Aparenţe, măşti şi ziduri…(Autor: profesor si psiholog Delia Palade)

Aparenţe, măşti şi ziduri

                                                 Delia PALADE                                                                         

Am citit zilele trecute “Viaţa pe un peron” a lui Octavian Paler, unde la un moment dat zice aşa: “Lumea e plină de măşti de sticlă. Te uiţi şi nu le vezi. Mângâi faţa unei femei şi nu simţi masca asta de sticlă. Se îmbraţişează doi amanţi şi nu simt unul la celălalt masca asta de sticlă. Se sarută şi nu simt. Mama îşi creşte copilul şi nu simte cum o dată cu obrazul se lărgeşte şi masca de sticlă. Nu, aceste măşti nu se văd. Dar opriţi-vă undeva, vroiam să le strig, şi ţipaţi, cereţi ajutor, ameninţaţi. Imediat veţi observa măştile de sticlă. Figurile rămân impasibile. Fiecare îşi vede de viaţa sa, sub clopotul său de sticlă. Într-o zi, în mijlocul pieţei am făcut această experienţă. […] Nimeni nu s-a apropiat de mine să mă întrebe ce vreau. Trecătorii au iuţit paşii şi în câteva clipe în jurul meu era gol…”

Ciudat… am in faţa mea o pagină albă şi multe gânduri de vărsat pe hârtie, sau mă rog, pe ecran, despre acest subiect.

Îmi amintesc că  în manualele de psihologie exista capitole legate de identitatea eu-lui. Acolo se vorbeşte practic de trei componente ale aceluiaşi eu, adică noi, ca persoane umane, avem  trei înfăţişări: ceea ce suntem cu adevărat, ceea ce vrem să fim şi ceea ce vor alţii să fim şi să vadă la noi.

Felul în care ne vedem pe noi înşine nu coincide cu acela în care ne văd ceilalţi. Jung spunea că avem fiecare câte o „personă“ – mască sau aparenţă, prin care ne pre­zentăm în faţa lumii. Încercăm mereu – ascunzând ceea ce credem că nu merită să arătăm celorlalţi – să obţinem acceptarea celor din jur. Treptat ajungem, prin educaţie şi interacţiune cu restul, să credem că suntem aşa cum ne văd ceilalţi. Apoi, în funcţie de gradul nostru de toleranţă faţă de reacţiile ochiului public, ajungem să purtăm măşti şi faţă de noi înşine. Ajungem sa purtăm câte o mască diferită: una pentru şef, una pentru colegul care ne place, una pentru cel care ne displace, una pentru familia noastră, alta pentru prietenii noştri şi lista ar putea continua la infinit.

Cu toţii am auzit expresia că aparenţele înşeală. Probabil nu este întodeauna aşa, dar noi analizăm oamenii, şi mai grav, îi judecăm după ceva ce vedem, după aspectul fizic sau după cum ni se pare nouă că ar fi. Fiecare are o viziune personală asupra lucrurilor şi e bine să fie aşa, însă nu este mereu cea mai corectă. Facem adeseori greşeala de a ţine cont de părerea unui apropiat faţă de o anumită persoană sau situaţie, fără a ne convinge singuri. Mult prea uşor judecăm, mult prea lesne aparenţele ne captivează şi suntem tentaţi să ne transformăm într-o persoană care nici nouă nu ne place.

Există lucruri pe care le mascăm în mod inconştient; atât în faţa celorlalţi, cât şi faţă de noi înşine. Sunt temeri, complexe, probleme personale, care îl pot depăşi chiar şi pe cel care le poartă. Ele dau naştere unor reacţii de protecţie, iar acest camuflaj ne poate amăgi. Majoritatea purtăm maşti pentru a ne ascunde, pentru a rămâne nevăzuţi şi neatinşi de ceilalţi, poate tocmai pentru a deveni ce vrem să părem în faţa celorlalţi sau de multe ori chiar din frica de neacceptare. Pentru mulţi viaţa este un bal mascat iar masca obligatorie, iar eliberarea de mască aproape imposibilă …

Trăim într-o lume în care “a părea” valorează mai mult decât “a fi”. Lumea  răsplăteşte mai adesea aparenţele meritului decât meritul însuşi. Politeţea nu sugerează întotdeauna bunătate, echitate, complezenţă, gratitudine. Ea oferă însă aparenţele lor şi face să pară omul pe dinafară aşa cum ar trebui să fie pe dinăuntru.

Falsitatea poate cuprinde întreaga persoană, începând de la felul de a ne îmbrăca, de la accesoriile pe care le purtăm, până la gesturi, limbaj, comportamente propriu-zise pe care le imităm şi nu sunt deloc constructive. Ne creăm o imagine, pe care vrem să o vadă cei din jurul nostru şi majoritatea tindem să ne ascundem grijile după o mască acceptabilă de convenienţe socială. Nu renunţăm la măşti pentru că vrem să evităm criticile şi dezaprobarea care ar putea urma dacă ne sunt date în vileag adevăratele sentimente.

Aparenţa este ca un zid ce desparte lumea fiecăruia dintre noi, de lumea reală… avem tendinţa de a ne construi un adevărat zid în jurul nostru, zid menit să ne protejeze de viitoare posibile răni. Problema este că zidurile după care ne ascundem nu numai că protejează, dar ne şi izolează. Ajungem să ne simţim rupţi de relaţia după care tânjeşte natura noastră umană. Ajungem chiar ca nici măcar prieteni să nu ne mai facem, decât dacă punem în balanţă avantajele pe care ni le oferă prietenia acestora.

Am văzut în multe situatii că pentru a reuşi în lume, trebuie să părem nebuni sau să fiim şmecheri. Trebuie să ştim cum sa facem ca să ne placă lumea. Trebuie uneori să purtăm o mască, să jucăm un rol, să asimilăm comportamente care nu corespund felului nostru de a fi.  Nu e uşor să-ţi clădeşti  o personalitate, nu e uşor să placi celorlalţi şi cu toţii ne dorim să fim iubiţi, însă nu cred că trebuie să ne asimilăm comportamente care nu corespund felului nostru de a fi, doar ca să părem simpatici.

