Copacul - Aurelian Andreescu(Ce ar putea simboliza/reprezenta 'Copacul')

Copacul = fiinta(identitatea + autenticitatea) poporului roman ortodox/fiinta si unitatea Bisericii Ortodoxe/fiinta Limbii Romane.
Limba romana = vesmantul fiintei noastre(ca o apa in care ne botezam Fiinta); Copacul = Dragostea, Credinta, Speranta poporului roman; reprezinta nazuintele tuturor romanilor, de pretutindeni. Oriunde s-ar afla romanii, in 'gradina casei lor', adica in inima lor, in acest aluat sfant din care le-a fost framantata/plamadita Inima, Copacul isi are infipta adanc, pana in suflet, Radacina. Si chiar daca dusmanii vor incerca sa-l culce la pamant si sa-l smulga din Inima noastra(de ROMAN), din Simtirea noastra, din Cugetul nostru cu tot cu radacini, si daca ne-ar smulge inima din piept, Copacul va ramane vesnic viu, caci El isi are radacina in Dumnezeu, iar Dumnezeu este vesnic viu. Copacul creste si se inalta pe glia stramoseasca, el isi ia seva din pamantul peste care sfintii si-au picurat sudoarea si lacrimile, un pamant aparat si ocrotit de picurii si lacrimile de sange ale sfintilor si martirilor care au locuit 'pe-acest picior de plai, pe-aceasta binecuvantata Gura de Rai'. Fiecare frunza a Copacului este, de fapt, o Icoana. Copacul poate fi asemuit cu 'Pomul Vietii', despre care ni se vorbeste in Sfanta Scriptura/Evanghelie(Biblie) si care era asezat in centrul Gradinii Edenului. Rodul Copacului ne duce cu gandul la Sfanta Euharistie(Cuminecatura), ne duce cu gandul la Rodul care s-a dospit in pantecele Maicii Domnului, la 'Painea si Apa Vietii', care le asigura celor ce se infrupta(se impartasesc cu) din El, cu vrednicie, viata vesnica: 'Eu sunt Calea, Adevarul si Viata', spune Insusi Mantuitorul. Asadar Rodul Copacului poarta in El vesnicia, fericirea/bucuria, reprezentand Trupul si Sangele Domnului. Copacul este o 'fiinta vie', ce ne pazeste/ocroteste, precum o mama sau un inger pazitor, si la bine si la rau. El ne poate duce cu gandul la Maica Domnului, Fecioara Maria, care, dupa cum bine stim este si o scara/punte catre Cer. Iata ce trebuie sa retinem din acest cantec!  Copacul = 'Sunt chiar Eu!' Ref: "COPACUL de se inalta in GRADINA MEA Incarcat de roade si de noaptea grea Au incercat DUSMANI SA-L CULCE LA PAMANT SI SA-L STIE INGENUNCHEAT. COPACUL de se inalta in GRADINA MEA Ametit de soare, de lumina grea Acest COPAC e TRUP din TRUPUL TARII SFANT Ce-o fii vesnic pe pamant." "In GRADINA casei mele e COPACUL STA DE PAZA SI LA BINE SI LA RAU SIMT IN BRATE LEMNUL TARE SI-L SARUT MEREU Si copacul se transforma dintr-o dat' SUNT CHIAR EU." 'Noi suntem niste viermisori, Zorba, niste viermisori mici, mici de tot, pe frunza ingusta a unui pom urias. Aceasta frunza ingusta e Pamantul nostru. Celelalte frunze sunt stelele pe care le vezi miscandu-se noaptea. Umblam pe frunzisoara noastra cercetand-o cu teama. O mirosim - miroase frumos sau urat. O gustam - e buna de mancat. O lovim - ea rasuna si striga ca o faptura vie. Unii oameni, cei mai cutezatori, ajung pana la capatul frunzei. De acolo, ne aplecam, cu ochii mari deschisi, cu urechile ciulite, spre vid. Ne infioram. Banuim sub noi infricosatoarea prapastie, auzim de departe fosnetul altor frunze ale pomului urias, simtim cum urca seva de la radacina pomului si ne creste inima. Aplecati astfel deasupra prapastiei, cu tot corpul, cu tot sufletul, tremuram de groaza. Din clipa aceea incepe...' (poezia, marea primejdie) (Alexis Zorba - N. Kazantzakis, editia a doua, Editura Univers, 1987)

ARTA de a SUFERI...(Metamorfoza/Transfigurarea/Metanoia)

Arta de a suferi: de la omida la fluture.

