Maria Nazionale - Storie Piccerelle (subtitrare romana)

I gave my heart to a thief..., a good one, though!

'Right from the start you were a thief, you stole my heart,

And I your willing victim.

I let you see the parts of me that weren't all that pretty, 
And with every touch you fixed them.' 

Chorus:

'Just give me a reason, just a little bit's enough,

Just a second, we're not broken just bent,

And we can learn to love again.

It's in the stars, it's been written in the scars on our hearts,

We're not broken just bent,

And we can learn to love again.'

                                            (P!nk - 'Just give me a reason')

                    At the moment, I didn't know that. After a lot of years, I realized it was You all the time! And You are my true, my only, my first Love! It's hard not to love You, when I see Your face and image (reflected) in every human being, I find You in every sign, in every letter, in every sound, in every being, the most little or the most evil, I find a little, tiny piece of Your divinity! The whole Universe is Your breath and sigh. Your Light echoes in all the corners of the Universe, cause it has no limits, it echoes in eternity... Humanity is the most palpable and concrete echo of divinity, of what it was before anything come to existence.
                    I gave my heart... and it was torn apart! One day, I met an angel with human form that kissed me like no one before. This angel approached me and gently kissed my lips and I felt no force, no aggression, no will of possession and the angel told me these words: 'Don't have regrets!'. I remembered that in Heaven Love was speechless and it was expressed only by genuine feelings. 

                    Humans usually believe that the way that the angels love is higher than any kind of love. It's true! But in the same time angels think that human love is deeper... They would give anything for a kiss, for a real touch, they would even give up to their celestial and ethereal forms, they would even fall, cause they know that by falling, they won't fall down, they will fall in Love, which is a Temple! They say angels can't cry, they can only sob/sigh... Yes, it's true: they sigh for True Love, for human's love!

                    On the other hand we, humans, we would give anything to be again in Heaven, on the Lips of God. Both, angels and humans are capable of sacrifice and the power of sacrifice is what makes Love happen and come true, it's what makes love stronger. Both, humans and angels are meant to walk on the same path, cause their mission is to transform and to transcend their natures by lighting up (within themselves and not only) the fire/flame of the primordial Being and by doing that - to fulfill the True and Holy Being of God, the Almighty God.

No matter how much I love and care for the others, no matter how much and for how long I will love You and long for Your touch/blessing in this short life and in my meaningless becoming(of/in this River that we call Existence and in which we sink, swim, flow/go with the flow, float or simply we just drown in it, unfortunately), I will always be a stranger to Love, when compared to You and to the great Love you have for all of us, when compared to the great burden You carry for all of your children - humans or angels, cause You really and properly carry all the weight/burden of the world on Your shoulders; nevertheless/nonetheless I will always remain a stranger to Love, but a stranger (who fell) in Love with You and in this Temple of your true, pure Love, there is not even a little bit of fall/descent, there can only be/exist Ascension - ascent/rise/rising; Your Love is the only One which is true, pure and genuine. How could it be any different when you compare something that will finally die and will be laid down on/in/under the earth and become one with it(and this is what defines/describes the best mankind and human nature) with something that is eternal and endless, having no beginning and no end, something as great as That, That It is!

                    I'll always be little and insignificant in front of Your Face and still when You let me see what You see, I see Love everywhere I look and I find Love in everything and in everyone, in every thing, in every word, in every letter, in every sound, in every human being, in every creature, in any living, absolutely anything that is living(under any kind of form, material/ethereal or not) and can be found under/beneath or above the Sky. It's in this kind of moments when/that I really feel that something great lives in me and sees the world through my eyes and I realize that I have the power to show Him all the beautiful things I found and appreciate to people/persons that surround me. I have the power to show Him a good world or a bad world, or even a better world, but finally, He sees the world just as it is, cause you cannot lie God, that's for sure!

