Darul tau pt eternitate, pentru Hristos este in inima ta,este chiar inima ta!
„Să mă iertaţi, părinţilor, vă rog,
C-având puţină treabă azi cu Domnul
M-a biruit în rugăciune somnul
Şi v-am lăsat cenuşa mea, zălog…”
Dar, necrezând că-i mort cu-adevărat,
Cu mâna l-am atins peste veşminte…
Se risipi cenuşa lui fierbinte
Şi, sărutând-o…, am plâns îngândurat!?
Ascultati 'povestea sufletului'! E frumoasa, superba/minunata!
POVESTEA SUFLETULUI
Ape, campuri, flori si fluturi,
Copilul se joaca, nu vrea alte lucruri,
Nu sta pe ganduri - zburda printre ele,
Zboara printre stele, departe de probleme,
Viata-i frumoasa, pastreaza totul simplu,
Are tot timpul din lume si nimic nu-i strica ritmul,
Cu privirea blanda iti zambeste mereu,
Cand unii incep sa planga, el nu stie ce-nseamna greu,
N-are ce s-ascunda, nu stie sa minta,
De-asta lumea niciodata n-o sa poa' sa simta,
Tot, ce el simte si ce imparte,
Undeva departe de societate.
Asta e povestea sufletului,
Cand tu esti cineva in tara nimanui,
Spune-mi in fata cui, si ce reprezinti,
Cand tu nu stii cine esti,
Ce faci, te minti?(bis)
Fac un pas in fata, intru in societate,
De mana cu soarta de care nu-ti pasa, frate,
Privesti de la distanta, traiesti in ignoranta,
Fiecare dintre noi merita a doua sansa,
La fel ca tine care ai ajuns sa te bucuri,
Doar de cele mai ieftine trucuri,
Masti peste masti, arginti peste arginti,
Belele peste belele si printre ele te stingi,
Si lupta cu viata, pierzi esenta,
Dragostea nu-nseamna conturi in Elvetia,
Oricum, oricat ai avea, poate-ajunge, poate n-ajunge...
DAR FARA DRAGOSTE, INTOTDEAUNA, SUFLETUL PLANGE!!!
Asta e povestea sufletului,
Cand tu esti cineva in tara nimanui,
Spune-mi in fata cui, si ce reprezinti,
Cand tu nu stii cine esti,
Ce faci, te mintï?(bis)
'Pentru mulţi viaţa este un bal mascat iar masca obligatorie, iar eliberarea de mască aproape imposibilă' … - Delia Palade(psiholog)
O idee superba si cat se poate de practica si actuala, care spune un mare adevar! Imi place foarte mult ideea din final, despre sinceritate, caci, in ziua de azi, a fi sincer echivaleaza, de fapt, sincer, cu a fi adevarat!