[Arta de a suferi/suporta/îndura DEVENIREA... 

precum si alte transformari ontologice pe care le presupune traiectul existential]

                    'Ai vazut vreodata o omida care lupta sa se elibereze dintr-un cocon? Ea munceste din greu ca sa iasa la suprafata sub forma unui fluture... sa invete sa-si deschida aripile si sa zboare. Pentru unii poate fi aproape sfasietor sa priveasca acest proces, si oamenii au fost cunoscuti pentru a da o mana de ajutor, din cand in cand, incercand sa puna capat aparentei suferinte si neajutorari a bietei omide.

Insa oricine ajuta o omida sa iasa din coconul sau, din pacate, descopera o suferinta mai profunda decat inainte, cand fiinta pe care au vrut sa o elibereze nu poate supravietui, si ceea ce vine pe lume nu mai este omida, si nici fluture. Nepregatita pentru a pluti si incapabila de a zbura, ea moare repede dupa.

                    Natura ne invata ca fiecare fluture potential are nevoie de cocon pentru a-si consolida aripile, si pana cand coconul nu se sparge din interior, aripile sale nu sunt inca suficient de puternice pentru zbor. Orice ajutor extern doar impiedica si, de multe ori, ucide fluturele plin de speranta. Un amestec din afara asupra unei indeletniciri interioare nu aduce nimic pozitiv fluturelui si nici inimii care ajuta si intentioneaza doar sa fie de folos.

Si, acesta este un proces interior. Suferinta din viata noastra este pentru a indeplini un anumit rol. Lupta face parte din fiecare dintre noi. Nimeni nu poate patrunde in interior si sa o scoata de acolo. Insa acceptarea deplina transmuta in cele din urma acest sentiment de neajutorare intr-un dar, chiar o oportunitate, si incepem sa ne dam seama ca ceea ce a fost distrus si sfasiat nu suntem de fapt noi, eu tu... ci convingerile limitative, care creeaza multa perturbare in primul rand. Limitarile noastre sunt distruse pentru a permite dezvoltarea unei intelegeri mult mai profunde, mai exacte si eliberatoare. Nu este diferit de procesul prin care exersam cu greutati sau prin intermediul asanelor yoga, epuizarea musculara, supunandu-ne intentionat la o lupta fizica de dragul reinnoirii, puterii si frumusetii.

                     Din pacate, multi dinte noi se identifica cu limitarile lor, iar astfel ne vedem si ne simtim sfasiati de ele. Dar in aceasta prabusire exista un spatiu imens de crestere, si va fi umplut cu Iubire, vitalitate, energie si rabdare, atat timp cat suntem dispusi sa renuntam la tensiunea mentala si fizica, pe care straduinta noastra incearca sa le elimine din sistemele noastre. Si, uneori, ai putea simti ca nimeni nu poate sau vrea sa ajute, dar poate...am putea lua in considerare posibilitatea ca undeva, inima cuiva este franta, stiind ca nu exista nimic ce poti face din afara, dar stiind plin de speranta ca in curand veti putea zbura impreuna.

                    Tine strans de dorinta ta naturala de frumusete, iubire, adevar si inteligenta si recunoaste faptul ca, prin lupta ta tu te rafinezi in expresia perfecta a fiintei infinite care esti.'

Autor: Bryan Ellis

*Traducere: Cristina Ciobanu

Surse: www.yogitimes.com ;

http://www.astrocafe.ro/articole/articole-20/articol-arta_de_a_suferi_de_la_omida_la_fluture-4462

*Imagine: lh3.googleusercontent.com

Videoclip: https://www.youtube.com/watch?v=bczgCVGJItI

                            Un citat relevant pentru aceasta dicutie:

                         'Mi-am amintit de-o dimineata in care am descoperit gogoasa unui vierme de matase in scorbura unui copac in clipa cand fluturele sfarama invelisul si se pregatea sa iasa. Am asteptat o buna bucata de timp, dar prea intarzia sa iasa, si eram grabit. Enervat, m-am aplecat si am inceput sa-l incalzesc cu rasuflarea mea. Il incalzeam nerabdator si minunea a inceput sa se infiripe sub ochii mei, intr-un ritm mai rapid decat al naturii. Invelisul s-a desfacut, fluturele a iesit tarandu-se, si n-am sa uit niciodata dezgustul de care am fost cuprins atunci: aripile ii erau lipite si se chinuia zbatandu-se cu tot trupusorul lui sa si le desfaca. Aplecat asupra lui, il ajutam cu rasuflarea mea. In zadar. O rabdatoare maturatie era necesara, si desfacerea aripilor trebuia sa se faca incet, la soare; acum era prea tarziu. Rasuflarea mea obligase fluturele sa se iveasca, mototolit, inainte de soroc. Se zbatea, disperat, si, dupa cateva secunde, mi-a murit in palma. Cred ca acel mic cadavru e cea mai mare greutate pe care-o am pe constiinta. Pentru ca, azi inteleg foarte bine, fortarea marilor legi e un pacat de moarte. [...] (Trebuie) sa urmam cu incredere ritmul vesnic. [...] Ah! daca acel fluturas ar putea sa-mi zboare mereu pe dinainte si sa-mi indice calea!' (Alexis Zorba, editia a doua, Editura Univers, Bucuresti, 1987)

