariei Magdalena, care era stiuta printre oameni ca fiind o femeie de moravuri usoare (cunoscuta ca fiind o prostituata, acuzata de concetateni ei ca facandu-se vinovata de pacatul desfranarii, fiind foarte aproape de a fi linsata si omorata in bataie cu pietre; este salvata la timp de Mantuitorul Iisus Hristos, care a ramas cunoscut in istorie pentru vorbele pline de talc pe care le-a spus in apararea ei: 'Acela care este fara de pacat sa arunce primul (cu) piatra.' Bineinteles ca niciunul nu era fara de pacat, afara numai de El, care niciodata nu ar fi aruncat cu piatra, tocmai pentru ca era far' de pacat. Nu exista om far' de pacat pe acest pamant, si tocmai de aceea, fiind atat de pacatosi, ne este atat de usor unora dintre noi sa acuzam, sa judecam si s-aruncam cu piatra. Intalnirea Mariei Magdalena cu Iisus, i-a schimbat acesteia viata si comportamentul si a facut-o sa se caiasca amarnic pentru faptele ei reprobabile/imorale. Mai tarziu, dupa cum ne spune insusi Sfanta Scriptura, ea este prima martora a Invierii, dar va fi considerata nebuna de cei carora le va vesti pentru prima oara minunea/miracolul Invierii Domnului din morti, de catre chiar Apostolii si discipolii domnului Hristos, care invinsi si cotropiti de frica/teama se ascundeau de cei care L-au tagaduit si rastignit pe Hristos si care cautau sa-i pedepseasca si pe discipolii Lui. Astazi stim ca Biserica ii cinsteste memoria, numarand-o alaturi de ceilalti sfinti din Calendar.

Cine a fost de fapt Maria Magdalena? 
A fost cea care I-a spalat Domnului picioarele, caindu-se amarnic pentru ceea ce a facut si plangand la picioarele Sale, pe care le-a spalat(stropit cu lacrimile ei) si apoi le-a sters cu parul ei. Acest lucru nu a fost trecut cu vedere de Mantuitor, care a fost foarte impresionat de gestul si devotamentul ei, scotand in evidenta faptul ca nimeni dintre cei cunoscuti, desi cu o conduita morala ireprosabila si cu inalte aspiratii spirituale, nu a dovedit o asa supunere si iubire fata de El. Drept urmare, El i-a daruit ei sticluta cu mir, pe care I-a spus s-o pastreze pana la moartea Lui. Apoi, la judecata lui Pillat, ea a strigat 'Elibereaza-L', cand multi strigau 'Rastigneste-L'. Tot ea a fost alaturi de Maria, mama lui Iisus, si alaturi de Apostolul(discipolul) Iubirii - Ioan, la picioarele Crucii, cand Hristos patimea si suferea rastignit/pironit pe cruce. Si iata, din nou, ea - fiind prima martora a Invierii!

Referitor la masti!

Omul este asemenea unei papusi rusesti - 'o matruska'. Daca tu (sau altcineva din jur) vei incepe sa spargi mastile din exterior spre interior pentru a te cunoaste, aceasta experienta va fi una foarte dureroasa pentru tine, dar daca vei incepe sa te cunosti din interior spre exterior, sa-ti asumi identitatea si destinul, vei intelege mai bine cine esti cu adevarat si ca este necesar sa cauti forta/puterea de a-i ierta pe cei ce ti-au gresit si de a te ierta si pe tine, sa te eliberezi de masti si clisee tocmai pentru a-ti permite sa existi, sa fii, pur si simplu! Procedand astfel, cautand mai intai Sursa si identificand-o ca fiind Izvorul (existential) Existentei tuturor si a toate..., nu vei mai fi suferi atat de mult, pentru ca inlauntrul tau, fix in inima ta, vei stii si vei simti ca acolo se afla cheia dezlegarii intregii tale fiinte, cheia care-ti descatuseaza Eul tau interior, divin, deci si etern; si dezlegandu-te si dezrobindu-te de toate mastile tale sociale, comportamentale, momentane sau de alta natura, vei ajunge sa te cunosti mult mai bine si vei reusi sa-ti apartii intr-o mult mai mare masura, fara sa te mai raportezi la mastile/idolii trecutului. Atunci si numai atunci vei reusi sa fii tu insuti si numai iubind vei fi tu insuti, pt ca a iubi tine de natura noastra cea dintai si primordiala. In plus iertand si numai iertand, iti poti depasi conditia de om, pt ca nu este ceva surprinzator sa iubesti, ci este ceva absolut normal; sa iubesti pe cineva care te iubeste sau de la care obtii anumite foloase materiale sau satisfactii spirituale este ceva natural si firesc, insa sa iubesti pe cineva care ti-a gresit enorm sau care te uraste si te dusmaneste de moarte, asta 'da', trebuie sa recunosc ca este ceva exceptional, foarte rar intalnit si, tocmai de aceea, consider gestul iertarii ca fiind un act supra-firesc, ce nu trebuie privit ca fiind intru-totul un dar/talant, ce este dat de Dumnezeu doar sfintilor si celor alesi si bine placuti Fetei Lui! Nu! Iertarea presupune smerenie, ea cere foarte multa rugaciune, ea iti cere sa fii umil, ea este daruita celui ce o cere neincetat prin har, fie calau(care regreta si cere penitenta pentru fapta sa), fie victima(care se roaga sa-i fie daruita forta de a ierta si mai ales puterea de a uita), fie, pur si simplu, orice pacatos, cu firea desfranata/denaturata; caci harul te umple de Har si 'dar din dar se face Rai', iar cel ce iarta far' de numar si fara sa aiba resentimente, se umple de daruri/haruri! Caci 'a ierta' nu este ceva ce este la indemana oricui, caci cine iarta din inima/suflet nu mai este om, ci devine un Om cu majuscula, un Supra-Om si nu este deloc mult spus! Cineva a spus ceva foarte frumos, ce nu voi uita toata viata mea si voi lua aceasta idee cu Mine([dentificandu-ma, asa cum fiecare dintre noi o poate face, cu Ego-ul primordial si etern, cu Logos-ul divin, nu ca totalitate/intreg, ci numai ca parte; caci numai la sfarsit, '(dar) când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.' - Biblia - 'Imnul dragostei', lasat noua de Sfantul Apostol Pavel] cand voi pleca din lume si din mine, si-mi voi scutura praful si lutul de pe suflet si de pe aripi si ma voi intoarce in 'Sanurile' Tatalui Celui vesnic si 'batran de ani': 'Dumnezeu este o prapastie de smerenie!' Sa nu uitati asta, cat veti trai! Sa nu uitati de Dumnezeu, niciodata!

'Dumnezeu te accepta, te vrea asa cum esti tu, NUMAI SA FII SINCER!!!' - Pr. Arsenie Papacioc

                    

Sa avem inima sincera!

'O clipa poate sa fie un timp si-o suspinare poate sa fie o rugaciune'

'Bunul Dumnezeu ne iubeste mai mult decat credeam noi. Noi stim din literatura ca ne iubeste, ca e iubitor, ca e dincolo de iubire, in sfarsit, te accepta, te vrea asa cum esti tu, numai sa fii sincer!'

'Nu trebuie sa se teama nimeni daca are inima sincera...'

'Nimic nu este pierdut atata vreme cat sufletul nu abdica, cat capul se ridica din nou si credinta ramane in picioare.' - Pr. Arsenie Papacioc


                    Suntem inca in perioada postului, dar acesta se apropie deja cu pasi repezi de final. Tocmai de aceea, pentru ca stiu ca foarte multi dintre credinciosi(mai multi decat in mod normal/obisnuit, mai multi decat cu prilejul altor sarbatori, mult mai multi decat in alte perioade din an) vor merge in aceasta perioada la Biserica pentru a se marturisi, vreau sa dau tuturor un sfat prietenesc, amintindu-va ceea ce este esential in privinta Tainei Sfintei Spovedanii[cunoscuta si sub numele de 'Taina/Botezul lacrimilor', deoarece aceasta Taina reprezinta, de fapt, un 'nou botez', o noua nasterea din 'apa/lacrimi si din Duh', 'din Duh si Adevar', un 'botez cu foc'(Focul si Harul Duhului Sfant) care mistuie si curata fiinta umana, un 'botez haric', care necesita o cainta sincera, continua, insotita de pareri de rau (mustrare a constiintei) pentru faptele reprobabile/imorale de care mai toti ne facem vinovati, un 'botez' care ne aduce enorm de multe daruri si bucurii duhovniceste, umplandu-ne de Har; este o taina care trebuie sa ne insoteasca pe toata durata vietii si care trebuie sa innoiasca vesnic in noi Chipul lui Dumnezeu, Chipul Omului Nou, care se desavarseste in si prin Hristos, uneori chiar din aceasta viata - prin Sfintele Taine, daca oamenii le cinstesc si le intrebuinteaza dupa cuviinta(dintre toate Tainele cea mai importanta este Sfanta Euharistie - cea mai mare si infricosatoare Taina) - sau dupa Judecata finala a lui Iisus, cand va avea loc Invierea mortilor]: nu uitati sa fiti sinceri - fata de voi insiva, fata de duhovnic, dar mai ales fata de Dumnezeu, iar pe Dumnezeu nimeni nu-L poate pacali. Vreau sa va spun ca omul care este sincer este un om binecuvantat de Dumnezeu, caci nicio virtute nu poate fi dobandita fara sinceritate. Sinceritatea, asa cum spune si vrednicul de pomenire - parintele Arsenie Papacioc, precumpaneste(prevaleaza) asupra oricaror lipsuri/carente (vicii), aducand in viata noastra o traire spirituala unica si profunda, ce se caracterizeaza prin autenticitatea sentimentelor traite, precum si printr-o traire/simtire genuina a Iubirii adevarate, pure si neconditionate, a Domnului nostru Iisus Hristos. 