Nu putem trăi pe deplin decât cu inima deschisă. E drept că putem fi răniţi uşor, dar ce rost are să creăm ziduri în jurul nostru când şi aşa există tot mai puţini “luptători”.

Cred că important e să încercăm măcar să ne cunoaştem. Să ne programăm constant întâlniri cu noi înşine şi să vedem prin ce ape ne mai scăldăm. Da, se întamplă şi crize de identitate, şi trebuie să le rezolvam cum putem mai bine. Dar dacă avem exercitiul dialogului cu noi înşine, clar ne va fi mai uşor  iar după ce am ajuns la o concluzie, pasul următor este să ne asumăm ceea ce suntem. Căci dacă ne pitim după diverse măşti, nu rezolvăm prea multe, iar ştiinţa ne este perfect inutilă…

De ce-ar trebui să ne cunoaştem? Simplu. Ca să nu mai preluăm pasiunile altora şi să spunem că sunt dintr-o dată şi ale noastre. Ca să nu mai ajungem în locuri de muncă unde de fapt nu vrem să fim cu adevărat, unde nici măcar nu suntem apreciaţi şi dacă e să ne uităm cu atenţie, nici măcar salariul nu e cine ştie ce. Ca să nu ne implicăm în acţiuni care nu ne atrag în mod deosebit; pentru a şti cu adevărat cine suntem, ce ne dorim, ce ne pasionează, ce ne enervează şi aşa mai departe.

A fi sincer cu noi inşine este unul din cele mai mari daruri pe care putem să ni le facem. Sinceritatea ne eliberează de povara măştilor, de contabilizarea minciunilor, ne redă libertatea şi fericirea. Ne face neşantajabili, transparenţi, ne redă demnitatea. Poate că nu putem să fim mereu sinceri cu alţii (pentru ca ei nu ne permit, nu sunt pregătiţi iar noi încă nu ştim să fim sinceri făra să rănim sau să revoltăm) dar nu ne costă nimic să fim sinceri cu noi înşine. Dimpotrivă, câştigam totul. Ne despovărâm şi ne înseninăm, ne redobândim liniştea şi stabilitatea,  simţim că nu mai datorăm nimic în schimb,  putem onora pe cei din jur cu puterea noastră de a pătrunde şi recunoaşte faţetele adevărului şi ale realităţii.

Publicat(Postat) la urmatoarea adresa (pagina web/de internet): http://ziarulzidul.ro/2011/02/06/aparente-masti-si-ziduri%E2%80%A6/;

La data de 6, februarie, 2011, de catre Cristian Bodnarescu(February 6, 2011 by Cristian Bodnarescu);

Sursa poze/fotografii: Google imagini + link-ul mentionat mai sus;

'Dumnezeu te accepta, te vrea asa cum esti tu, NUMAI SA FII SINCER!!!' - Pr. Arsenie Papacioc

                    

Sa avem inima sincera!

'O clipa poate sa fie un timp si-o suspinare poate sa fie o rugaciune'

'Bunul Dumnezeu ne iubeste mai mult decat credeam noi. Noi stim din literatura ca ne iubeste, ca e iubitor, ca e dincolo de iubire, in sfarsit, te accepta, te vrea asa cum esti tu, numai sa fii sincer!'

'Nu trebuie sa se teama nimeni daca are inima sincera...'

'Nimic nu este pierdut atata vreme cat sufletul nu abdica, cat capul se ridica din nou si credinta ramane in picioare.' - Pr. Arsenie Papacioc


                    Suntem inca in perioada postului, dar acesta se apropie deja cu pasi repezi de final. Tocmai de aceea, pentru ca stiu ca foarte multi dintre credinciosi(mai multi decat in mod normal/obisnuit, mai multi decat cu prilejul altor sarbatori, mult mai multi decat in alte perioade din an) vor merge in aceasta perioada la Biserica pentru a se marturisi, vreau sa dau tuturor un sfat prietenesc, amintindu-va ceea ce este esential in privinta Tainei Sfintei Spovedanii[cunoscuta si sub numele de 'Taina/Botezul lacrimilor', deoarece aceasta Taina reprezinta, de fapt, un 'nou botez', o noua nasterea din 'apa/lacrimi si din Duh', 'din Duh si Adevar', un 'botez cu foc'(Focul si Harul Duhului Sfant) care mistuie si curata fiinta umana, un 'botez haric', care necesita o cainta sincera, continua, insotita de pareri de rau (mustrare a constiintei) pentru faptele reprobabile/imorale de care mai toti ne facem vinovati, un 'botez' care ne aduce enorm de multe daruri si bucurii duhovniceste, umplandu-ne de Har; este o taina care trebuie sa ne insoteasca pe toata durata vietii si care trebuie sa innoiasca vesnic in noi Chipul lui Dumnezeu, Chipul Omului Nou, care se desavarseste in si prin Hristos, uneori chiar din aceasta viata - prin Sfintele Taine, daca oamenii le cinstesc si le intrebuinteaza dupa cuviinta(dintre toate Tainele cea mai importanta este Sfanta Euharistie - cea mai mare si infricosatoare Taina) - sau dupa Judecata finala a lui Iisus, cand va avea loc Invierea mortilor]: nu uitati sa fiti sinceri - fata de voi insiva, fata de duhovnic, dar mai ales fata de Dumnezeu, iar pe Dumnezeu nimeni nu-L poate pacali. Vreau sa va spun ca omul care este sincer este un om binecuvantat de Dumnezeu, caci nicio virtute nu poate fi dobandita fara sinceritate. Sinceritatea, asa cum spune si vrednicul de pomenire - parintele Arsenie Papacioc, precumpaneste(prevaleaza) asupra oricaror lipsuri/carente (vicii), aducand in viata noastra o traire spirituala unica si profunda, ce se caracterizeaza prin autenticitatea sentimentelor traite, precum si printr-o traire/simtire genuina a Iubirii adevarate, pure si neconditionate, a Domnului nostru Iisus Hristos. 