                  Referitor la oameni, putem compara metamorfoza/transformarea larvei/coconului intr-un frumos fluture cu transfigurarea/metanoia naturii umane decazute prin ridicarea/înaltarea, prin moarte si Înviere, a naturii/firii umane la rangul de fiinta de lumina (asemenea îngerilor), o noua faptura pura si indumnezeita. (Metanóia: cf. DEX - (Bis.) schimbare a spiritului, înnoirea minții; orientarea fundamentală a vieții, prin care se ajunge până la îndumnezeire. - din gr. metanoia)

                   Imi place foarte mult viziunea despre Înviere, care ne este prezentata in ultimul capitol ('Lui El Greco') din minunata lucrare - capodopera si lucrare de capatai, Raport catre El Greco, a scriitorului grec - Nikos Kazantzakis, situata la granita dintre autobiografie si bildungsroman spiritual(citez): 'O sa pictez o alta judecata de apoi. Cu doua registre: registrul de jos, morminte care se deschid si din ele ies viermi mari cat un stat de om, ies nerabdatori, cu capul inaltat, parca adulmecand aerul; registrul de sus, Hristos. Singur de tot. El se apleaca, sufla peste larve si vazduhul se umple de fluturi. Asta inseamna Învierea: larvele sa devina fluturi, nu sa se intoarca pur si simplu iar pe pamant, in chip de viermi nemuritori.

Am ridicat capul si m-am uitata la tine in lumina magica a lunii; vazduhul, in jurul capului tau in flacari, era plin de fluturi.'(referitor la El Greco!) 

(Raport catre El Greco, Editura Univers, Bucuresti, 1986)

Pustiu este locul lipsit si strain de Dumnezeu!

Pustiu este locul lipsit de Dumnezeu, dar cum Dumnezeu este peste tot, fiind omniprezent, atunci concluzia ar fi ca nu exista pustiu. De aceea, se spune ca Dumnezeu poate fi prezent chiar si in iad, prin milostivirea si iubirea sa fata de cei pacatosi, dar demonii nu pot suporta lumina raiului si deci nu pot fi prezenti si in rai. Caci nu iadul, nici demoni, nici suferinta imensa pricinuita n-au biruit pe Domnul Hristos, ci Hristos Insusi a biruit si a sfaramat portile iadului, eliberandu-i pe cei binecredinciosi.
Nimeni si nimic nu-ti poate umple golul din tine, daca in tine este un abis.... decat Cel ce se afla dintotdeauna acolo(in inima ta) pentru ca dintotdeauna acolo a fost.

Nikos Kazantzakis vorbea astfel despre divinitate in una dintre cartile sale: 'Dumnezeu este un abis. Ai grija sa nu te apropii si sa cazi in el.' Scriitorul isi manifeste nemultumirea, ba chiar se revolta fata de anumite idei si cuvinte antropofage, adica devoratoare de oameni, cum ar fi: divinitate, eternitate, dragoste, speranta, patrie, de care foarte greu te mai poti desprinde, din momentul in care te-au inghitit! Si-ar fi dorit la un moment dat sa faca 'tabula rasa' si s-o ia de la capat, inscriindu-se la scoala lui Zorba (este vorba de Zorba Grecul, pt cine nu cunoaste), dar realiza ca era prea tarziu pt un astfel de 'avort spiritual'. Tot ce mai putea face pt a se elibera de astfel de framantari spirituale, era sa SE verse pe hartie, sa-si verse fiinta pe hartie si sa scrie pana cand se va elibera si se va desprinde total de aceste idei si cuvinte antropofage.