                    In the end, we all have to realize that the Sky isn't necessarily the absolute/highest, ultimate and last limit we have to reach, in order to pass over. Maybe for those (who live) beneath the sky(even for some of us), it can be seen as the absolute/highest limit that human race will/can ever reach/gain/achieve/attain. But for those who saw the Earth from outer space, for those we suppose they live Above/Beyond/In the Sky/skies(for example: angels or any other celestial/ethereal forces who may travel worldwide/throughout the Universe/world with the speed of light ), it will never represent the last limit, it will never be The/That Limit, cause the Absolute and the Ultimate limit is, actually, to take a human form and live as human, in a human body. That's why humans are God's dearest children, from all the creatures He brought to life/existence. 

                    Maybe our separation is just an illusion, cause even if we see each other and seem/appear one to another as individual persons/humans, with different character/behavior/personality/identity, with different and unique DNA, We always have been the Same, We always have been just One, with multiple faces, but belonging to the same Race/Face: the Human Race/Face(mankind/human race was made/created by/according to His Image, as a reflection of His Face/Beauty/Grace); and the human race is a chain/a bridge over the void, over the brink of nothingness, a bridge that will always last, a human chain meant to last forever!... If the separation is only an illusion, the suffering, instead, is so damn real/true! It really hurts, it hurts so bad! It's what makes some of us, humans, so great in front of God. It's Jesus Who makes all of us matter and be important in front of God, in the eyes of our Heavenly Father, but God knows and may He forgive me, that I love more Jesus Christ and His Holy Mother, the Holiest of all, the Most Holy Mother of God(the 'Theotokos', in greek). She taught me all that I know, when I finally surrender to Her great and pure Love and only then I really met Jesus, the Son of God and her Son. If now I am what I am/all that I am, more than I would ever hoped to become/be and still standing on my feet, it's thanks to Her, because She always protects and covers me with her Holy Grace. I tell you this and this is true: no one will enter the Kingdom of Heaven, till he/she won't learn to thank the Holy Mother of God for the meal and, especially, for the Bread(of Life). When we finish to eat, we all usually say 'thanks for the meal mother' or 'kiss the hand for the meal mother', Then I shall ask you, those who denigrate His Holy Mother, who gave You the Holy Bread, who gave you to eat the Bread of Life, in whom's womb raised the Bread of Life, who baked the Bread and gave It to us and those who didn't really deserve It! Isn't this written in the Holy Bible: 'It is not right to take the children's bread and throw it to the dogs', is it? Or 'do not give what is holy to dogs, and do not throw pearls before swine, lest they trample them under their feet, and turn and tear you to pieces'?(Matthew 7:6) Do you feel any guilt, cause I feel it, deeply,  deep inside, deep down, cause I know that no one is worthy to eat this Bread, his Holy Body and His Holy Blood! It's burning and is not just any kind of fire, it's that pure Flame/Energy that set fire to this world, full of sins/passions/desire, all from the start. 'Cause we have/got the fire and we gonna let it burn, burn, burn!...' (Ellie Goulding - 'Burn')

What does it really mean those sentences from the Bible?

* 'It is not right to take the children's Bread and throw it to the dogs'.

* 'Do not give what is holy to dogs, and do not throw pearls before swine, lest they trample them under their feet, and turn and tear you to pieces'? (Matthew 7:6) 

Here's a possible explanation: http://www.bible.ca/ef/expository-matthew-7-6.htm

* Of course, these words of Jesus are allegorical. I doubt that any were literally casting pearls before swine. The meaning is pretty simple to figure out; 'Do not persist in offering what is sacred or of value to those who have no appreciation for it, because your gift will not only become contaminated and be despised, your generous efforts could also be rebuffed and perhaps even openly attacked.'

* The 'dogs' and 'swine' here stand for the unappreciative and worldly; unappreciative and uncaring men and women who belittle the value of what is offered to them. 'That which is holy' would be the meat offered in sacrifice to God. A dog could care less whether it came from the altar or the garbage. The swine have no appreciation for either the beauty nor the value of the pearls under their feet. 