                    In ce consta aceasta traire/simtire, acest sentiment/simtamant pe care eu l-am observat, mai ales, la pustnici/ calugari isihasti/martiri/sfinti/cuviosi(cuvioase)/traitori ortodocsi(si catolici, dar nu in aceeasi/egala masura) din toate veacurile - in faptul ca toti, absolut toti sfintii si nu doar ei (ci toti oamenii care-L iubesc cu adevarat pe Hristos si care au nutrit toata viata lor sentimente genuine de Iubire fata de Fiul lui Dumnezeu) si-ar fi dorit sa fie pe Cruce in locul lui Iisus, spunandu-si in sinea lor ca 'nu Tu, Dumnezeul meu, Creatorul meu si Ziditorul a tot Universul si a toata Faptura, nu Tu trebuia sa fii pironit pe Cruce, ci eu pacatosul si desfranatul, cu firea mea denaturata, intinata si spurcata!' Si asta nu o faceau pentru ca isi doreau glorie si nemurire, care apartin pururea Fiului Omului - desi erau ispititi de vrasmas si cu astfel de ganduri - ci o faceau dintr-o nemasurata mila/milostivire si dintr-o Iubire pura, adevarata si neconditionata, pe care Insusi jertfa Mantuitorului le-o insufla.  

                    Dar lucrurile sa stiti ca nu raman deloc asa, caci acestia erau cercetati de fel de fel de duhuri si erau framantati de fel de fel de intrebari, ca de exemplu - "Oare chiar merita sa mori din Iubire, oare chiar merita sa suferi pentru Hristos, oare chiar merita sa fii chinuit in numele unei idei, care s-ar putea sa ramana pe veci doar o <himera>? Oare chiar merita sa faci toate aceste sacrificii, cand poti sa te bucuri de atatea placeri si dezmierdari?"  Pe acestia ii cerceta insusi Duhul Adevarului, insusi Constinta Universala si Mama noastra, a tuturor. Si daca intr-o clipa de inflacarare, de aprindere a inimii si a duhului, plin de curaj, un astfel de crestin traitor si-ar fi dorit, categoric si fara sovaiala, sa moara pironit pe cruce in locul lui Hristos, in clipa urmatoare/cat de curand isi dadea seama ca niciodata nu ar fi putut sa duca aceasta Cruce; atunci era coplesit de sentimente de vinovatie(deorece nu-L putea salva de la suferinta si de la moarte pe Cel iubit, nici nu-i putea alina durerea; era imposibil sa schimbe ceea ce, oricum, trebuia sa se intample, iar acum era/este prea tarziu) si-l podidea plansul ('ma-necam de dor in piept cu plansul'), iar 'lacrimile ii curgeau pe fata cu pareri de rau', realizand cat de neputincios era si cat de schimbatoare/trecatoare/inconstanta este firea umana! 
                    In acele momente de tanguire nu-i ramanea decat sa cada in genunchi in fata Ziditorului si sa-si planga neputinta, rugandu-se lui Hristos, Tatalui ceresc si Duhului Sfant sa-i ierte aceasta slabiciune, aceasta frica de a suferi, frica de moarte si de necunoscut care l-au biruit: 'Iarta-ma, Doamne, ca n-am stiut ce zic, desi am gandit si mi-am dorit cu ardoare si cu sinceritate sa fi fost jertfit in locul Tau, dar mi-am dat seama ca niciodata nu as fi putut duce o astfel de Cruce, caci numai Tu poti purta durerea intregului Univers, durerea intregii lumi, Firi si Fapturi, caci numai Tu, Dumnezeu fiind, poti covarsi prin Firea Ta si cu Iubirea Ta nemarginita/infinita(Jertfa Ta, Patimile Tale, Sangele Tau, Lumina Ta) raul(ura) din lume si rautatea lumii(oamenilor), marea de pacate(oceanul de patimi) si abisul durerilor, ramanand o rana vie pana la sfarsit, pana la Judecata final si Inviere; o rana deschisa, o rana vie din care izvorasc necontenit paraie de sange, care semnifica/reprezinta, de fapt, rauri/efluvii de iubire(si iertare), de milostivire, de binecuvantari(bucurii duhovnicesti) si de har. Tu, Iisuse iubit, esti un abis de durere si o rana vie, deoarece jertfa Ta nu se sfarseste niciodata, nici Iubirea Ta, nici mila/indurarea/milostivirea Ta. Din ranile pe care Ti le-au pricinuit dusmanii/barbarii/tiranii nu curge sange, ci curg paraie nesfarsite de Iubire... ('Izvoare curg din jertfa Mea, nu vine nimeni ca sa bea!')

                    Asadar dam inapoi, dar nu neaparat din lasitate, caci lasitatea nu doar ca nu ne permite sa realizam acele acte marete(la care unii poate doar visam), care necesita si o foarte mare doza de curaj(uneori chiar de nebunie!), ci nici macar nu ne lasa sa ne gandim la ele, pentru ca, pur si simplu, chiar si numai a gandi un act maret(care necesita mult curaj), precum a se lasa jertfit in numele Iubirii, inseamna 'a trai actul' pe care doar l-ai gandit. L-ai trait pentru ca l-ai simtit, pentru ca ti-a rascolit toata fiinta, pentru ca ai pus suflet si afect in ceea ce ai gandit/trait/simtit! Trebuie sa tinem minte ca nu lasitatea ne face sa dam inapoi, ci teama de a iubi cu adevarat, teama de a iubi sincer, curat si neconditionat, iar ceea ce ne sperie cel mai mult este teama(riscul/posibilitatea) de a suferi o durere care se poate dovedi a fi peste puterea noastra, o durere aflata la limita suportabilitatii sau chiar dincolo de aceasta, dincolo de limitele firii, o durere cumplita care ne-ar putea obliga sa ne negam pe noi insine, obligandu-ne sa renuntam la crezul nostru, la crampeiul de speranta de care ne-am agatat din trecut si pana in prezent, sa ne lepadam de tot ceea ce iubim, de tot ceea ce ne este mai drag... Cand nu mai iubesti pe nimeni, cand nu mai ai pe cine iubi, fiind lipsit de prezenta, caldura si aprecierea celor care constituiau subiectul/subiectii iubirii tale, atunci poti sa spui cu adevarat ca nu mai ai nimic, absolut nimic! 
                    Perspectiva unui sfarsit agonizant, a unei morti violente ne sperie pe toti, insa ii inspaimanta si ii infricoseaza mai ales pe cei care nu cred in Dumnezeu si in Fiul Sau, adica pe cei necredinciosi. In schimb, credinciosii poarta in sufletul si-n inima lor, pe toata durata existentei/vietii lor pamantesti - si nu numai - Iubirea, credinta(in Hristos-Dumnezeu, Fiul Omului si al Domnului) si speranta, adica tocmai cele trei virtuti reprezentand untdelemnul care tine focul divin/ceresc si primordial al candelei din fiinta/inima noastra vesnic aprins; iar atunci cand parasesc scena acestei lumi, cei credinciosi o fac mereu cu nadejdea in Inviere si numai cei care mor pregatiti si impacati cu cei din jur(fara sa poarte vrasmasie cuiva), precum si cu ei înşişi, vad in moartea si trecerea lor (in lumea de) dincolo o mare bucurie, o impacare cu Dumnezeu.