Misiunea scriitorului este sa scrie si prin scris sa devina..., sa SE transforme si sa transforme si cititorul odata cu el, ba chiar si lumea, unde se poate... Menirea scriitorului este sa influenteze, ba chiar sa conduca mersul istoriei si sa repare nedreptatile existente in lume, creand o lume mai buna. Sunt unii oameni care nu-si apartin decat scriind. Eu sunt unul dintre acestia. Ceea ce scriu este o oglindire a ceea ce sunt, a ceea ce gandesc, a ceea ce iubesc, deci cand va aruncati ochii asupra a ceea ce scriu, de fapt ma priviti pe mine sau poate doar un prototip ideal al Ego-ului meu...
Cea mai mare calitate a unui scriitor este sinceritatea. Bineinteles ca nu tot ceea ce scrie un scriitor este adevarat, dar am pretentia sa scrie ceva frumos si util pt transformarea/ devenirea mea, dar mai ales sa fie SINCER fata de mine, ca cititor, caci doar asa va fi sincer si corect si fata de el insusi; de aceea scriitorul meu preferat este si va ramane pt totdeauna Nikos Kazantzakis, pt ca nu-si amageste niciodata scriitorii si timpul dedicat lecturarii cartilor sale nu este timp pierdut. De un lucru sunt sigur, cuvintele si ideile sale sunt hrana pt suflet, conducandu-ne mereu mai sus, spre lumina cea neinserata a desavarsirii, de unde putem avea o perspectiva cat mai corecta, cat mai completa, cat mai cuprinzatoare si mai sincera asupra lumii, asupra umanitatii si asupra Universului.

Nu uitati niciodata ca 'Dumnezeu este o prapastie si un adanc de smerenie', deci de se va intampla ca cineva sa cada, fiind covarsit de ispite si pacate, sa nu deznadajduiasca, ci sa se smereasca, caci asa cum spune si parintele Arsenie Papacioc: 'Daca poti sa te ridici din adanc de pacate, atunci nu mai conteaza caderea ta.' Cat adevar!
Chiar si pt cei mai mari pacatosi, mai exista speranta: ea este Maica Domnului, crinul zorilor - care cu adevarat este 'adancul milostivirii dumnezeiesti', caci nicio persoana care s-a rugat la Ea si I-a cerut ajutorul nu a plecat rusinata.
O seara binecuvantata!

Les plus belles et les meilleures citations de Nikos Kazantzakis, mon écrivain préféré! (III)

Nous sommes de petits vers sur la petite feuille d'un arbre gigantesque...

En français: '- Nous sommes de petits vers, Zorba, de tout, tout petit vers sur la petite feuille d'un arbre gigantesque. Cette petite feuille est notre Terre. Les autres feuilles sont les étoiles que tu vois se mouvoir dans la nuit. Nous cheminons sur notre petite feuille en l'examinant anxieusement. Nous la humons, elle sent bon ou mauvais. Nous la goûtons, elle est comestible. Nous tapons dessus, elle résonne et crie comme un être vivant. Quelques hommes, les plus intrépides, arrivent jusqu'au bout de la feuille. De là, nous nous penchons, les yeux grands ouverts, les oreilles tendues, vers le vide. Nous frémissons. Nous devinons au-dessous de nous l'effrayant precipice, nous entendons de loin en loin le bruissement des autres feuilles de l'arbre gigantesque, nous sentons la sève monter des racines de l'arbre et notre coeur se gonfler. Ainsi penchés sur l'abîme, de tout notre corps, de toute notre âme, nous frissonnons de terreur. À partir de ce moment commence...' ( la poésie, le grand danger) (Alexis Zorba) 

In romana: 'Noi suntem niste viermisori, Zorba, niste viermisori mici, mici de tot, pe frunza ingusta a unui pom urias. Aceasta frunza ingusta e Pamantul nostru. Celelalte frunze sunt stelele pe care le vezi miscandu-se noaptea. Umblam pe frunzisoara noastra cercetand-o cu teama. O mirosim - miroase frumos sau urat. O gustam - e buna de mancat. O lovim - ea rasuna si striga ca o faptura vie. Unii oameni, cei mai cutezatori, ajung pana la capatul frunzei. De acolo, ne aplecam, cu ochii mari deschisi, cu urechile ciulite, spre vid. Ne infioram. Banuim sub noi infricosatoarea prapastie, auzim de departe fosnetul altor frunze ale pomului urias, simtim cum urca seva de la radacina pomului si ne creste inima. Aplecati astfel deasupra prapastiei, cu tot corpul, cu tot sufletul, tremuram de groaza. Din clipa aceea incepe...' (poezia, marea primejdie) (Alexis Zorba, editia a doua, Editura Univers, 1987)

Les plus belles et les meilleures citations de Nikos Kazantzakis, mon écrivain préféré! (II)

Le denier homme - Bouddha!!!