                    In ce consta aceasta traire/simtire, acest sentiment/simtamant pe care eu l-am observat, mai ales, la pustnici/ calugari isihasti/martiri/sfinti/cuviosi(cuvioase)/traitori ortodocsi(si catolici, dar nu in aceeasi/egala masura) din toate veacurile - in faptul ca toti, absolut toti sfintii si nu doar ei (ci toti oamenii care-L iubesc cu adevarat pe Hristos si care au nutrit toata viata lor sentimente genuine de Iubire fata de Fiul lui Dumnezeu) si-ar fi dorit sa fie pe Cruce in locul lui Iisus, spunandu-si in sinea lor ca 'nu Tu, Dumnezeul meu, Creatorul meu si Ziditorul a tot Universul si a toata Faptura, nu Tu trebuia sa fii pironit pe Cruce, ci eu pacatosul si desfranatul, cu firea mea denaturata, intinata si spurcata!' Si asta nu o faceau pentru ca isi doreau glorie si nemurire, care apartin pururea Fiului Omului - desi erau ispititi de vrasmas si cu astfel de ganduri - ci o faceau dintr-o nemasurata mila/milostivire si dintr-o Iubire pura, adevarata si neconditionata, pe care Insusi jertfa Mantuitorului le-o insufla.  

                    Dar lucrurile sa stiti ca nu raman deloc asa, caci acestia erau cercetati de fel de fel de duhuri si erau framantati de fel de fel de intrebari, ca de exemplu - "Oare chiar merita sa mori din Iubire, oare chiar merita sa suferi pentru Hristos, oare chiar merita sa fii chinuit in numele unei idei, care s-ar putea sa ramana pe veci doar o <himera>? Oare chiar merita sa faci toate aceste sacrificii, cand poti sa te bucuri de atatea placeri si dezmierdari?"  Pe acestia ii cerceta insusi Duhul Adevarului, insusi Constinta Universala si Mama noastra, a tuturor. Si daca intr-o clipa de inflacarare, de aprindere a inimii si a duhului, plin de curaj, un astfel de crestin traitor si-ar fi dorit, categoric si fara sovaiala, sa moara pironit pe cruce in locul lui Hristos, in clipa urmatoare/cat de curand isi dadea seama ca niciodata nu ar fi putut sa duca aceasta Cruce; atunci era coplesit de sentimente de vinovatie(deorece nu-L putea salva de la suferinta si de la moarte pe Cel iubit, nici nu-i putea alina durerea; era imposibil sa schimbe ceea ce, oricum, trebuia sa se intample, iar acum era/este prea tarziu) si-l podidea plansul ('ma-necam de dor in piept cu plansul'), iar 'lacrimile ii curgeau pe fata cu pareri de rau', realizand cat de neputincios era si cat de schimbatoare/trecatoare/inconstanta este firea umana! 
                    In acele momente de tanguire nu-i ramanea decat sa cada in genunchi in fata Ziditorului si sa-si planga neputinta, rugandu-se lui Hristos, Tatalui ceresc si Duhului Sfant sa-i ierte aceasta slabiciune, aceasta frica de a suferi, frica de moarte si de necunoscut care l-au biruit: 'Iarta-ma, Doamne, ca n-am stiut ce zic, desi am gandit si mi-am dorit cu ardoare si cu sinceritate sa fi fost jertfit in locul Tau, dar mi-am dat seama ca niciodata nu as fi putut duce o astfel de Cruce, caci numai Tu poti purta durerea intregului Univers, durerea intregii lumi, Firi si Fapturi, caci numai Tu, Dumnezeu fiind, poti covarsi prin Firea Ta si cu Iubirea Ta nemarginita/infinita(Jertfa Ta, Patimile Tale, Sangele Tau, Lumina Ta) raul(ura) din lume si rautatea lumii(oamenilor), marea de pacate(oceanul de patimi) si abisul durerilor, ramanand o rana vie pana la sfarsit, pana la Judecata final si Inviere; o rana deschisa, o rana vie din care izvorasc necontenit paraie de sange, care semnifica/reprezinta, de fapt, rauri/efluvii de iubire(si iertare), de milostivire, de binecuvantari(bucurii duhovnicesti) si de har. Tu, Iisuse iubit, esti un abis de durere si o rana vie, deoarece jertfa Ta nu se sfarseste niciodata, nici Iubirea Ta, nici mila/indurarea/milostivirea Ta. Din ranile pe care Ti le-au pricinuit dusmanii/barbarii/tiranii nu curge sange, ci curg paraie nesfarsite de Iubire... ('Izvoare curg din jertfa Mea, nu vine nimeni ca sa bea!')