                   Tin neaparat sa mai spun/adaug ceva relevant si foarte important in economia acestui discurs: vreau sa mai spun ca de raspunsurile atat de sincere, de curate si de nevinovate ale acestor simpli traitori crestini, atat de autentici prin felul lor de a-si trai viata, prin simtirea lor atat de genuina(curata/inalta/nevinovata/pura), se mira, se minuneaza si se bucura pana si ingerii si celelalte forte/puteri ceresti nevazute. Nu am nicio indoiala in aceasta privinta! Multi dintre acesti traitori, care desi in trupuri de lut, au dus o viata curata si fara prihana, fiind asemuiti cu ingerii, tocmai datorita faptului ca traiau curat si vietuiau asemenea ingerilor inca din timpul vietii lor pamantesti, inca de cand traiau pe acest pamant, inca de cand locuia in aceasta lume vremelnica si efemera, incercand sa dea un sens vietii lor scurte si trecatoare, sa dea un sens existentei lor, care, cel putin la prima vedere, parea absurda(pare absurda chiar si pentru foarte multi dintre noi, indiferent de timp/epoca, indiferent de loc, educatie, cultura); si totusi prin Iubirea lui Hristos, punandu-ne toata nadejdea in El si crezand fara tagada in Inviere si, mai ales, prin Sfanta lui Jertfa si prin patimile pe care El le-a indurat, Hristos ne da aripile Sale, aripile Crucii, ca sa ne inaltam si sa ne detasam de ceea ce e lumesc si trecator, de ceea ce e absurd, chiar daca nimeni niciodata nu-L va putea ajunge: 'Stati baieti, striga el, nu ingraditi drumul lui Dumnezeu, e mare pacat! Nu impiedicati ceea ce e scris sa se petreaca! Sa treaca crucea, Dumnezeu o trimite, negrii sa pregateasca piroanele, sa urce trimisul lui Dumnezeu pe cruce, nu va temeti, aveti incredere! Asa e legea lui Dumnezeu: sa ajunga cutitul pana la os, altfel minunea nu se face(produce)! Ascultati pe batranul vostru rabin, baieti, adevar va spun; daca omul nu ajunge pe buzele prapastiei, pe spatele lui nu rasar aripi.' (Kazantzakis, Nikos, Ultima ispita a lui Hristos, Editura Humanitas Fiction, 2011)


                    'Vanitas vanitatum,omnia vanitas(est)' = 'Desertaciunea desertaciunilor, totul este desertaciune/toate sunt desarte!' Credeti-ma, dar: Avem mare nevoie de aripi, ca sa traversam cu bine prapastia/abisul care ne separa de Cel iubit si adorat, de Cel care a lasat o raza de lumina si speranta celor care-L iubesc sincer si curat si care doresc sa-L imite si sa-L urmeze cu-adevarat in tot ceea ce fac! Iubirea ne da aripi, Jertfa(Crucea) la fel; rugaciunea smerita si cainta sincera ne ajuta sa zburam, indrumandu-ne pe calea care trebuie sa ne ajute sa ajungem la destinatie, indrepandu-ne pasii si aripile(zborul). Pana la destinatie, insa, ne trebuie multa, multa credinta, deoarece de-a lungul drumului care duce la destinatie sunt si portiuni unde trebuie sa mergem pe intuneric, pe bajbaite, or stim cu totii, de la Sfintii Parinti, 'Credinta este ochiul care vede in intuneric'. 

                    Sa va ganditi neincetat la Dumnezeu sau cat mai des cu putinta; sa nu treaca zi in care sa nu va ganditi macar pentru cateva minute(momente) la El; in fiecare zi sa va amintiti de El si sa nu-L uitati, caci nici El nu uita sa va trezeasca in fiecare zi(vorbe ale Parintelui Arsenie Boca) si pentru acest fapt trebuie sa-i multumiti mereu; si inca ceva foarte important, ce trebuie tinut minte: oricat de pacatos ar fi un om, Hristos il poate ridica si inalta din prapastia pacatului si deznadejdii, numai ca trebuie ca si omul sa vrea aceasta, caci Dumnezeu este la randu-I, dupa cum spunea un sfant ortodox, 'o prapastie de smerenie'. Deci nu caderea este importanta, ci ceea ce conteaza in definitiv este ca, ori de cate ori cazi, sa nu ramai acolo jos, lipit de/culcat la pamant(in mocirla pacatului), ci sa te ridici, rugandu-te, caindu-te amarnic si sincer, smerindu-te cu toata fiinta, din toata inima ta, caci 'inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi'.

Sinceritatea este, poate, cea mai importanta virtute deoarece ea le preceda pe toate celelalte. Si cand iubesti, si cand crezi in ceva/cineva, si cand te caiesti, chiar si cand speri trebuie sa fii sincer, intotdeauna! Fii sincer cand iubesti, fii sincer cand te caiesti(smeresti), fii sincer cand crezi, fii sincer cand speri, fii sincer cand vorbesti, fii sincer cand gandesti, fii sincer cand iti ceri iertare, fii sincer cand (te) daruiesti(iertare, sfaturi, daruri, alimente etc), fii sincer intotdeauna, in tot ceea ce faci, numai asa poti sa te schimbi si sa devii mai bun in fiecare zi, deoarece vei simti harul lui Dumnezeu cum coboara peste fiinta ta si cum lucreaza pentru mantuirea ta.

Sinceritatea este trasatura esentiala a crestinului autentic, cel ce constientizeaza ceea ce inseamna numele de crestin (care vine de la Hristos), respectandu-l si aparandu-l dupa bunavointa si putinta sa.

Hristos, Lacrima sfintitoare a Tatalui ceresc!