* There are between us 'dogs' that know they are very sinful and unworthy for this great mystery, which is the Holy Eucharist(Communion with God) and thanks to Jesus Christ, the Lord, for every slice of bread they get, for any and every bit/inch of bread, just like that Canaanite woman, who's faith the Lord appreciated very much at that time(and - I assure you - in any time, great and strong faith is appreciated by the Lord), saying that in/to the whole people of 'Israel' He didn't find so/this much faith... He said to her that 'it is not right to take the children's Bread and throw it to the dogs', and she didn't feel offended at all, she simply just replied to the Lord of Israel, to whom she was only a foreigner, that 'even <dogs> feed with the bits of bread(or any other left-overs) that will fall down from the Master's table'. She even said, in/with great humility, recognizing Him as a King, knowing that  He really is the Lord: 'I know I'm no better than a dog, but like a dog, I'll take anything the Master may want to throw my way.' Only that our Master does not throw to/in us with food or left-overs, He properly and daily gives us, His humble servants, Himself by feeding us with the Bread of Life, showing/lighting us the Way: 'I am the Way, the Truth, the Life. No one comes to my Father, but through Me!' 

I'm just like that Canaanite woman - I'm always thankful for everything the Lord gives and sends to me and in my life. Others, are just ungrateful! My Lord, my only Beloved, have mercy on them, cause You taught me that every soul matters and is priceless in Your eyes! In Heaven and in Your Kingdom that will come, you have a place for every soul that still shines/glitters, when You'll come back. It's time! It's Your Time! 'Your will may be done!'

Am iertat, dar mi-e greu sa uit si sa ma pot ierta...

Probabil ca cel mai greu e sa te ierti pe tine, atunci cand te simti vinovat pentru toti, atat pentru ceea ce ai facut, cat si pentru ceea ce nu ai facut. (Voi reveni alta data pentru mai multe explicatii!)

'Azi, mă voi ierta și îmi voi elibera sufletul de regrete.
Mă voi ierta, fiindcă am obosit să mă condamn atât de mult și de aspru pentru tot ceea ce am făcut si pentru tot ceea ce nu am făcut. Am fost cel mai dur judecător al meu, iar uneori am devenit propriul meu călău.
Mă voi ierta pentru lacrimi plânse în zadar și nemeritat.
Mă voi ierta pentru toate vorbele pe care le-am spus în grabă și sub impulsul nervilor și a durerii, dar și pentru tot ceea ce nu am spus atunci când trebuia.
Mă voi ierta pentru toată nefericirea mea și pentru toată nefericirea altora, de care am fost responsabilă.
Mă voi ierta pentru că m-am irosit încercând să fiu cine au vrut alții și uitând să fiu cine îmi doream eu.
Mă voi ierta pentru toate promisiunile pe care nu am reușit să le respect.
Mă voi ierta pentru că mi-am ignorant inima și am ales rațional, că am abandonat drumuri pe care aș fi putut să alerg și am ales drumuri pe care m-am târât.
Mă voi ierta pentru că m-am trezit de multe ori în faţa unor uşi închise, dar m-am încăpățânat să aștept în fața lor, irosindu-mă.
Mă voi ierta pentru că nu am ştiut să preţuiesc anumiți oameni așa cum ar fi meritat şi că am alungat de lângă mine suflete care m-au iubit.
Mă voi ierta pentru toate visele abandonate, pentru toate renunțările, pentru teamă, pentru lașitate, pentru toate neputințele mele.
Mă voi ierta pentru că am fost superficială, pentru că m-am amăgit și m-am mulţumit să trăiesc jumătăţi de măsură…
Mă voi ierta pentru tot ce am fost și nu ar fi trebuit să fiu, pentru tot ce nu am fost, deși aș fi putut să fiu…'

Fragment din cartea 'Fluturi' - Irina Binder

În bucați - Elena Gheorghe ft Glance & Naguale; La traduction en français.

(Brisée) En morceaux

Je te cache dans (le tréfonds de) mon âme
Je ne veux plus te blesser
Mais tu me brises en morceaux
Parce que tu veux que je t'y rejoigne(t'y suive)

Je te cache dans (le tréfonds de) mon âme
Je ne veux plus te blesser
Mais tu me brises en morceaux
Parce que tu veux que je t'y rejoigne(t'y suive)

Tu baisses la tête comme un enfant et t'approches de moi...
Ton amour n'a pas de limites, le mien ne t'appartient pas.
J'ai mis mon âme en gage et je suis endetté, verrouillé, bouleversé
Et tout ce que je dis (à ce moment-ci), j'aimerais que ce ne soit pas vrai.