                    Asadar dam inapoi, dar nu neaparat din lasitate, caci lasitatea nu doar ca nu ne permite sa realizam acele acte marete(la care unii poate doar visam), care necesita si o foarte mare doza de curaj(uneori chiar de nebunie!), ci nici macar nu ne lasa sa ne gandim la ele, pentru ca, pur si simplu, chiar si numai a gandi un act maret(care necesita mult curaj), precum a se lasa jertfit in numele Iubirii, inseamna 'a trai actul' pe care doar l-ai gandit. L-ai trait pentru ca l-ai simtit, pentru ca ti-a rascolit toata fiinta, pentru ca ai pus suflet si afect in ceea ce ai gandit/trait/simtit! Trebuie sa tinem minte ca nu lasitatea ne face sa dam inapoi, ci teama de a iubi cu adevarat, teama de a iubi sincer, curat si neconditionat, iar ceea ce ne sperie cel mai mult este teama(riscul/posibilitatea) de a suferi o durere care se poate dovedi a fi peste puterea noastra, o durere aflata la limita suportabilitatii sau chiar dincolo de aceasta, dincolo de limitele firii, o durere cumplita care ne-ar putea obliga sa ne negam pe noi insine, obligandu-ne sa renuntam la crezul nostru, la crampeiul de speranta de care ne-am agatat din trecut si pana in prezent, sa ne lepadam de tot ceea ce iubim, de tot ceea ce ne este mai drag... Cand nu mai iubesti pe nimeni, cand nu mai ai pe cine iubi, fiind lipsit de prezenta, caldura si aprecierea celor care constituiau subiectul/subiectii iubirii tale, atunci poti sa spui cu adevarat ca nu mai ai nimic, absolut nimic! 
                    Perspectiva unui sfarsit agonizant, a unei morti violente ne sperie pe toti, insa ii inspaimanta si ii infricoseaza mai ales pe cei care nu cred in Dumnezeu si in Fiul Sau, adica pe cei necredinciosi. In schimb, credinciosii poarta in sufletul si-n inima lor, pe toata durata existentei/vietii lor pamantesti - si nu numai - Iubirea, credinta(in Hristos-Dumnezeu, Fiul Omului si al Domnului) si speranta, adica tocmai cele trei virtuti reprezentand untdelemnul care tine focul divin/ceresc si primordial al candelei din fiinta/inima noastra vesnic aprins; iar atunci cand parasesc scena acestei lumi, cei credinciosi o fac mereu cu nadejdea in Inviere si numai cei care mor pregatiti si impacati cu cei din jur(fara sa poarte vrasmasie cuiva), precum si cu ei înşişi, vad in moartea si trecerea lor (in lumea de) dincolo o mare bucurie, o impacare cu Dumnezeu.

                   Tin neaparat sa mai spun/adaug ceva relevant si foarte important in economia acestui discurs: vreau sa mai spun ca de raspunsurile atat de sincere, de curate si de nevinovate ale acestor simpli traitori crestini, atat de autentici prin felul lor de a-si trai viata, prin simtirea lor atat de genuina(curata/inalta/nevinovata/pura), se mira, se minuneaza si se bucura pana si ingerii si celelalte forte/puteri ceresti nevazute. Nu am nicio indoiala in aceasta privinta! Multi dintre acesti traitori, care desi in trupuri de lut, au dus o viata curata si fara prihana, fiind asemuiti cu ingerii, tocmai datorita faptului ca traiau curat si vietuiau asemenea ingerilor inca din timpul vietii lor pamantesti, inca de cand traiau pe acest pamant, inca de cand locuia in aceasta lume vremelnica si efemera, incercand sa dea un sens vietii lor scurte si trecatoare, sa dea un sens existentei lor, care, cel putin la prima vedere, parea absurda(pare absurda chiar si pentru foarte multi dintre noi, indiferent de timp/epoca, indiferent de loc, educatie, cultura); si totusi prin Iubirea lui Hristos, punandu-ne toata nadejdea in El si crezand fara tagada in Inviere si, mai ales, prin Sfanta lui Jertfa si prin patimile pe care El le-a indurat, Hristos ne da aripile Sale, aripile Crucii, ca sa ne inaltam si sa ne detasam de ceea ce e lumesc si trecator, de ceea ce e absurd, chiar daca nimeni niciodata nu-L va putea ajunge: 'Stati baieti, striga el, nu ingraditi drumul lui Dumnezeu, e mare pacat! Nu impiedicati ceea ce e scris sa se petreaca! Sa treaca crucea, Dumnezeu o trimite, negrii sa pregateasca piroanele, sa urce trimisul lui Dumnezeu pe cruce, nu va temeti, aveti incredere! Asa e legea lui Dumnezeu: sa ajunga cutitul pana la os, altfel minunea nu se face(produce)! Ascultati pe batranul vostru rabin, baieti, adevar va spun; daca omul nu ajunge pe buzele prapastiei, pe spatele lui nu rasar aripi.' (Kazantzakis, Nikos, Ultima ispita a lui Hristos, Editura Humanitas Fiction, 2011)


                    'Vanitas vanitatum,omnia vanitas(est)' = 'Desertaciunea desertaciunilor, totul este desertaciune/toate sunt desarte!' Credeti-ma, dar: Avem mare nevoie de aripi, ca sa traversam cu bine prapastia/abisul care ne separa de Cel iubit si adorat, de Cel care a lasat o raza de lumina si speranta celor care-L iubesc sincer si curat si care doresc sa-L imite si sa-L urmeze cu-adevarat in tot ceea ce fac! Iubirea ne da aripi, Jertfa(Crucea) la fel; rugaciunea smerita si cainta sincera ne ajuta sa zburam, indrumandu-ne pe calea care trebuie sa ne ajute sa ajungem la destinatie, indrepandu-ne pasii si aripile(zborul). Pana la destinatie, insa, ne trebuie multa, multa credinta, deoarece de-a lungul drumului care duce la destinatie sunt si portiuni unde trebuie sa mergem pe intuneric, pe bajbaite, or stim cu totii, de la Sfintii Parinti, 'Credinta este ochiul care vede in intuneric'. 

                    Sa va ganditi neincetat la Dumnezeu sau cat mai des cu putinta; sa nu treaca zi in care sa nu va ganditi macar pentru cateva minute(momente) la El; in fiecare zi sa va amintiti de El si sa nu-L uitati, caci nici El nu uita sa va trezeasca in fiecare zi(vorbe ale Parintelui Arsenie Boca) si pentru acest fapt trebuie sa-i multumiti mereu; si inca ceva foarte important, ce trebuie tinut minte: oricat de pacatos ar fi un om, Hristos il poate ridica si inalta din prapastia pacatului si deznadejdii, numai ca trebuie ca si omul sa vrea aceasta, caci Dumnezeu este la randu-I, dupa cum spunea un sfant ortodox, 'o prapastie de smerenie'. Deci nu caderea este importanta, ci ceea ce conteaza in definitiv este ca, ori de cate ori cazi, sa nu ramai acolo jos, lipit de/culcat la pamant(in mocirla pacatului), ci sa te ridici, rugandu-te, caindu-te amarnic si sincer, smerindu-te cu toata fiinta, din toata inima ta, caci 'inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi'.