                    Imi place sa cred ca intreg Universul nu este altceva decat un ocean de atomi (unii sustin ca este chiar o holograma, o iluzie, afirmand cu tarie ca adevarata esenta a lucrurilor nu se afla in lumea materiala, ci dincolo de ea, in Spirit si in Adevar, caci, asa cum precizeaza si scriitorul francez Antoine de Saint-Exupéry - in 'Micul Print' - "ceea ce este esential este invizibil pt ochi; doar cu inima poti vedea cu adevarat"; inima poate simti si percepe multe informatii, forte/entitati si energii/vibratii energetice, dar, prin slabiciunea propriei firi, intinate si denaturate de patimi/pacate, omul nu va intelege sensul si menirea propriei existente in acest vast/imens si nesfarsit Univers, decat numai atunci cand mintea sa - cu gandurile ei - se coboara in inima si gandirea este trecuta prin filtrul inimii simtitoare, caci trebuie sa stiti ca 'inima este plamadita din cel mai simtitor aluat'; iar cand mintea coboara in inima si se uneste cu aceasta, atunci inima devine 'intelegatoare', iar mintea dobandeste si ea o simtire a ei, specifica/particulara si individuala, numita de Sfintii parinti 'simtire a mintii' si care difera de la un om la altul, fiind dobandita numai prin inaltarea cugetului si a inimii, intru totul si cu toata dorirea, inspre Dumnezeu; Omule, nu fii de piatra, nu fii doar 'un pamant nesimtitor si rece' ca in poezia eminesciana, ci deschide-ti inima si primeste in ea tot Universul si odihneste-l in inima ta, plamadita din cel mai simtitor aluat, caci, cum bine este scris in cartea scriitorului grec N. Kazantzakis, nici cerurile, nici adancurile nu-l pot cuprinde pe Dumnezeu, ci doar inima omului, plina de smerenie si de iertare, caci omul insusi este si el un mic univers, un microcosmos. Asa ca, omule, ai grija ca niciodata sa nu ranesti o inima de om si nici vreo alta fiinta/vietate, fie ea cat de mica si de insignifianta sau oricat ar fi de urata si de rea, afara numai atunci cand viata iti este pusa in pericol sau, la nevoie, pt a-ti potoli foamea, care este o necesitate cotidiana, cerand, in mod necesar si obligatoriu, iertare Marelui Spirit Universal, precum odinioara indienii, pt sacrificarea si suferinta produsa animalului jertfit, caci acest Spirit salasluieste in toata Faptura si in intregul Univers, si  toate cate sunt au fost lasate cu un scop de Creatorul intregii Fapturi, iar la judecata, vom da socoteala, fiecare dintre noi, pt fiecare gand, intentie - vadita sau ascunsa, cuvant si fapta, cat si pentru binele pe care-l puteam face si nu l-am facut sau pt ca, fiindu-ne revelat Adevarul, din frica, din comoditate, poate chiar si din mandrie, L-am tainuit si L-am ascuns, precum cel care si-a ascuns bunaoara talantul in pamant si nu L-a inmultit, iar nemarturisindu-L pe Hristos, acele persoane indiferente si reci nu-L vor mai afla niciodata, decat numai la Infricosatoarea Sa Judecata, si mare stramtorare va fi atunci pentru cei care nu s-au cait amarnic pt pacatele si greselile lor si care niciodata nu L-au cautat si nu L-au cercetat pe Hristos, care dintotdeuna s-a ascuns si inca se ascunde tainic sub toate chipurile si prototipurile imperfecte si suferinde ale Fiintei umane, ale aceluiasi Arhetip uman si universal, cersindu-ne necontenit Iubirea ca sa ne dea in schimb mantuirea pt milostenia pe care am facut-o si inca o facem, in toata vremea vietii noastre pamantesti, fata de cei saraci, necajiti, suferinzi/bolnavi, orfani, goi, flamanzi si insetati; cativa lei, o bucata de paine, niste mancare, un pahar cu apa, o haina chiar veche si purtata, o vorba buna, o privire/atitudine/voce blanda si milostiva - care mangaie si alina, o rugaciune, empatia noastra si parerea noastra de rau pt cel aflat in durere si nevoi, chiar si numai una dintre aceste fapte de milostenie poate fi de ajuns, dar faptele acestea de milostenie, omule, daca iti permiti, fa-le cat mai des, iar daca nu se poate si nu-ti permiti sa faci  zi de zi acest bine unei persoane aflata in suferinta si nevoi, fa milostenie macar saptamana de saptamana, iar daca nici asta nu poti sa faci, straduieste-te sa faci milostenie macar luna de luna, chiar in perioada cand iti incasezi salariul/pensia! Asa sa-ti ajute Dumnezeu! In ceea ce priveste menirea fiecarui om pe Pamant, cat si in Univers, trebuie spus ca omul nu are un destin predeterminat/programat, nici nu este predestinat, cum credeau si inca mai cred unii oameni, adepti ai calvinismului - o doctrina protestanta, ci fiecare om este lasat, prin liberul arbitru, sa-si aleaga sau sa-si croiasca/teasa/urzesca propriul destin, pornind bineinteles de la anumite date/informatii genetice, inscrise in ADN-ul fiecarei persoane, pe care fiinta umana le mosteneste in mod obligatoriu de la predecesorii ei, in principiu de la parinti; un destin pe care ulterior fiecare individ trebuie sa si-l asume, iar noi, cei botezati si imbracati in Hristos avem un singur destin, o singura Cale, o singura menire, o singura Iubire, o singura credinta si toate acestea reprezinta o datorie sfanta, iar nu o obligatie care ne este impusa cu forta; o datorie pe care orice crestin trebuie sa si-o asume, in principiu, din simpla recunostiinta fata de Cel ce Totul a creat din nimic, iar pe om l-a chemat din Neant la existenta, iar daca nu avem aceasta recunostinta fata de Hristos Dumnezeu, nici macar nu ne putem numi crestini - decat poate numai cu numele - caci cel ce poarta numele de crestin trebuie sa onoreze si sa cinsteasca acest nume, dar mai ales sa-l apere, dupa taria caracterului si vointei sale, precum si dupa putinta/puterea sa, prin gandirea, vorbele, faptele, purtarea, vointa si insusi viata sa, care toate trebuie predate lui Hristos, asa cum ne invata randuiala Sfintei Liturghii, care prin cinstitul preot/slujitor al Domnului si Arhiereului universal, Iisus Hristos, ne cere ca 'pe noi insine si toata viata noastra Lui Hristos, Dumnezeu sa o dam', caci El este cu adevarat 'Calea, Adevarul si Viata' si numai in El exista implinire si desavarsire. Toti suntem datori cu o moarte, dar cei ce cred cu tarie si-L iubesc neconditionat pe Hristos, nu vor muri niciodata, caci ei privesc moartea ca pe o adevarata binecuvantare si bucurie, prin pragul careia trec/ajung la adevarata Viata, dar pt a ajunge la adevaratul Izvor al Vietii vesnice, toti cei ce ne numim crestini trebuie sa ne nastem, sa ne botezam cu apa si foc/har sfintitor, sa crestem, sa ne ichinam lui Hristos, sa patimim, sa ne rastignim si sa murim, pentru ca in final sa inviem alaturi de El, asa cum ne-a promis) iar umanitatea, ea insasi, este un ocean de atomi, numai ca acesti atomi ai Fiintei umane, in intregimea si integritatea ei, sunt niste 'atomi ganditori'(fiinte individuale/unice/oameni/persoane/indivizi) care sunt legati si interconectati intre ei de/prin Iubire, formand un singur Trup al unei singure Fiinte. Astfel, conform acestei perpective, oamenii pot fi considerati ca fiind firimiturile aceluiasi Trup, aceleiasi Fiinte christice, reprezentate pe pamant de Sfanta Apostoleasca si Soborniceasca Biserica, intemeiata la Cincizecime, prin pogorarea Duhului Sfant asupra apostolilor sub forma unor 'limbi de foc'. Si precum Hristos a avut un singur Trup (vesmant carnal) si o singura inima, numai o Biserica, cea intemeiata la Cincizecime, numita si Biserica luptatoare, care se deosebeste de Cea triumfatoare, care este reprezentata de Sfintii din Ceruri, avand ca arhistratega nebiruita pe insusi Maica Domnului (care se roaga neincetat pt mantuirea celor de pe pamant) este una, unica, sfanta, apostoleasca, soborniceasca si de nedespartit!

                    Tocmai aici vroiam sa ajung, de fapt, la Iubire, ca sa spun ca atunci cand ma gandesc la cea mai importanta dintre virtuti, primul gand (si nume, in acelasi timp) care imi vine in minte este 'gandul Inimii' (Constintei) universale, tainic ascuns in inima celor ce-L iubesc sincer si curat(fara sa aiba intentii si scopuri ascunse) pe Dumnezeu, iar acest gand se confunda intotdeauna, cel putin la ortodocsii practicanti, cu Insusi numele Mantuitorului si Domnului nostru Iisus Hristos, pe care orice inima curata si nu numai, ba chiar orice inima, chiar si necuratita/ intinata si pervertita, dar care se vrea curatita si-si fagaduieste sincer viata si toata fiinta ei, pe de-a-ntregul, Maicii Lui Dumnezeu si Lui Hristos Insusi, orice inima asadar trebuie sa-L(numele/persoana Mantuitorului) cheme fara incetare, doar ca acest lucru este foarte greu de realizat si foarte rar intalnit si implinit, fara cusur, pana la desavarsire, numai atunci cand omul, adancit in Nelimitatul Dumnezeu, mai ales prin post, rugaciune (incluzand si acele suspine negraite, care conform anumitor parinti duhovnicesti, printre care si vrednicul de pomenire parinte Arsenie Papacioc, constituie ele insele cele mai profunde si sincere rugaciuni),  sinceritate si smerenie, precum si alte virtuti, se uneste cu Dumnezeu si devine el insusi Om, cu majuscula, si frate al Fratelui Celui Mai mare, al Domnului Iisus Hristos, a carui Iubire nimeni nu o poate ajunge/atinge.

                    Tot ceea ce vreau sa subliniez, de fapt, cu aceasta ocazie, prilejuita de Botezul Domnului nostru Iisus Hristos (la 6 ianuarie), ocazie cu care se sfintesc apele si oamenii primesc in dar de la Biserica pt a duce la casele lor apa sfintita (Agheasma Mare), este ca in acest ocean universal, format din simpli atomi si din atomi ganditori/simtitori (=oameni), Hristos este picatura/lacrima, venita de la marginile universului, este Lacrima Tatalui ceresc, picurand din inaltimi Lumina lina si neapropiata peste 'poporul' aflat in intuneric si in deriva pe marea cea neagra si involburata a patimilor/pacatelor. Ceea ce constituie cu adevarat o mare taina si un mare miracol(o minune) este cum de o 'simpla picatura'(am folosit adjectivul 'simplu' = umil, smerit, pt a sublinia faptul ca Hristos a fost, in primul rand, un om deplin, ca oricare dintre noi, care a cunoscut din plin durerea, patimirea si suferinta firii umane, drept pentru care in unele cantari este numit 'un Om al durerilor', care slujeste tuturor, precum in cantarea ortodoxa atat de cutremuratoare - 'A batut la usa ta Cineva' - Marian Moise), atat de curata si atat de pura, a reusit sa sfinteasca un intreg ocean, intreaga fire si faptura, intreg Universul, iar prin jertfa Lui curata si bineplacuta Tatalui ceresc, El nu numai ca a schimbat mersul istoriei si destinul omului pe pamant, precum si locul lui in Univers, ci a cutremurata temeliile trecutului, sfaramand barierele si obstacolele care stateau pana atunci in calea adevaratei Iubiri, care este genuina, neconditionata si mereu curata/pura. Aceasta picatura/molecula(de apa) christica a reusit sa schimbe sensul/directia de mers spre care se indrepta omenirea si sa inalte intreaga fire si faptura inspre cele de sus, inspre Dumnezeu. Hristos ne-a inaltat cugetul/mintei si simtirea, ridicand de la/pe pamant/Pamant cea mai grea Cruce, pe care o poarta in locul nostru, al tuturor, pana la sfarsit, caci El este cu noi in toata vremea, pana la Sfarsitul timpului, asa cum ne-a promis: 'Iisus va fi in agonie pana la sfarsitul lumii: nu trebuie sa dormim tot acest timp.' (Pascal - 'Misterul lui Iisus)'
                    Fericit este omul care poate spune impreuna cu Sfantul Apostol Pavel urmatoarele cuvinte:  'Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine…' (Galateni 2, 20)

Sarutul Tau flamand m-a salvat!