'I'm not perfect, but I've always been true too you'['Nu sunt perfect(a), dar am fost intotdeauna sincer(a) fata de tine'; ideea este urmatoarea: ti-am spus mereu adevarul/niciodata nu te-am mintit si nu ti-am ascuns nimic]. Aici, englezescul 'true' este folosit tocmai pentru a reda 'ideea de sinceritate' si de sublinia faptul ca persoana care vorbeste nu a mintit pe parcursul relatiei cu interlocutorul ei. Acest lucru vrea sa sublinieze faptul ca o persoana, in pofida defectelor(lipsuri + carente), in pofida viciilor si patimilor care-o mistuie si-o consuma, poate fi totusi o persoana nemaipomenita, minunata, sincera, in raport cu ceilalti, si deosebit de placuta, prin 'caracterul' ei sincer/curat/adevarat(compensand prin mila, compasiune, empatie etc) si, mai ales, prin felul ei natural de a se comporta si de a fi. Nu conteaza atat de mult cat de murdar/intinat este trupul, ceea ce conteaza cu adevarat este Ideea care hraneste si inalta sufletul/Duhul/Spiritul (mintea/cugetul/simtirea si simturile). Bineinteles ca trebuie sa ne ingrijim si de trup, la fel de mult cum o facem si pentru suflet, deoarece stim din Sfanta Scriptura ca Trupul este Templul Duhului Sfant si ca vom da socoteala si pentru el, nu doar pentru suflet, care este creat si ne este daruit de Tatal si trebuie sa se intoarca la El, atentie, prin Sacrificiul (Crucea si Patimile) Fiului. Totusi, din Evanghelie, stim ca Hristos era vazut adeseori in compania unor oameni, chinuiti si mistuiti de patimi si vicii trupesti, fiind chiar El acuzat de mai marii preoti sau de farisei ca prefera compania/prezenta acestora, El 'Cel far' de pacat'! Cel mai cunoscut este cazul Mariei Magdalena, care era stiuta printre oameni ca fiind o femeie de moravuri usoare (cunoscuta ca fiind o prostituata, acuzata de concetateni ei ca facandu-se vinovata de pacatul desfranarii, fiind foarte aproape de a fi linsata si omorata in bataie cu pietre; este salvata la timp de Mantuitorul Iisus Hristos, care a ramas cunoscut in istorie pentru vorbele pline de talc pe care le-a spus in apararea ei: 'Acela care este fara de pacat sa arunce primul (cu) piatra.' Bineinteles ca niciunul nu era fara de pacat, afara numai de El, care niciodata nu ar fi aruncat cu piatra, tocmai pentru ca era far' de pacat. Nu exista om far' de pacat pe acest pamant, si tocmai de aceea, fiind atat de pacatosi, ne este atat de usor unora dintre noi sa acuzam, sa judecam si s-aruncam cu piatra. Intalnirea Mariei Magdalena cu Iisus, i-a schimbat acesteia viata si comportamentul si a facut-o sa se caiasca amarnic pentru faptele ei reprobabile/imorale. Mai tarziu, dupa cum ne spune insusi Sfanta Scriptura, ea este prima martora a Invierii, dar va fi considerata nebuna de cei carora le va vesti pentru prima oara minunea/miracolul Invierii Domnului din morti, de catre chiar Apostolii si discipolii domnului Hristos, care invinsi si cotropiti de frica/teama se ascundeau de cei care L-au tagaduit si rastignit pe Hristos si care cautau sa-i pedepseasca si pe discipolii Lui. Astazi stim ca Biserica ii cinsteste memoria, numarand-o alaturi de ceilalti sfinti din Calendar.
Cine a fost de fapt Maria Magdalena? A fost cea care I-a spalat Domnului picioarele, caindu-se amarnic pentru ceea ce a facut si plangand la picioarele Sale, pe care le-a spalat(stropit cu lacrimile ei) si apoi le-a sters cu parul ei. Acest lucru nu a fost trecut cu vedere de Mantuitor, care a fost foarte impresionat de gestul si devotamentul ei, scotand in evidenta faptul ca nimeni dintre cei cunoscuti, desi cu o conduita morala ireprosabila si cu inalte aspiratii spirituale, nu a dovedit o asa supunere si iubire fata de El. Drept urmare, El i-a daruit ei sticluta cu mir, pe care I-a spus s-o pastreze pana la moartea Lui. Apoi, la judecata lui Pillat, ea a strigat 'Elibereaza-L', cand multi strigau 'Rastigneste-L'. Tot ea a fost alaturi de Maria, mama lui Iisus, si alaturi de Apostolul(discipolul) Iubirii - Ioan, la picioarele Crucii, cand Hristos patimea si suferea rastignit/pironit pe cruce. Si iata, din nou, ea - fiind prima martora a Invierii!
Referitor la masti!