En français: 'Le dernier homme - qui s'est délivré de toute croyance et de toute illusion, qui n'attend plus rien, ne craint plus rien - voit l'argile dont il est fait, reduite en esprit, et l'esprit n'a plus rien où jeter ses racines pour sucer et se nourrir. Le dernier homme s'est vidé; plus de semence, plus d'excréments, ni de sang. Toutes choses sont devenues mots, tous les mots jongleries musicales. Le dernier homme va encore plus loin: il s'assied au bout de sa solitude et décompose la musique en muettes équations mathématiques. [...] C'est Bouddha qui est le dernier homme! m'écriai-je. Là est son sens secret et terrible. Bouddha est l'âme <<pure>>qui s'est vidée; en lui, c'est le néant, il est le Néant [...]'

In romana: 'Ultimul om - care s-a eliberat de orice credinta si orice iluzie, care nu mai asteapta nimic, nu se mai teme de nimic - vede lutul din care e plamadit redus la spirit, si spiritul nu mai are unde sa-si infiga radacinile spre a sorbi si a se hrani. Ultimul om e golit; nici tu samanta, nici tu excremente, nici tu sange. Toate lucrurile au devenit cuvinte, toate cuvintele jonglerii muzicale. Ultimul om merge inca si mai departe: se asaza la capatul singuratatii lui si descompune muzica in mute ecuatii matematice. [...] Buddha e ultimul om! am strigat in sinea mea. Acesta e sensul lui tainic si inspaimantator. Buddha e sufletul 'pur' care s-a desertat (golit); in el e neantul, el e Neantul. [...]' (Alexis Zorba, editia a doua, Editura Univers, 1987)

Les plus belles et les meilleures citations de Nikos Kazantzakis, mon écrivain préféré! (I)

Le papillon grec.../ Fluturele grec

En français: 'Je me souvins d'un matin où j'avais découvert un cocon dans l'écorce d'un arbre, au moment où le papillon brisait l'enveloppe et se préparait à sortir. J'attendis un long moment, mais il tardait beaucoup, et moi j'étais pressé. Énervé je me penchai et me mis à le réchauffer de mon haleine. Je le réchauffais, impatient, et le miracle commença à se derouler devant moi, à un rythme plus rapide que nature. L'enveloppe s'ouvrit, le papillon sortit en se traînant, et je n'oublierai jamais l'horreur que j'éprouvai alors: ses ailes n'étaient pas encore écloses et de tout son petit corps tremblant il s'efforçait de les déplier. Penché au-dessus de lui, je l'aidais de mon haleine. En vain. Une patiente maturation était nécessaire et le déroulement des ailes devait se faire lentement au soleil, maintenant il était trop tard. Mon souffle avait contraint le papillon à se montrer, tout froissé, avant terme. Il s'agita, désespéré, et, quelques secondes après, mourut dans la paume de ma main. Ce petit cadavre , je crois que c'est le plus grand poids que j'aie sur la conscience. Car, je le comprends bien aujourd'hui, c'est un péché mortel que de forcer le grandes lois. [...] (Il faut) suivre avec confiance le rythme éternel. [...] Ah, si ce petit papillon pouvait voltiger toujours devant moi et me montrer le chemin!' (Alexis Zorba)

In romana: 'Mi-am amintit de-o dimineata in care am descoperit gogoasa unui vierme de matase in scorbura unui copac in clipa cand fluturele sfarama invelisul si se pregatea sa iasa. Am asteptat o buna bucata de timp, dar prea intarzia sa iasa, si eram grabit. Enervat, m-am aplecat si am inceput sa-l incalzesc cu rasuflarea mea. Il incalzeam nerabdator si minunea a inceput sa se infiripe sub ochii mei, intr-un ritm mai rapid decat al naturii. Invelisul s-a desfacut, fluturele a iesit tarandu-se, si n-am sa uit niciodata dezgustul de care am fost cuprins atunci: aripile ii erau lipite si se chinuia zbatandu-se cu tot trupusorul lui sa si le desfaca. Aplecat asupra lui, il ajutam cu rasuflarea mea. In zadar. O rabdatoare maturatie era necesara, si desfacerea aripilor trebuia sa se faca incet, la soare; acum era prea tarziu. Rasuflarea mea obligase fluturele sa se iveasca, mototolit, inainte de soroc. Se zbatea, disperat, si, dupa cateva secunde, mi-a murit in palma. Cred ca acel mic cadavru e cea mai mare greutate pe care-o am pe constiinta. Pentru ca, azi inteleg foarte bine, fortarea marilor legi e un pacat de moarte. [...] (Trebuie) sa urmam cu incredere ritmul vesnic. [...] Ah! daca acel fluturas ar putea sa-mi zboare mereu pe dinainte si sa-mi indice calea!' (Alexis Zorba, editia a doua, Editura Univers, 1987)