Niciodata nu voi uita Iubirea si jertfa Ta!

Pe fruntea Ta - picuri de sange,

Iubirea Ta n-o pot ajunge;

Simt cum sufletul mi se stinge

Cand inima-mi seaca si nu mai plange

Cu lacrimi de sange...

Insa eu Te voi plange neincetat...

Suspin dupa Tine flamand si-nsetat;

Traiesc in pacat si sunt intinat,

Dar pe Tine, Iisuse, Te iubesc sincer, curat!

Doar Tu esti vrednic de urmat, Pastorule far' de pacat, Care sufletul mi-ai adapat.

Cauta Sfantul pe-al sau bun Stapan, tanjind dupa Sine ca un nebun,

Rugandu-se Tie, Celui Preabun; dorindu-Te cum si eu Te doresc si nu ma opun,

Cazand in genunchi, ma descompun si-Ti spun: Te rog, Doamne, fa-ma (sa devin) mai bun!

Tu esti toata dorirea mea si-n Fata Ta vreau sa m-adun, sufletul gol sa mi-l expun,
Dar nu gasesc cuvinte potrivite ca sa-ti spun ca te ador mereu, chiar si aici, acum.

Te caut smerit, Te caut tacit, apoi Te chem bland, Te strig tainic, soptit;
Sufletul meu, desi mutilat si ranit, acum e impacat si linistit.
Flacara care arde la marginea fiintei mele mocnit
E flacara care-mi modeleaza fiinta la nesfarsit,
Pregatindu-ma pentru eternitate si pentru integrarea mea in infinit...

Te caut in zari si-n departari,
Te caut pe uscat si peste mari,
In zadar Te caut: ma pierd pe carari;
Si, totusi, Te regasesc (pr)in rugaciuni, dupa lungi si spirituale peregrinari,
Cersind a Ta iubire, cersind a Ta iertare, dar cel mai mult tanjind dupa o sfanta sarutare...

Am iubit pana la desfranare, mi-e sufletul inflacarat,
Te-am cautat in toti si-n toate, intocmai ca un desfranat,
Dar chiar in desfranarea-mi, Doamne, pe Tine Te-am dorit sincer, curat;
Si Te-am aflat in orisicine si doar privind, (un gand patimas si necurat)  m-am intinat,
Dar pe Tine, Iubire, te chem neincetat, pastrandu-Te neintinat in inima si-n gandul smerit, sincer si curat.

Intr-o tainica noapte,
M-ai chemat printre soapte.
Ecoul Tau venea din spatii siderale
Si strabatuse vaste, tacute solitudini ancestrale;
Pe buza prapastiei, eu paseam atunci si mai adanc,
Si Tu, de frica sa nu ma pierzi, m-ai sarutat flamand!

Cât de minunată e iubirea! Iubirea desăvârşită.

Oare dacă fiinţa iubită te-ar pune pe o cruce ai putea să-i mai spui că o iubeşti?

Iubirea desăvârşită persistă chiar şi atunci când fiinţa iubită te tratează cu nepăsare. Iubirea desăvârşită merge până la capăt. Iubirea… Ce e iubirea? Să vezi eternitatea înghesuită în ochii celui iubit. Să te rogi pentru mântuirea sufletului fiinţei iubite mai mult decât te rogi de obicei pentru propria mântuire. Ce e iubirea? Să nu-ţi pese câte defecte are. Nici unde locuieşte, câţi bani are, câte maşini, ce număr poartă la pantofi, de la ce firmă se îmbracă şi aşa mai departe. Imposibil?

Nu, nu este imposibil când iubeşti. Cum îţi dai seama că iubeşti? Atunci când ţi-e cel mai greu. Atunci când suferi cumplit. Când simţi că ai cea mai grea cruce de dus. Grea şi totuşi dulce. Usturătoare şi totuşi plină de mângâiere. Cum vine asta? Atunci când îi spui lui Dumnezeu, seara, la rugăciune: “Nu mai pot, Doamne! Fă ceva! Ia viaţa mea în mâinile Tale”. Atunci este începutul iubirii. Abia atunci descoperi adevărata iubire în toată splendoarea ei. Da, în mijlocul lacrimilor tale, în mijlocul frământărilor tale. În rugăciunea ta. Acolo e iubire.

Există o mare diferenţă între a-i declara şi a-i arăta cuiva faptul că îl iubeşti. Nu e important să-ţi declari iubirea cu voce tare. Hristos ţi-a arătat iubirea. Cum? “Pironit văzându-Te pe Cruce” cântăm cu toţii în Vinerea Mare, la Prohod. Şi mai cântăm de asemenea: “Stăpânul a toate, mort se vede acum”. Aceasta este iubirea Lui arătată nouă, păcătoşilor. Arătată ţie şi mie. Ce ne învaţă pe toţi Sfântul Apostol Pavel? “Să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu.” El ne face cunoscută iubirea Sa nemărginită.

Oare dacă fiinţa iubită te-ar pune pe o cruce ai putea să-i mai spui că o iubeşti? Nu ai suporta un simplu ac înfipt în palmă, dar un cui… Ai suporta oare să fii pironit/ă pentru o fată/un băiat? Ai suporta să guşti oţet amestecat cu fiere? Şi totuşi El a suportat. De ce? Din iubirea Lui negrăită. Sigur, nimeni nu te pune să te răstigneşti pentru cineva. Ştii de ce nu te pune nimeni? Pentru că iubirea este însăşi răstignire.

Pentru a ajunge să vezi acea veşnicie în ochii fiinţei iubite trebuie să treci prin multe clipe urâte. Trebuie să-ţi pui o mie de întrebări şi să descoperi de fapt că nu îţi poate răspunde nimeni la ele. Răspunsul e în inima ta. Nimeni nu-ţi poate lua ceea ce simţi. Nu trebuie să permiţi nimănui să calce peste comoara zămislită înlăuntrul tău. Iubirea nu e doar un sentiment. Iubirea e o comoară. Păstreaz-o.

Acum un an îmi amintesc că am scris într-un articol: “Iubirea e mai ceva decât un om care suferă de demenţă vasculară. Am ajuns la concluzia că nu e un film, nu e o durere morală, nu e un chin, nu e o suferinţă, nu e un capriciu, nu e o încercare, nu e un demon, nu e o amărăciune. E însăşi moartea. Mori în timp ce iubeşti. Mori când începi să iubeşti. Există doar început. Nu există final. Mori căutând această finalitate. În zadar.” Astăzi am descoperit însă, în timpul Sfintei Liturghii, viaţa. Da, în acea moarte reprezentată de iubire. Acolo e viaţă. Mori în timp ce iubeşti ca mai apoi să viezi. Ai observat ce se cântă în troparul unei Sfinte Muceniţe? “(…) mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine”. Cât de frumos! Aceasta este iubirea adevărată. Şi nu poţi iubi pe altcineva dacă pe Dumnezeu nu ai învăţat încă să-L iubeşti cât de puţin.

Iubirea desăvârşită se naşte în momentul în care renunţi la tine, pentru el sau pentru ea. Te dezrădăcinezi…de tine! Uiţi de tine! Uiţi de nevoile tale! Uiţi că eşti bolnav, uiţi că nu ai ce mânca, uiţi că stai în frig, uiţi orice fel de necaz care se abate asupra ta. Iubirea este tămăduire, iubirea este hrană. Iubirea este foc.

Nu trebuie să te duci în faţa fiinţei iubite şi să-i spui ceea ce simţi. Lasă-L pe Dumnezeu să lucreze. El ştie ce se ascunde în interiorul fiecărui om. Când eram doar o copilă credeam că iubesc… Şi cum mi-am “demonstrat” eu iubirea? L-am bătut pe umăr urându-i: “Crăciun Fericit!”. Apoi am fugit fără să aştept vreun răspuns. E o întâmplare ce mă amuză acum. Mă amuz de această întâmplare de fapt în fiecare an, înainte de Naşterea Mântuitorului. Dar pe atunci asta credeam eu că înseamnă iubirea.

Pe tine, cel/cea care vei citi aceste rânduri… te îndemn la altceva! Vorbeşte cu Domnul despre fiinţa ta dragă. Spune-i să facă tot posibilul încât persoana respectivă să simtă Naşterea, Învierea, Înălţarea Lui. După ce va simţi acestea, va simţi cu siguranţă şi ceea ce simţi tu pentru ea. La El toate sunt cu putinţă. Nu uita asta. Nu uita nici ceea ce scrie în Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, şi anume: “În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.” (1 Ioan, 1,4) Să nu-ţi fie teamă de ceva. Să nu cumva să regreţi. Îndrăzneşte să iubeşti. Îndrăzneşte să iubeşti cu iubirea Lui. “Iubirea să se înmulţească!” ne spune tuturor şi Sfântul Apostol Iuda.