Sinceritatea este, poate, cea mai importanta virtute deoarece ea le preceda pe toate celelalte. Si cand iubesti, si cand crezi in ceva/cineva, si cand te caiesti, chiar si cand speri trebuie sa fii sincer, intotdeauna! Fii sincer cand iubesti, fii sincer cand te caiesti(smeresti), fii sincer cand crezi, fii sincer cand speri, fii sincer cand vorbesti, fii sincer cand gandesti, fii sincer cand iti ceri iertare, fii sincer cand (te) daruiesti(iertare, sfaturi, daruri, alimente etc), fii sincer intotdeauna, in tot ceea ce faci, numai asa poti sa te schimbi si sa devii mai bun in fiecare zi, deoarece vei simti harul lui Dumnezeu cum coboara peste fiinta ta si cum lucreaza pentru mantuirea ta.

Sinceritatea este trasatura esentiala a crestinului autentic, cel ce constientizeaza ceea ce inseamna numele de crestin (care vine de la Hristos), respectandu-l si aparandu-l dupa bunavointa si putinta sa.

ARTA de a SUFERI...(Metamorfoza/Transfigurarea/Metanoia)

Arta de a suferi: de la omida la fluture.

[Arta de a suferi/suporta/îndura DEVENIREA... 

precum si alte transformari ontologice pe care le presupune traiectul existential]

                    'Ai vazut vreodata o omida care lupta sa se elibereze dintr-un cocon? Ea munceste din greu ca sa iasa la suprafata sub forma unui fluture... sa invete sa-si deschida aripile si sa zboare. Pentru unii poate fi aproape sfasietor sa priveasca acest proces, si oamenii au fost cunoscuti pentru a da o mana de ajutor, din cand in cand, incercand sa puna capat aparentei suferinte si neajutorari a bietei omide.

Insa oricine ajuta o omida sa iasa din coconul sau, din pacate, descopera o suferinta mai profunda decat inainte, cand fiinta pe care au vrut sa o elibereze nu poate supravietui, si ceea ce vine pe lume nu mai este omida, si nici fluture. Nepregatita pentru a pluti si incapabila de a zbura, ea moare repede dupa.

                    Natura ne invata ca fiecare fluture potential are nevoie de cocon pentru a-si consolida aripile, si pana cand coconul nu se sparge din interior, aripile sale nu sunt inca suficient de puternice pentru zbor. Orice ajutor extern doar impiedica si, de multe ori, ucide fluturele plin de speranta. Un amestec din afara asupra unei indeletniciri interioare nu aduce nimic pozitiv fluturelui si nici inimii care ajuta si intentioneaza doar sa fie de folos.

Si, acesta este un proces interior. Suferinta din viata noastra este pentru a indeplini un anumit rol. Lupta face parte din fiecare dintre noi. Nimeni nu poate patrunde in interior si sa o scoata de acolo. Insa acceptarea deplina transmuta in cele din urma acest sentiment de neajutorare intr-un dar, chiar o oportunitate, si incepem sa ne dam seama ca ceea ce a fost distrus si sfasiat nu suntem de fapt noi, eu tu... ci convingerile limitative, care creeaza multa perturbare in primul rand. Limitarile noastre sunt distruse pentru a permite dezvoltarea unei intelegeri mult mai profunde, mai exacte si eliberatoare. Nu este diferit de procesul prin care exersam cu greutati sau prin intermediul asanelor yoga, epuizarea musculara, supunandu-ne intentionat la o lupta fizica de dragul reinnoirii, puterii si frumusetii.

                     Din pacate, multi dinte noi se identifica cu limitarile lor, iar astfel ne vedem si ne simtim sfasiati de ele. Dar in aceasta prabusire exista un spatiu imens de crestere, si va fi umplut cu Iubire, vitalitate, energie si rabdare, atat timp cat suntem dispusi sa renuntam la tensiunea mentala si fizica, pe care straduinta noastra incearca sa le elimine din sistemele noastre. Si, uneori, ai putea simti ca nimeni nu poate sau vrea sa ajute, dar poate...am putea lua in considerare posibilitatea ca undeva, inima cuiva este franta, stiind ca nu exista nimic ce poti face din afara, dar stiind plin de speranta ca in curand veti putea zbura impreuna.

                    Tine strans de dorinta ta naturala de frumusete, iubire, adevar si inteligenta si recunoaste faptul ca, prin lupta ta tu te rafinezi in expresia perfecta a fiintei infinite care esti.'

Autor: Bryan Ellis

*Traducere: Cristina Ciobanu

Surse: www.yogitimes.com ;

http://www.astrocafe.ro/articole/articole-20/articol-arta_de_a_suferi_de_la_omida_la_fluture-4462

*Imagine: lh3.googleusercontent.com

Videoclip: https://www.youtube.com/watch?v=bczgCVGJItI

                            Un citat relevant pentru aceasta dicutie:

                         'Mi-am amintit de-o dimineata in care am descoperit gogoasa unui vierme de matase in scorbura unui copac in clipa cand fluturele sfarama invelisul si se pregatea sa iasa. Am asteptat o buna bucata de timp, dar prea intarzia sa iasa, si eram grabit. Enervat, m-am aplecat si am inceput sa-l incalzesc cu rasuflarea mea. Il incalzeam nerabdator si minunea a inceput sa se infiripe sub ochii mei, intr-un ritm mai rapid decat al naturii. Invelisul s-a desfacut, fluturele a iesit tarandu-se, si n-am sa uit niciodata dezgustul de care am fost cuprins atunci: aripile ii erau lipite si se chinuia zbatandu-se cu tot trupusorul lui sa si le desfaca. Aplecat asupra lui, il ajutam cu rasuflarea mea. In zadar. O rabdatoare maturatie era necesara, si desfacerea aripilor trebuia sa se faca incet, la soare; acum era prea tarziu. Rasuflarea mea obligase fluturele sa se iveasca, mototolit, inainte de soroc. Se zbatea, disperat, si, dupa cateva secunde, mi-a murit in palma. Cred ca acel mic cadavru e cea mai mare greutate pe care-o am pe constiinta. Pentru ca, azi inteleg foarte bine, fortarea marilor legi e un pacat de moarte. [...] (Trebuie) sa urmam cu incredere ritmul vesnic. [...] Ah! daca acel fluturas ar putea sa-mi zboare mereu pe dinainte si sa-mi indice calea!' (Alexis Zorba, editia a doua, Editura Univers, Bucuresti, 1987)

                  Referitor la oameni, putem compara metamorfoza/transformarea larvei/coconului intr-un frumos fluture cu transfigurarea/metanoia naturii umane decazute prin ridicarea/înaltarea, prin moarte si Înviere, a naturii/firii umane la rangul de fiinta de lumina (asemenea îngerilor), o noua faptura pura si indumnezeita. (Metanóia: cf. DEX - (Bis.) schimbare a spiritului, înnoirea minții; orientarea fundamentală a vieții, prin care se ajunge până la îndumnezeire. - din gr. metanoia)

                   Imi place foarte mult viziunea despre Înviere, care ne este prezentata in ultimul capitol ('Lui El Greco') din minunata lucrare - capodopera si lucrare de capatai, Raport catre El Greco, a scriitorului grec - Nikos Kazantzakis, situata la granita dintre autobiografie si bildungsroman spiritual(citez): 'O sa pictez o alta judecata de apoi. Cu doua registre: registrul de jos, morminte care se deschid si din ele ies viermi mari cat un stat de om, ies nerabdatori, cu capul inaltat, parca adulmecand aerul; registrul de sus, Hristos. Singur de tot. El se apleaca, sufla peste larve si vazduhul se umple de fluturi. Asta inseamna Învierea: larvele sa devina fluturi, nu sa se intoarca pur si simplu iar pe pamant, in chip de viermi nemuritori.

Am ridicat capul si m-am uitata la tine in lumina magica a lunii; vazduhul, in jurul capului tau in flacari, era plin de fluturi.'(referitor la El Greco!) 

(Raport catre El Greco, Editura Univers, Bucuresti, 1986)

'Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel ce a făcut rana!'

Arsenie Papacioc: 'Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel ce a făcut rana!'

Acesta este idealul de iubire spre care trebuie sa tindem si sa nazuim. Ca sa argumentez aceasta frumoasa idee a parintelui Arsenie Papacioc, va spun o mica pilda/parabola:
Se spune ca un frate urma sa fie trecut prin multe si felurite chinuri de un alt 'frate', calaul sau. Primul frate ii spune calaului sau: 'Frate, tu mie nu poti sa-mi faci niciun rau... pentru ca te iubesc!'
Va dati seama cata iubire poate avea acest frate, adica ce vrea sa spuna? Vrea sa spuna ca cel care iubeste cu adevarat nu se teme de nimic si ca daca iubesti cu adevarat pana si vrasmasii ii socoti ca frati, ca sa-i castigi. Este exact pilda pe care ne-a dat-o Domnul nostru Iisus Hristos cand s-a lasat rastignit pe cruce! Numai iubind iti apartii si devii tu insuti!

Ranile sunt ochii larg deschisi prin care Iubirea plange... cu lacrimi de sange, iar cicatricile sunt ochii inchisi ai Iubirii care a iertat si a uitat durerile si ranile pricinuite. Dar sunt si oameni la care unele rani nu se cicatrizeaza niciodata, varsand neincetat lacrimi de sange. Adevarul doare, iar cui ii este revelat, aceluia ii este dat sa moara de durere, caci nu existam ca sa suferim, ci suferim ca sa putem exista in acest colt si minuscul punct din acest vast Univers. Bineinteles ca nimanui nu-i face placere sa sufere, dar suferinta nu tine de alegerea noastra - nimeni nu poate alege sa sufere mai putin sau deloc; suferinta face parte din destinul omului, ea este inscrisa in ADN-ul nostru si in stele. De ce suferim? Deoarece traim intr-o lume a iluziei si a minciunii in care Adevarul nu este unul de suprafata, ci unul de adancime. Intr-o lume a pluralului si a pluralitatilor, intr-o lume a alteritatii, in care Celalalt iti dicteaza inca de la nastere ce sa fii si ce sa devii, intr-un labirint din care nu poti sa afli scapare, ai o singura sansa: sa mori putin cate putin, clipa de clipa si sa renunti la cel pe care ceilalti l-au creat, la cel care nu esti tu, la cel care este imaginea pe care ceilalti au construit-o despre si pentru tine. Iar cand ajungi la tine, la ego-ul tau, cere Constiintei universale, mama noastra si Fecioara universala, sa te nasca din nou. O solitudine ancestrala este necesara pentru a te afla si a te naste din nou, departe de lume, printre lacrimi si stele. Iubeste si fii tu insuti! Iarta si vei fi mai mult decat un om!

O poezie despre jertfa...

Jertfa 

Ai taiat adanc in mine

Atunci cand, bland si inocent, eu cautam calea spre tine,

Si te-am iubit cum n-am iubit pe nimeni

Insa tu n-ai stiut decat sa ma ranesti...

Niciodata tu n-ai intentionat sa ma iubesti

Si, vrand, nevrand, tot ce-ai facut a fost ma (zd)robesti!

Ai patruns atat de adanc in fiinta mea,

Ai ravasit si-ai razvratit fiecare atom din ea,

M-ai ranit atat de profund,

Incat cu totul era sa ma (s)cufund;

Si rana m-ar fi inghitit in intregime,

Dar am aflat iubire si iertare in Treime!