Omul este asemenea unei papusi rusesti - 'o matruska'. Daca tu (sau altcineva din jur) vei incepe sa spargi mastile din exterior spre interior pentru a te cunoaste, aceasta experienta va fi una foarte dureroasa pentru tine, dar daca vei incepe sa te cunosti din interior spre exterior, sa-ti asumi identitatea si destinul, vei intelege mai bine cine esti cu adevarat si ca este necesar sa cauti forta/puterea de a-i ierta pe cei ce ti-au gresit si de a te ierta si pe tine, sa te eliberezi de masti si clisee tocmai pentru a-ti permite sa existi, sa fii, pur si simplu! Procedand astfel, cautand mai intai Sursa si identificand-o ca fiind Izvorul (existential) Existentei tuturor si a toate..., nu vei mai fi suferi atat de mult, pentru ca inlauntrul tau, fix in inima ta, vei stii si vei simti ca acolo se afla cheia dezlegarii intregii tale fiinte, cheia care-ti descatuseaza Eul tau interior, divin, deci si etern; si dezlegandu-te si dezrobindu-te de toate mastile tale sociale, comportamentale, momentane sau de alta natura, vei ajunge sa te cunosti mult mai bine si vei reusi sa-ti apartii intr-o mult mai mare masura, fara sa te mai raportezi la mastile/idolii trecutului. Atunci si numai atunci vei reusi sa fii tu insuti si numai iubind vei fi tu insuti, pt ca a iubi tine de natura noastra cea dintai si primordiala. In plus iertand si numai iertand, iti poti depasi conditia de om, pt ca nu este ceva surprinzator sa iubesti, ci este ceva absolut normal; sa iubesti pe cineva care te iubeste sau de la care obtii anumite foloase materiale sau satisfactii spirituale este ceva natural si firesc, insa sa iubesti pe cineva care ti-a gresit enorm sau care te uraste si te dusmaneste de moarte, asta 'da', trebuie sa recunosc ca este ceva exceptional, foarte rar intalnit si, tocmai de aceea, consider gestul iertarii ca fiind un act supra-firesc, ce nu trebuie privit ca fiind intru-totul un dar/talant, ce este dat de Dumnezeu doar sfintilor si celor alesi si bine placuti Fetei Lui! Nu! Iertarea presupune smerenie, ea cere foarte multa rugaciune, ea iti cere sa fii umil, ea este daruita celui ce o cere neincetat prin har, fie calau(care regreta si cere penitenta pentru fapta sa), fie victima(care se roaga sa-i fie daruita forta de a ierta si mai ales puterea de a uita), fie, pur si simplu, orice pacatos, cu firea desfranata/denaturata; caci harul te umple de Har si 'dar din dar se face Rai', iar cel ce iarta far' de numar si fara sa aiba resentimente, se umple de daruri/haruri! Caci 'a ierta' nu este ceva ce este la indemana oricui, caci cine iarta din inima/suflet nu mai este om, ci devine un Om cu majuscula, un Supra-Om si nu este deloc mult spus! Cineva a spus ceva foarte frumos, ce nu voi uita toata viata mea si voi lua aceasta idee cu Mine([dentificandu-ma, asa cum fiecare dintre noi o poate face, cu Ego-ul primordial si etern, cu Logos-ul divin, nu ca totalitate/intreg, ci numai ca parte; caci numai la sfarsit, '(dar) când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.' - Biblia - 'Imnul dragostei', lasat noua de Sfantul Apostol Pavel] cand voi pleca din lume si din mine, si-mi voi scutura praful si lutul de pe suflet si de pe aripi si ma voi intoarce in 'Sanurile' Tatalui Celui vesnic si 'batran de ani': 'Dumnezeu este o prapastie de smerenie!' Sa nu uitati asta, cat veti trai! Sa nu uitati de Dumnezeu, niciodata!