Iubirea desăvârşită persistă chiar şi atunci când fiinţa iubită te tratează cu nepăsare. Iubirea desăvârşită merge până la capăt. Iubirea…

Cât de minunată e iubirea!

Sursa: Ortodoxia Tinerilor

http://jurnalspiritual.eu/oare-daca-fiinta-iubita-te-ar-pune-pe-o-cruce-ai-putea-sa-i-mai-spui-ca-o-iubesti/

'Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel ce a făcut rana!'

Arsenie Papacioc: 'Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel ce a făcut rana!'

Acesta este idealul de iubire spre care trebuie sa tindem si sa nazuim. Ca sa argumentez aceasta frumoasa idee a parintelui Arsenie Papacioc, va spun o mica pilda/parabola:
Se spune ca un frate urma sa fie trecut prin multe si felurite chinuri de un alt 'frate', calaul sau. Primul frate ii spune calaului sau: 'Frate, tu mie nu poti sa-mi faci niciun rau... pentru ca te iubesc!'
Va dati seama cata iubire poate avea acest frate, adica ce vrea sa spuna? Vrea sa spuna ca cel care iubeste cu adevarat nu se teme de nimic si ca daca iubesti cu adevarat pana si vrasmasii ii socoti ca frati, ca sa-i castigi. Este exact pilda pe care ne-a dat-o Domnul nostru Iisus Hristos cand s-a lasat rastignit pe cruce! Numai iubind iti apartii si devii tu insuti!

Ranile sunt ochii larg deschisi prin care Iubirea plange... cu lacrimi de sange, iar cicatricile sunt ochii inchisi ai Iubirii care a iertat si a uitat durerile si ranile pricinuite. Dar sunt si oameni la care unele rani nu se cicatrizeaza niciodata, varsand neincetat lacrimi de sange. Adevarul doare, iar cui ii este revelat, aceluia ii este dat sa moara de durere, caci nu existam ca sa suferim, ci suferim ca sa putem exista in acest colt si minuscul punct din acest vast Univers. Bineinteles ca nimanui nu-i face placere sa sufere, dar suferinta nu tine de alegerea noastra - nimeni nu poate alege sa sufere mai putin sau deloc; suferinta face parte din destinul omului, ea este inscrisa in ADN-ul nostru si in stele. De ce suferim? Deoarece traim intr-o lume a iluziei si a minciunii in care Adevarul nu este unul de suprafata, ci unul de adancime. Intr-o lume a pluralului si a pluralitatilor, intr-o lume a alteritatii, in care Celalalt iti dicteaza inca de la nastere ce sa fii si ce sa devii, intr-un labirint din care nu poti sa afli scapare, ai o singura sansa: sa mori putin cate putin, clipa de clipa si sa renunti la cel pe care ceilalti l-au creat, la cel care nu esti tu, la cel care este imaginea pe care ceilalti au construit-o despre si pentru tine. Iar cand ajungi la tine, la ego-ul tau, cere Constiintei universale, mama noastra si Fecioara universala, sa te nasca din nou. O solitudine ancestrala este necesara pentru a te afla si a te naste din nou, departe de lume, printre lacrimi si stele. Iubeste si fii tu insuti! Iarta si vei fi mai mult decat un om!

O poezie despre jertfa...

Jertfa 

Ai taiat adanc in mine

Atunci cand, bland si inocent, eu cautam calea spre tine,

Si te-am iubit cum n-am iubit pe nimeni

Insa tu n-ai stiut decat sa ma ranesti...

Niciodata tu n-ai intentionat sa ma iubesti

Si, vrand, nevrand, tot ce-ai facut a fost ma (zd)robesti!

Ai patruns atat de adanc in fiinta mea,

Ai ravasit si-ai razvratit fiecare atom din ea,

M-ai ranit atat de profund,

Incat cu totul era sa ma (s)cufund;

Si rana m-ar fi inghitit in intregime,

Dar am aflat iubire si iertare in Treime!

Am crezut ca un nebun in sarutarea ta,

Insa, in privirea ta, stralucea sabia;

Pe-atunci eu nu stiam ca, de fapt, tu ma tai cu ea,

Voind s-o potrivesti adanc in inima mea;

Si a patruns in suflet si in gand,

Fiind nevoit sa ma consum(=ard), plangand

Pan-am ajuns pe patul cel divin,

Unde am ars cu totul si deplin.

Tu, inger bland si pasnic mesager divin,

Tu nu ai vrut nicicand sa ma ranesti;

Ai vrut doar sa ma inveti sa devin...

Ai vrut doar sa ma imblanzesti

Ca sa simt cu adevarat cum e sa iubesti!

Ai aparut pe ceru-ntunecat, 

Erai un fluture imens si neinfricat, 

Zburai in noaptea vietii mele,

Ma luminai cu luna si cu stele

Pan-ai incins cerul cu ele...

Clipeau chiar si ele, frumoasele stele

Cand, brusc, intreg Cerul s-a stins

Si-atunci L-am cunoscut pe Cel distins, 

Care mi-a luminat calea si, dintr-un ocean de intuneric, m-a cuprins

Cu lumina cea vesnic nestinsa(aprinsa) si de neatins.

Nu ma tem de Dumnezeu, ci de absenta/lipsa Lui!

                    Nu va temeti de Dumnezeu, ci de absenta/lipsa Lui. Temeti-va insa de voi insiva, caci Dumnezeu iarta si uita, dar voi nu puteti ierta intotdeauna si niciodata nu veti putea uita in totalitate. Or parintele Arsenie Papacioc spune ca celui ce ne-a gresit ii trebuie si iertata si uitata greseala (pacatul). In acest fel pacatul (respectiv tulburarea provocata de pacat in lume) isi pierde substanta, isi pierde scopul/menirea, devenind nul, ca si cum nu s-ar fi intamplat niciodata.
                    'Iertarea noastră şi a altora, aduce şi ne aduce vindecare. Nimic NU TREBUIE a fi făcut. Iertarea se manifestă singură, vine din interiorul inimii, este Dumnezeu. Este greu să uiţi pentru că trăieşti cu impresia că ceva din trecut ce a provocat suferinţă trebuie nu doar iertat, ci şi uitat. Nu trebuie să uiţi nimic! Trebuie să îţi aminteşti, dar din perspectiva Iubirii! Să îţi aminteşti totul şi să priveşti a fi o binecuvântare, o oportunitate de a manifesta iertarea şi iubirea ce eşti, pentru că fără aceste experienţe şi fără cei ce ni le oferă...noi nu putem FI ceea ce afirmăm, şi nu putem manifesta divinitatea din inima noastră. Aminteşte-ţi cu Iubire!' (Corina Mihaela Roman)
                   Sa nu uiti niciodata ca Hristos nu numara caderile, ci inaltarile tale, de aceea, omule, nu deznadajdui, ci ori de cate ori se va intampla sa cazi, cu sau fara voie, imediat sa te ridici, caindu-te sincer, cu lacrimi si cu amar, caci 'Dumnezeu este o prapastie de smerenie' si iarta fara de numar daca i se cere. El nu tine minte raul!
                   Ceea ce regret cel mai mult nu este doar faptul ca lumea se indeparteaza de Dumnezeu, tagaduindu-I prezenta si puterea, in loc sa se apropie de El prin Fiul Sau Cel iubit, ci si faptul ca oamenii evita in anumite medii si cercuri (asa cum bine observa un sociolog francez) sa discute despre El sau macar sa-I pomeneasca numele. Dumnezeu si chestiunile care au tangenta cu divinitatea, cele legate de religie, au devenit subiecte taboo in societatea moderna si contemporana. Poate fi vorba despre o problema de constiinta, chiar o criza a constiintei umane, de cele mai multe ori, dar alteori este vorba, pur si simplu, de reavointa!
                    Unii oameni(in special unii atei) se simt atacati si bulversati chiar si numai la auzul pronuntiei cuvintelor care desemneaza ideea de divinitate sau la auzul altor cuvinte cu semnificatie sau tenta religioasa. Un singur cuvant asupra existentei lui Dumnezeu ii poate 'rani', provocandu-i si starnindu-le mania impotriva celor care cred si marturisesc depre El. Volens, nolens, un dialog despre existenta lui Dumnezeu sau doar pronuntia cuvantului 'Dumnezeu' este perceputa de ei ca o mustrare a constiintei si nu o pot accepta, nici macar tolera; in schimb au pretentia sa le fie respectate ideile si persoana lor in numele libertatii, or in numele libertatii si noi, crestinii, Il chemam pe Dumnezeu atat in viata noastra, cat si in viata celor din jurul nostru pentru binele tuturor, pentru binele obstesc. Tolerez ateii, dar am pretentia si eu la randu-mi, crestin fiind, sa fiu tolerat! Cei mai multi dintre noi, crestinii, nu percepem o societate care sa traiasca fara binecuvantarea lui Dumnezeu si a Sfintilor sai mijlocitori. Familia crestina, atat cea din Cer, cat si cea de pe Pamant, este minunata, la drept vorbind. Nu vreau sa-mi imaginez cum ar arata lumea fara ea. Am mai spus-o si o mai spun: Umanitatea este un ocean de atomi ganditori, iar Iubirea este liantul. O lume lipsita de virtutile sfintilor nu se poate sustine. Orice om, orice fiinta are nevoie de Iubire, de iertare, de mila, de indurare... pt ca bun este Domnul in toata vremea si drept cand va judeca lumea. Daca iubiti sincer si curat, veti ierta si nu veti mai sta cu frica!
                    Cand Dumnezeu (ideea de divinitate si chestiunile de religie) va disparea din toate limbajele si limbile pamantului, atunci va disparea de pe Pamant chiar si speranta, iar totul se va sfarsi, caci in acel moment se va instala in lume o dezordine totala, completa, absoluta si un intuneric dens si adanc...
                   