Je vais commencer par confesser que je t'ai menti
Je n'étais pas à mon aise lorsque je t'ai rencontrée
J'ai trouvé en toi un refuge aux problèmes
Tu étais (comme) une oasis dans le désert et tu m'as dit: 'Entres-y, n'aie pas peur!'

Alors je propose qu'on ne se fasse plus d'illusions
Et tout ce que s'est passé, s'en est allé, et il est inutile
De laisser les regrets faire passer le temps et nos années
Et de frapper à coups de poing dans le mur.

Je te cache dans (le tréfonds de) mon âme
Je ne veux plus te blesser
Mais tu me brises en morceaux
Parce que tu veux que je t'y rejoigne(t'y suive)

Je me sens pareil à un 'mother f***g' architecte de la terreur, étonnant
J'ai bâti un mur laid et gris(sombre, futile et inutile) et finalement je t'ai séparée
De tes amis, de ta famille, tout ce qui importait,
Tout ce qui faisait du sens et preuve de logique dans ta vie.

Laisse-moi une séconde(pour me reposer), je voudrais m'endormir,
Mais le temps s'écoule tellement vite, comme un sablier qui me donne le vertige
Et juste alors tu viens pour me faire rappeler que
Que je n'ai pas fait/réalisé(rien), que j'ai manqué(à tous mes devoirs), que je suis trop silencieux et que cela, c'était évident.

Et moi, je te dis:'Arrête, ce n'est pas le moment opportun'
Mais tu réveilles en moi un monstre irrépressible et je tourne comme un lion en cage
Tu parles à haute voix, mais le temps s'arrête
Au même moment où je t'ai frapée.

Je te cache dans (le tréfonds de) mon âme
Je ne veux plus te blesser
Mais tu me brises en morceaux
Parce que tu veux que je t'y rejoigne(t'y suive)

Je te cache dans (le tréfonds de) mon âme
Je ne veux plus te blesser
Mais tu me brises en morceaux
Parce que tu veux que je t'y rejoigne(t'y suive)

Ce que s'est passé, s'en est allé...
C'est peut-être mieux ainsi.
Oui, oui, oui, c'est peut-être mieux ainsi.
Ce que s'est passé, personne ne peut changer
Non, personne ne peut changer, personne ne peut changer.

Ce que s'est passé, s'en est allé...
C'est peut-être mieux ainsi.
Oui, oui, oui, c'est peut-être mieux ainsi.
Ce que s'est passé, personne ne peut changer
Non, personne ne peut changer, personne ne peut changer.

Anii vieţii - Florin Andronic

Anii vieţii

Când anii vieţii mele se-ndreaptă către tine,
Şi tu îi numeri iar, pe cei ce-au fost mai grei,
Cu ochii umezi Doamne, doresc adânc în mine,
Să-ţi regăsesc prezenţa şi infinitul ei!

Hai vino stai la masă şi frânge iar o pâine,
Vorbeşte şi m-ascultă m-atinge dacă vrei!
Ca zâmbetul să-mi crească să acopere suspine,
O Doamne te grăbeşte de mână să mă iei!

Când anii vieţii mele se-ndreaptă către tine
Sădeşte veşnicia să crească printre ei …
De anii se termină, s-am infinitul în mine,
Să mă păstreze veşnic printre aleşii tăi.

Testament - Tudor Arghezi

Testament

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin rapi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.
Ea e hrişovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu săricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, intâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plavani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagane urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreaga dulcea lui putere
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzând în piscul datoriei tale.

Durerea noastra surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slovă de foc şi slovă faurită
Împarechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei
Zace mania bunilor mei.

Flori de mucigai - Tudor Arghezi

Flori de mucigai

Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

Lumina - Lucian Blaga

Lumina

Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te vad,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

Nimicul zăcea-n agonie
când singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
"Să fie lumină!"