Am citit zilele trecute “Viaţa pe un peron” a lui Octavian Paler, unde la un moment dat zice aşa: “Lumea e plină de măşti de sticlă. Te uiţi şi nu le vezi. Mângâi faţa unei femei şi nu simţi masca asta de sticlă. Se îmbraţişează doi amanţi şi nu simt unul la celălalt masca asta de sticlă. Se sarută şi nu simt. Mama îşi creşte copilul şi nu simte cum o dată cu obrazul se lărgeşte şi masca de sticlă. Nu, aceste măşti nu se văd. Dar opriţi-vă undeva, vroiam să le strig, şi ţipaţi, cereţi ajutor, ameninţaţi. Imediat veţi observa măştile de sticlă. Figurile rămân impasibile. Fiecare îşi vede de viaţa sa, sub clopotul său de sticlă. Într-o zi, în mijlocul pieţei am făcut această experienţă. […] Nimeni nu s-a apropiat de mine să mă întrebe ce vreau. Trecătorii au iuţit paşii şi în câteva clipe în jurul meu era gol…”
Ciudat… am in faţa mea o pagină albă şi multe gânduri de vărsat pe hârtie, sau mă rog, pe ecran, despre acest subiect.
Îmi amintesc că în manualele de psihologie exista capitole legate de identitateaeu-lui. Acolo se vorbeşte practic de trei componente ale aceluiaşi eu, adică noi, ca persoane umane, avem trei înfăţişări: ceea ce suntem cu adevărat, ceea ce vrem să fim şi ceea ce vor alţii să fim şi să vadă la noi.
Felul în care ne vedem pe noi înşine nu coincide cu acela în care ne văd ceilalţi. Jungspunea că avem fiecare câte o „personă“ – mască sau aparenţă, prin care ne prezentăm în faţa lumii. Încercăm mereu – ascunzând ceea ce credem că nu merită să arătăm celorlalţi – să obţinem acceptarea celor din jur. Treptat ajungem, prin educaţie şi interacţiune cu restul, să credem că suntem aşa cum ne văd ceilalţi. Apoi, în funcţie de gradul nostru de toleranţă faţă de reacţiile ochiului public, ajungem să purtăm măşti şi faţă de noi înşine. Ajungem sa purtăm câte o mască diferită: una pentru şef, una pentru colegul care ne place, una pentru cel care ne displace, una pentru familia noastră, alta pentru prietenii noştri şi lista ar putea continua la infinit.
Cu toţii am auzit expresia că aparenţele înşeală. Probabil nu este întodeauna aşa, dar noi analizăm oamenii, şi mai grav, îi judecăm după ceva ce vedem, după aspectul fizic sau după cum ni se pare nouă că ar fi. Fiecare are o viziune personală asupra lucrurilor şi e bine să fie aşa, însă nu este mereu cea mai corectă. Facem adeseori greşeala de a ţine cont de părerea unui apropiat faţă de o anumită persoană sau situaţie, fără a ne convinge singuri. Mult prea uşor judecăm, mult prea lesne aparenţele ne captivează şi suntem tentaţi să ne transformăm într-o persoană care nici nouă nu ne place.
Există lucruri pe care le mascăm în mod inconştient; atât în faţa celorlalţi, cât şi faţă de noi înşine. Sunt temeri, complexe, probleme personale, care îl pot depăşi chiar şi pe cel care le poartă. Ele dau naştere unor reacţii de protecţie, iar acest camuflaj ne poate amăgi. Majoritatea purtăm maşti pentru a ne ascunde, pentru a rămâne nevăzuţi şi neatinşi de ceilalţi, poate tocmai pentru a deveni ce vrem să părem în faţa celorlalţi sau de multe ori chiar din frica de neacceptare. Pentru mulţi viaţa este un bal mascat iar masca obligatorie, iar eliberarea de mască aproape imposibilă …
Trăim într-o lume în care “a părea” valorează mai mult decât “a fi”. Lumea răsplăteşte mai adesea aparenţele meritului decât meritul însuşi. Politeţea nu sugerează întotdeauna bunătate, echitate, complezenţă, gratitudine. Ea oferă însă aparenţele lor şi face să pară omul pe dinafară aşa cum ar trebui să fie pe dinăuntru.