Biserica, ca si Templu al Iubirii, este o corabie/arcă pe marea pacatelor, ce nu se scufunda niciodată!

Iisus pe mare 

                                                                                                                   (06.08.1949)
                                                                             1.

'Iisus îi sili pe ucenicii Lui sa intre în corabie (în Biserica). Corabia trecea de cealaltă parte a marii. Iisus, mergând pe valuri, e luat drept o năluca. Petru, ca sa scape de îndoiala nălucirii, cere o proba despre existenta lui Dumnezeu pe mare. I se împlinește dorința, dar văzând urgia valurilor se temu și începu sa se scufunde. Scufundarea lui Petru în îndoiala, din cauza evidenței potrivnice ne învață virtutea credinței: sa crezi în chemarea lui Iisus, împotriva mării. Tine sufletul tău liniștit întru Dumnezeu, împotriva talazurilor evidenței, împotriva mării acestei vieți. A pune evidența valurilor în primul plan al sufletului, e îndoiala declarata din punct de vedere al credinței. A fi în îndoială, din cauza evidenței, e după fire; a fi în chemarea lui Iisus, e mai presus de fire, e firea după Har. Aceasta nu se scufundă în mare.' (Boca, Arsenie, Se umplu măsurile și se plinesc vremile, p 17, Editura 'Credința strămoșească', 2009)

Explicația 

'Deci corabia ucenicilor e corabia Bisericii. Biserica e corabia ucenicilor lui Iisus, care are sa-i treacă de cealaltă parte a mării, de cealaltă parte a lumii acesteia. Marea e marea vieții acesteia, care câteodată se înfurie de vanturi. Sfântul Pavel le spune: 'Vanturile tuturor învățăturilor'. Marea înfuriata începe sa fie o primejdie; iar pe deasupra o mai acoperă și noaptea; 'noaptea neștiinței și a uitării de Dumnezeu' - cum ii zic Sfinții Părinți. In atare împrejurări, Iisus deși vine pe mare ca pe uscat, e luat drept o nălucă - poate tocmai de aceea că e mai presus de marea înfuriată. Petru se face delegatul acestei societăți omenești, zbuciumate de valuri și acoperite de întunericul necredinței, cere o proba despre existența reala a lui Dumnezeu, ca sa scape de îndoiala nălucii. I se împlinește dorința, dar 'văzând vrajba valurilor' se temu și începu a se scufunda. Scufundarea lui Petru în îndoiala, din cauza evidenței potrivnice, ne învață sa luam aminte la virtutea credinței: să crezi în chemarea lui Iisus împotriva marii. Sa ții sufletul tău liniștit întru Dumnezeu împotriva talazurilor evidente. A pune evidența valurilor în primul plan al sufletului, aceasta e îndoială declarata, din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Pe aceasta a mustrat-o Iisus, zicându-i lui Petru: 'Pentru ce te-ai îndoit, puțin credinciosule?' (Boca, Arsenie, Se umplu măsurile și se plinesc vremile, p 22-23, Editura 'Credința strămoșească', 2009)

Un citat foarte interesant, din Bossuet (Oeuvre oratoires), găsit în manuscrisul părintelui Arsenie Boca:

'Biserica e asemănată cu o casa zidita pe stâncă și totuși ca o corabie care înoată prin mijlocul valurilor, bântuită de vanturi și furtuni. Parca nimic mai slab ca Biserica, mereu agitata, lovita și izbita, și nimic mai tare ca ea, fiindcă nimic n-a putut-o cufunda, și iată rămâne mereu neatinsa, cu toate sforțările iadului. Iisus pare sa o părăsească furtunii, și El vrea sa treacă pe lângă ea, ca și când nu L-ar fi atins primejdia ei. Totuși sa nu credeți c-a uitat-o: El va îngădui ca valurile sa o zbuciume, dar nu sa o înece, nici sa o cufunde. El porunci valurilor și ele se opriră; El intra în corabie și ajunge la liman.' (Boca, Arsenie, Se umplu măsurile și se plinesc vremile, p 28-29, Editura 'Credința strămoșească', 2009)

Iubirea este mult mai mult...

'Le baiser est la plus sûre façon de se taire en disant tout' 

Sarutul este cel mai sigur mod de a fi redus la tacere, spunand totul.