Am crezut ca un nebun in sarutarea ta,

Insa, in privirea ta, stralucea sabia;

Pe-atunci eu nu stiam ca, de fapt, tu ma tai cu ea,

Voind s-o potrivesti adanc in inima mea;

Si a patruns in suflet si in gand,

Fiind nevoit sa ma consum(=ard), plangand

Pan-am ajuns pe patul cel divin,

Unde am ars cu totul si deplin.

Tu, inger bland si pasnic mesager divin,

Tu nu ai vrut nicicand sa ma ranesti;

Ai vrut doar sa ma inveti sa devin...

Ai vrut doar sa ma imblanzesti

Ca sa simt cu adevarat cum e sa iubesti!

Ai aparut pe ceru-ntunecat, 

Erai un fluture imens si neinfricat, 

Zburai in noaptea vietii mele,

Ma luminai cu luna si cu stele

Pan-ai incins cerul cu ele...

Clipeau chiar si ele, frumoasele stele

Cand, brusc, intreg Cerul s-a stins

Si-atunci L-am cunoscut pe Cel distins, 

Care mi-a luminat calea si, dintr-un ocean de intuneric, m-a cuprins

Cu lumina cea vesnic nestinsa(aprinsa) si de neatins.

Nu ma tem de Dumnezeu, ci de absenta/lipsa Lui!

                    Nu va temeti de Dumnezeu, ci de absenta/lipsa Lui. Temeti-va insa de voi insiva, caci Dumnezeu iarta si uita, dar voi nu puteti ierta intotdeauna si niciodata nu veti putea uita in totalitate. Or parintele Arsenie Papacioc spune ca celui ce ne-a gresit ii trebuie si iertata si uitata greseala (pacatul). In acest fel pacatul (respectiv tulburarea provocata de pacat in lume) isi pierde substanta, isi pierde scopul/menirea, devenind nul, ca si cum nu s-ar fi intamplat niciodata.
                    'Iertarea noastră şi a altora, aduce şi ne aduce vindecare. Nimic NU TREBUIE a fi făcut. Iertarea se manifestă singură, vine din interiorul inimii, este Dumnezeu. Este greu să uiţi pentru că trăieşti cu impresia că ceva din trecut ce a provocat suferinţă trebuie nu doar iertat, ci şi uitat. Nu trebuie să uiţi nimic! Trebuie să îţi aminteşti, dar din perspectiva Iubirii! Să îţi aminteşti totul şi să priveşti a fi o binecuvântare, o oportunitate de a manifesta iertarea şi iubirea ce eşti, pentru că fără aceste experienţe şi fără cei ce ni le oferă...noi nu putem FI ceea ce afirmăm, şi nu putem manifesta divinitatea din inima noastră. Aminteşte-ţi cu Iubire!' (Corina Mihaela Roman)
                   Sa nu uiti niciodata ca Hristos nu numara caderile, ci inaltarile tale, de aceea, omule, nu deznadajdui, ci ori de cate ori se va intampla sa cazi, cu sau fara voie, imediat sa te ridici, caindu-te sincer, cu lacrimi si cu amar, caci 'Dumnezeu este o prapastie de smerenie' si iarta fara de numar daca i se cere. El nu tine minte raul!
                   Ceea ce regret cel mai mult nu este doar faptul ca lumea se indeparteaza de Dumnezeu, tagaduindu-I prezenta si puterea, in loc sa se apropie de El prin Fiul Sau Cel iubit, ci si faptul ca oamenii evita in anumite medii si cercuri (asa cum bine observa un sociolog francez) sa discute despre El sau macar sa-I pomeneasca numele. Dumnezeu si chestiunile care au tangenta cu divinitatea, cele legate de religie, au devenit subiecte taboo in societatea moderna si contemporana. Poate fi vorba despre o problema de constiinta, chiar o criza a constiintei umane, de cele mai multe ori, dar alteori este vorba, pur si simplu, de reavointa!
                    Unii oameni(in special unii atei) se simt atacati si bulversati chiar si numai la auzul pronuntiei cuvintelor care desemneaza ideea de divinitate sau la auzul altor cuvinte cu semnificatie sau tenta religioasa. Un singur cuvant asupra existentei lui Dumnezeu ii poate 'rani', provocandu-i si starnindu-le mania impotriva celor care cred si marturisesc depre El. Volens, nolens, un dialog despre existenta lui Dumnezeu sau doar pronuntia cuvantului 'Dumnezeu' este perceputa de ei ca o mustrare a constiintei si nu o pot accepta, nici macar tolera; in schimb au pretentia sa le fie respectate ideile si persoana lor in numele libertatii, or in numele libertatii si noi, crestinii, Il chemam pe Dumnezeu atat in viata noastra, cat si in viata celor din jurul nostru pentru binele tuturor, pentru binele obstesc. Tolerez ateii, dar am pretentia si eu la randu-mi, crestin fiind, sa fiu tolerat! Cei mai multi dintre noi, crestinii, nu percepem o societate care sa traiasca fara binecuvantarea lui Dumnezeu si a Sfintilor sai mijlocitori. Familia crestina, atat cea din Cer, cat si cea de pe Pamant, este minunata, la drept vorbind. Nu vreau sa-mi imaginez cum ar arata lumea fara ea. Am mai spus-o si o mai spun: Umanitatea este un ocean de atomi ganditori, iar Iubirea este liantul. O lume lipsita de virtutile sfintilor nu se poate sustine. Orice om, orice fiinta are nevoie de Iubire, de iertare, de mila, de indurare... pt ca bun este Domnul in toata vremea si drept cand va judeca lumea. Daca iubiti sincer si curat, veti ierta si nu veti mai sta cu frica!
                    Cand Dumnezeu (ideea de divinitate si chestiunile de religie) va disparea din toate limbajele si limbile pamantului, atunci va disparea de pe Pamant chiar si speranta, iar totul se va sfarsi, caci in acel moment se va instala in lume o dezordine totala, completa, absoluta si un intuneric dens si adanc...
                   