Falsitatea poate cuprinde întreaga persoană, începând de la felul de a ne îmbrăca, de la accesoriile pe care le purtăm, până la gesturi, limbaj, comportamente propriu-zise pe care le imităm şi nu sunt deloc constructive. Ne creăm o imagine, pe care vrem să o vadă cei din jurul nostru şi majoritatea tindem să ne ascundem grijile după o mască acceptabilă de convenienţe socială. Nu renunţăm la măşti pentru că vrem să evităm criticile şi dezaprobarea care ar putea urma dacă ne sunt date în vileag adevăratele sentimente.
Aparenţa este ca un zid ce desparte lumea fiecăruia dintre noi, de lumea reală… avem tendinţa de a ne construi un adevărat zid în jurul nostru, zid menit să ne protejeze de viitoare posibile răni. Problema este că zidurile după care ne ascundem nu numai că protejează, dar ne şi izolează. Ajungem să ne simţim rupţi de relaţia după care tânjeşte natura noastră umană. Ajungem chiar ca nici măcar prieteni să nu ne mai facem, decât dacă punem în balanţă avantajele pe care ni le oferă prietenia acestora.
Am văzut în multe situatii că pentru a reuşi în lume, trebuie să părem nebuni sau să fiim şmecheri. Trebuie să ştim cum sa facem ca să ne placă lumea. Trebuie uneori să purtăm o mască, să jucăm un rol, să asimilăm comportamente care nu corespund felului nostru de a fi. Nu e uşor să-ţi clădeşti o personalitate, nu e uşor să placi celorlalţi şi cu toţii ne dorim să fim iubiţi, însă nu cred că trebuie să ne asimilăm comportamente care nu corespund felului nostru de a fi, doar ca să părem simpatici.
Nu putem trăi pe deplin decât cu inima deschisă. E drept că putem fi răniţi uşor, dar ce rost are să creăm ziduri în jurul nostru când şi aşa există tot mai puţini “luptători”.
Cred că important e să încercăm măcar să ne cunoaştem. Să ne programăm constant întâlniri cu noi înşine şi să vedem prin ce ape ne mai scăldăm. Da, se întamplă şi crize de identitate, şi trebuie să le rezolvam cum putem mai bine. Dar dacă avem exercitiul dialogului cu noi înşine, clar ne va fi mai uşor iar după ce am ajuns la o concluzie, pasul următor este să ne asumăm ceea ce suntem. Căci dacă ne pitim după diverse măşti, nu rezolvăm prea multe, iar ştiinţa ne este perfect inutilă…
De ce-ar trebui să ne cunoaştem? Simplu. Ca să nu mai preluăm pasiunile altora şi să spunem că sunt dintr-o dată şi ale noastre. Ca să nu mai ajungem în locuri de muncă unde de fapt nu vrem să fim cu adevărat, unde nici măcar nu suntem apreciaţi şi dacă e să ne uităm cu atenţie, nici măcar salariul nu e cine ştie ce. Ca să nu ne implicăm în acţiuni care nu ne atrag în mod deosebit; pentru a şti cu adevărat cine suntem, ce ne dorim, ce ne pasionează, ce ne enervează şi aşa mai departe.
A fi sincer cu noi inşine este unul din cele mai mari daruri pe care putem să ni le facem. Sinceritatea ne eliberează de povara măştilor, de contabilizarea minciunilor, ne redă libertatea şi fericirea. Ne face neşantajabili, transparenţi, ne redă demnitatea. Poate că nu putem să fim mereu sinceri cu alţii (pentru ca ei nu ne permit, nu sunt pregătiţi iar noi încă nu ştim să fim sinceri făra să rănim sau să revoltăm) dar nu ne costă nimic să fim sinceri cu noi înşine. Dimpotrivă, câştigam totul. Ne despovărâm şi ne înseninăm, ne redobândim liniştea şi stabilitatea, simţim că nu mai datorăm nimic în schimb, putem onora pe cei din jur cu puterea noastră de a pătrunde şi recunoaşte faţetele adevărului şi ale realităţii.