Iubirea este mult mai mult... Putem sa ne daruim toata fiinta, putem sa spunem tot chiar si numai printr-un simplu sarut, printr-o simpla atingere sau mangaiere, (pr)in tacere... 'Il faut se donner pleinement à l'amour' spun francezii.
'Le baiser est la plus sûre façon de se taire en disant tout' = Sarutul este cel mai sigur mod de a fi redus la tacere, spunand totul. Iubirea transcende timpul si spatiul. Corpul nostru este ancorat in timp si spatiu, insa Iubirea, ca idee si energie, exista dincolo de ele, ea doar se exprima intr-un anumit mod pe aceste coordonate spatio-temporale date. Dumnezeu este Iubire, iar Iubirea este energie 'in statu nascendi' care emite la randu-i energie, creand totul numai din Iubire. Iubirea este lumina, o lumina dulce si lina care straluceste linistita si neinfricata in cel mai adanc si dens intuneric. Se zice ca in cele de mai jos ale iadului, intunericul este atat de dens incat poate fi pipait, insa Lumina lui Hristos razbeste chiar si acolo, caci inviind, Mantuitorul a biruit intunericul 'cel mai din afara' prin Lumina Invierii Sale. Daca iubiti cu adevarat Lumina, nu va temeti! Lumina adevarata, cea hristica innoieste mereu si fara incetare constiinta omului, care, desi pacatos, este supus si smerit in fata lui Hristos si astfel se naste mereu, innoindu-si 'haina', primita inca de la Sfantul Botez, in momentul in care isi recunoste neputinta si nimicnicenia prin Sfanta Taina a Spovedaniei, care se mai numeste si Taina sau Botezul lacrimilor.
'Lumina danseaza in intuneric'. Volens, nolens, vrand, nevrand, orice om intra in hora si danseaza pt ca Iubirea si Lumina sunt in om, inauntrul lui. Insa depinde foarte mult si de hora in care omul danseaza, pt ca daca omul intra in hora celor rai, situati la stanga, lumina se va stinge, nu va mai dansa cu calm si siguranta, ci va fi nelinistita ca o flacara care mocneste pe timp de furtuna si vant pe marea pacatelor; pe cand in hora celor buni, situati de-a dreapta pastorului, lumina nu doar ca va dansa linistita, potolita si neinfricata, ci chiar va ajunge sa valseze! Ca sa intri in hora celor buni nu este imperios necesar sa fii un sfant, ci mult mai important este sa ai mintea la Dumnezeu, dar si mai bine este sa 'tii mintea ta la iad si sa nu deznadajduiesti' (Sfantul Siluan Athonitul) iar cu inima sa fii alaturi de sfinti si de Hristos. Simte-le chemare, taina si suferinta, acoperindu-te cu aripile si Harul Lor sfintitor.
Intr-o zi, fiind incercat de pacatul mandriei si suparat de demoni fara ca el sa stie pricina pt care este chinuit de acestia, Sfantul Siluan primeste 'in sufletul sau' urmatorul raspuns de la Domnul: 'Cei mandri sunt intotdeauna chinuiti asa de catre demoni', apoi i-a mai spus Domnul: 'Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui!'
Influenta pe care au avut-o aceste cuvinte asupra Sfantului si reactia acestuia o putem vedea inr-o marturisire de-a sa, pe care o gasim in cartea 'Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei. Insemnari duhovnicesti' (editia a IV-a revizuita, Editura Deisis), al carei autor este: 'De atunci tin mintea mea in iad si ard in focul cel intunecos si tanjesc dupa Domnul si-L caut cu lacrimi si zic: <<Degraba voi muri si ma voi salaslui in temnita intunecata a iadului si eu singur voi arde acolo si voi tanji dupa Domnul si voi plange: - Unde esti Domnul meu , pe Care Te cunoaste sufletul meu?>> Si mare folos am dobandit de la acest gand: mintea mea s-a curatit si sufletul meu a aflat odihna.'(Op. cit., p. 213)
Daca vreodata vei auzi la usa ta un ecou, precum o bataie linistita in usa inimii tale, sa te grabesti sa-I deschizi, sa-I afli si sa-I simti taina, chemarea si durerea, caci este El, Izbavitorul si Mantuitorul tau, daca si tu vei accepta asta. El nu te obliga si nu vrea sa intre cu forta in inima ta! De ce ar intra cu forta cand El este omniprezent si, deci, este prezent in inima orisicarei persoane inca de la formare acesteia in pantecele mamei, facand-o sa bata pt prima data, caci fiind Creatorul tuturor, El pune deci inceput bun in orice lucru creat, punand o particica din El la baza oricarei creatii care apartine Persoanei Sale, in vreme ce prin Sfantul Botez se deschid pecetile harului Duhului Sfant  atunci cand pruncul este cufundat in apa si uns pe toate membrele cu Sfantul si Marele Mir.
Camara Mirelui este (in) inima omului, de aceea bate Mirele la usa, fara s-o forteza si fara sa-i strice pecetile fecioriei, caci dincolo de usa, chiar in inima omului, salasluieste Mireasa si Fecioara Sa, care este Sufletul curat al omului, creat dupa chipul si asemanarea Sa, insusi imaginea Sa (Imago Christi=imaginea lui Hristos), care tanjeste neincetat dupa Creatorul sau,  gatindu-se si impodobindu-se cu cele mai frumoase si stralucitoare virtuti, traind in curatie, caindu-se si smerindu-se sincer. Ortodoxia este Mireasa aleasa de Hristos pentru intalnirea cea de taina de la miezul noptii cand Mirele va veni. In pustie sau in lume, Miresele fecioare ale Mirelui, Sfintii, au fost mereu pregatite si gatite in sanul ei si de catre Biserica cea vie si lucratoare de pe Pamant, Biserica Ortodoxa. El este Cel ce si-a dat Haina, trup si suflet, pe cruce pt omenirea in care El inca mai credea si mai crede, Cel ce a sangerat siroaie si paraie de Iubire pt oameni, ca un izvor nesecat de cand S-a rastignit si pana in zilele noastre, continuand sa sangereze iubire neincetat prin intermediul numerosilor Sai Sfinti, Martiri, Mucenici, Mucenice, Cuvioase, Pustnici etc care si ei si-au luat Crucea si I-au urmat lui Hristos, fiind rastigniti si rastignindu-se de buna voie. O lume si o societate fara Sfinti, fara valori, fara principii, fara jertfa, fara suferinta, fara virtuti nu se poate sustine, caci fara ele ar fi un haos total si lumea s-ar sfarsi cufundata intr-un abis de intuneric dens si adanc...
Va doresc din tot sufletul sa gasiti lumina lina in inima si sa dansati neincetat pe ritmul ecoului muzicii divine, pt ca atunci cand Lumina va inceta sa danseze, Pamantul va inceta sa se roteasca si astfel lumea se va sfarsi, dar eu iubesc Lumina si stiu ca mai sunt si altii dintre noi care o fac, si am credinta si speranta ca lumina va dansa mereu chiar si in cel mai adanc intuneric, altminteri intunericul se va trezi la viata si va birui, caci lumina, desi nemuritoare si nebiruita ca tarie si substanta, este putina, iar intunericul este adanc, dens si nesfarsit. Sa speram ca acesta nu este ultimul dans al umanitatii, al Luminii din oameni, ca in piesa si videoclipul cantaretei Indila, 'Une Dernière Danse', unde ni se prezinta un fel se 'sfarsit' al lumii:

Une Dernière Danse

Oh ma douce souffrance,
Pourquoi s'acharner tu r'commence
Je ne suis qu'un être sans importance
Sans lui je suis un peu "paro"
Je déambule seule dans le metro
Une dernière danse
Pour oublier ma peine immense
Je veux m'enfuir, que tout recommence
Oh ma douce souffrance
Je remue le ciel, le jour, la nuit
Je danse avec le vent, la pluie
Un peu d'amour, un brin de miel
Et je danse, danse, danse, danse, danse, danse
Et dans le bruit, je cours et j'ai peur
Est-ce mon tour?
Vient la douleur...
Dans tout Paris, je m’abandonne
Et je m'envole, vole, vole, vole, vole
Que d’espérance...
Sur ce chemin en ton absence
J'ai beau trimer, sans toi ma vie n'est qu'un décor qui brille, vide de sens
Je remue le ciel, le jour, la nuit
Je danse avec le vent, la pluie
Un peu d'amour, un brin de miel
Et je danse, danse, danse, danse, danse, danse
Et dans le bruit, je cours et j'ai peur
Est-ce mon tour?
Vient la douleur...
Dans tout Paris, je m’abandonne
Et je m'envole, vole, vole, vole, vole
Dans cette douce souffrance.
Dont j'ai payé toutes les offenses
Ecoute comme mon cœur est immense
Je suis une enfant du monde
Je remue le ciel, le jour, la nuit
Je danse avec le vent, la pluie
Un peu d'amour, un brin de miel
Et je danse, danse, danse, danse, danse, danse
Et dans le bruit, je cours et j'ai peur
Est-ce mon tour?
Vient la douleur...
Dans tout Paris, je m’abandonne
Et je m'envole, vole, vole, vole, vole

Ultimul dans

Oh, dulcele meu chin,
De ce te-nverșunezi, o iei de la capăt
Nu sunt decât o simplă ființă
Fără el sunt cam pierdută*
Rătăcesc singură prin metrou
Un ultim dans
Ca să uit mâhnirea mea adâncă
Vreau să evadez, să iau totul de la capăt
Oh, dulcele meu chin...
Răscolesc cerul, ziua, noaptea
Dansez cu vântul, ploaia
Puțină iubire, un pic de miere
Și eu dansez, dansez, dansez
Și în vacarm, alerg și mă tem
Oare e rândul meu?
Apare durerea...
Prin tot Parisul, mă las pradă
Și mă duc în zbor, zbor, zbor, zbor, zbor
Numai speranță...
Pe acest drum în lipsa ta
În zadar mă străduiesc, viața mea fără tine e doar un decor luminos, fără sens...
Răscolesc cerul, ziua, noaptea
Dansez cu vântul, ploaia
Puțină iubire, un pic de miere
Și eu dansez, dansez, dansez
Și în vacarm, alerg și mă tem
Oare e rândul meu?
Apare durerea...
Prin tot Parisul, mă las pradă
Și mă duc în zbor, zbor, zbor, zbor, zbor...
În acest dulce chin
Prin care mi-am ispășit toate păcatele
Ascultă cât de mare e inima mea
Sunt o copilă venită din lume...
Răscolesc cerul, ziua, noaptea
Dansez cu vântul, ploaia
Puțină iubire, un pic de miere
Și eu dansez, dansez, dansez
Și în vacarm, alerg și mă tem
Oare e rândul meu?
Apare durerea...
Prin tot Parisul, mă las pradă
Și mă duc în zbor, zbor, zbor, zbor, zbor...

Sursa: http://lyricstranslate.com/en/derni%C3%A8re-danse-ultimul-dans.html

Imnul crestin 'Lumina lina' in Biserica Ortodoxa Romana

"Lumina lina a sfintei slave a Tatalui ceresc, Celui fara de moarte, a Sfantului, Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, vazand lumina cea de seara, laudam pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh, Dumnezeu; vrednic esti in toata vremea a fi laudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viata, pentru aceasta lumea Te slaveste.“

Lumina lina - Ioan Alexandru (O poezie superba, minunata, divina)

Lumină lină lini lumini
Răsar din codri mari de crini
Lumină lină cuib de ceară
Scorburi cu miere milenară
De dincolo de lumi venind
Şi niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină

Cine te-aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduieste
Că într-o zi lumină lină
Vei răsări la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor veni să-l vadă

Lumină lină lini lumini
Răsari din codri mari de crini
I-atâta noapte şi uitare
Şi lumile-au pierit din zare
Au mai rămas din veghea lor
Luminile luminilor

Lumină lină lini lumini
Înstrăinându-i pe străini
Lumină lină nuntă leac
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi sărăcit
Cel plâns şi cel nedreptăţit
Şi pelerinul însetat
În vatra ta au înnoptat
Lumină lină leac divin
Încununându-l pe străin
Deasupra stinsului pământ
Lumină lină - Logos sfânt