'Only a life lived for others is worth living.' - A. Einstein

 

'În iubire eşti mereu acoperit de aripa unui înger ce îţi picură în inimă, în minte şi în viaţă harul Duhului Sfânt.' - H. Filipescu

Singurul lucru care face ca viata sa merite traita este sa traiesti pt ceilalti, adica sa te dedici aproapelui tau si sa traiesti cat mai putin pt tine, daruindu-te deplin si in intregime! 

"Iubirea nu are sfârşit, ea este o continuă ardere a sufletului, este o candelă veşnic aprinsă, este glasul şoptit care se aude doar în urechile celor care ştiu că lumea nu ar fi ajuns aici dacă sentimentul frumos nu ar fi existat în sufletele celor care au ars pentru a lumina calea plină de întuneric a timpului, este acea stare de veghe continuă ce ţine sufletul în viaţă chiar şi după topirea trupului. Născută din har, nu din facere, acest foc dulce nu ţine cont de vremuri, de restrişti, de bunăstare, ci doar de beatitudinea împlinirii frumuseţii lui Dumnezeu pe pământ. Căci unde dragoste nu e, nimic nu e, iar sufletul este mai sărac, trupul trece mai greu prin viaţă, fără bucuria pe care numai spiritul acesteia ţi-o poate dărui. Iubirea este sensul tuturor lucrurilor, existând peste tot în Creaţie, fiind unul din numele lui Dumnezeu. Jertfa pe cruce, din iubire faţă de om, a Mântuitorului Iisus Hristos, pentru refacerea comuniunii între om şi Dumnezeu, este pentru veşnicie pilda cea mai vie şi înfricoşătoare de iubire necondiţionată, curată şi deplină. Din iubire Dumnezeu a trimis pe Duhul Sfânt, Mângâietorul care ne învaţă iubirea. Dacă Dumnezeu ar uita un singur gest, nu ar mai fi dragoste deplină. Ori de câte ori jertfim sinele nostru pentru aproapele săvârşim o răstignire a eului, care ne spală de zgura egoismului. E drept, cu cât e mai mare iubirea, cu atât mai mari sunt şi suferinţele, dar merită. Un exemplu de deschidere şi jertfă în iubire este şi monahul acela care se ruga ca toţi oamenii să intre în Rai şi pe el să-l lase afară, la poartă, să-i păzească pe cei dinăutru.
Cine iubeşte se transformă, se deşartă în persoana faţă de care îşi manifestă acest sentiment minunat. Iubirea nu are limite, sau mai bine zis iubirea în Dumnezeu nu are limite. Iubirea te învie, te schimbă, te transformă, te jertfeşte pe altarul inimii într-o permanentă liturghie a iertării din care suntem datori neîncetat să ne împărtăşim. În iubire eşti mereu acoperit de aripa unui înger ce îţi picură în inimă, în minte şi în viaţă harul Duhului Sfânt.
Pe lângă echilibru interior, bucurie şi pace sufletească, iubirea este momentul care repară trecutul şi cucereşte viitorul… Şi când te gândeşti că aici pe pământ sufletul atinge doar puţin iubirea, căci dulceaţa Iubirii o vom gusta deplin în veşnicie!"

(Hrisostom Filipescu, Puţine cuvinte, multă iubire, Editura ..., Iaşi, 2013)

O poezie foarte frumoasa si impresionanta!

            Sase pui si-o biata mama
                                                                                             de Vasile Militaru


Mai de mult, o randunica
Avea-n cuibu-i sase pui
Si privea la ei sarmana,
Ca la chipul soarelui:
De cu zori pornea -sageata-
cautand, pe deal si vai,
Hrana pentru puii sai.
Si-n iubirea-i nu odata
S-a culcat ea nemancata,
Dar destul de fericita ca nu s-a-ntamplat nicicand:
Dintre pui, s-adoarma vre-unul
ars de sete sau flamand.
Nici n-a fost mai mandra mama
decat ea-ntre randunici,
Cand vazu-ntr-o zi ca puii
se facusera voinici!
Si n-a mai avut odihna
nici cat ai clipi, sub soare,
Pana cand, pe fiecare pui
nu l-a-nvatat sa zboare.
Dar, cand toti puteau sa plece
încotro voiau sub slava,
Randunica, istovita,
a cazut în cuib bolnava.
Si cu ochii plini de lacrimi
tinta-n ochii fiecui,
Zise celor sase pui:
Dragii mamii, eu de-aseara,
simt în inima un cui:
Aripile greu ma dor
Si nici vorba sa mai zbor!!!
Dumnezeu mi-a dat putere,
- oricat am avut nevoi, -
Sa gasesc întotdeauna
hrana buna pentru voi...
Astazi fiindca sunt bolnava,
dragii mamii, se cuvine, -
Mari cum v-a facut maicuta,
sa-ngrijiti si voi de mine
Si ca nimeni dintre puii-mi
 sa nu simta ca mi-e rob,

Fiecare, sa-mi aduceti,
Zilnic, numai cate-un bob;
Ale voastre sase boabe
milostive, ma vor tine
Pana cand o sa vrea cerul
sa ma faca iarasi bine...

Ascultand cuvantul mamei,
au zburat cei sase pui
Si-au adus, vre-o sase zile,
fiecare bobul lui...

Mai departe însa puii,
- beti de-al slavilor înalt, -
Fiecare-avand nadejdea
ca-i va duce celalalt, -
N-a mai dus nici unul bobul
si, uitata mucenica,
A murit atunci de foame
cea mai sfanta randunica.

Si-a ramas apoi povestea
trista, neluata-n seama,
Orisicui ai sta s-o spui,
Ca o mama îsi hraneste:
sase, opt sau zece pui,
Însa zece pui, adesea,
nu pot toti hrani o mama.