O mare
şi-un vifor nebun de lumină
facutu-s-a-n clipa:
o sete era de pacate, de-aventuri, de doruri, de patimi,
o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci - cine ştie?

Lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te vad - minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii - Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

If you're not the one (translated in french) - Si tu n'étais pas celle(choisie par mon coeur)...

Si tu n'étais pas celle(choisie par mon coeur)...

Si tu n'étais pas celle(choisie par mon coeur), alors pourquoi est-ce que je sens mon âme joyeuse aujourd'hui?
Si tu n'étais pas celle(choisie par mon coeur) , alors pourquoi est-ce que ta main correspond si bien dans la mienne?
Si tu n'étais pas mienne, alors pourquoi est-ce que ton coeur répond à l'appel (de mon for intérieur)?
Si tu n'étais pas mienne, aurais-je la moindre force d'être debout?

Je ne saurai jamais ce que le futur nous réserve,
Mais je sais que tu es présent, juste ici, avec/près de moi
On va surmonter ensemble tous les obstacles
Et j'éspère que tu es celle, avec laquelle je partagerai ma vie.

Je ne veux pas m'enfuir, mais je n'en peux plus, je ne comprends pas,
Si je ne suis pas fait pour toi, alors pourquoi est-ce que mon coeur me dit que oui, je le suis?!
Y a-t-il un moyen pour que je puisse rester toujours serré dans tes bras?

Si je n'ai pas besoin de toi, alors pourquoi est-ce que je pleure continuellement (toutes les nuits) dans mon lit?
Si je n'ai pas besoin de toi, alors pourquoi est-ce que ton nom résonne dans ma tête?
Si tu n'es pas pour moi, pourquoi est-ce que cette distance (entre nous) mutile ma vie/déchire le fil de ma vie?
Si tu n'es pas pour moi, pourquoi est-ce que je rêve de toi comme ma femme?

Je ne sais pas pourquoi tu es si loin...
Mais je sais que c'est 'tellement' vrai aussi:
On va surmonter ensemble tous les obstacles
Et j'éspère, que tu es celle avec laquelle je partagerai ma vie
Et je souhaite que tu soit celle près de laquelle je rends mon dernier souffle/soupir
Et je prie que tu sois celle avec laquelle je fonde un foyer/je crée une famille.
J'espère que je t'aimerai toute ma vie.

Je ne veux pas m'enfuir, mais je n'en peux plus, je ne comprends pas,
Si je ne suis pas fait pour toi, alors pourquoi est-ce que mon coeur me dit que oui, je le suis?!
Y a-t-il un moyen pour que je puisse rester toujours serré dans tes bras?

Parce que tu me manques, ton corps, ton âme,si fort que ça (ton absence) me coupe le souffle
Et je te respire dans mon coeur, et prie pour trouver la force de rester debout ce jour aussi.
Parce que je t'aime, que ce soit juste ou non
Et bien que je ne puisse pas être avec toi ce soir,
Tu sais que mon coeur est à toi et t'appartiens (car tu es toujours présente dans mes pensées)

Je ne veux pas m'enfuir, mais je n'en peux plus, je ne comprends pas,
Si je ne suis pas fait pour toi, alors pourquoi est-ce que mon coeur me dit que oui, je le suis?!
Y a-t-il un moyen pour que je puisse rester toujours serré dans tes bras?

Écoutez aussi cette magnifique version/variante de cette belle chanson!

http://assets.protv.ro/…/vocea/app/2013/nov/Andrei_loica.mp4

Sarutul Tau flamand m-a salvat!

Niciodata nu voi uita Iubirea si jertfa Ta!

Pe fruntea Ta - picuri de sange,

Iubirea Ta n-o pot ajunge;

Simt cum sufletul mi se stinge

Cand inima-mi seaca si nu mai plange

Cu lacrimi de sange...

Insa eu Te voi plange neincetat...

Suspin dupa Tine flamand si-nsetat;

Traiesc in pacat si sunt intinat,

Dar pe Tine, Iisuse, Te iubesc sincer, curat!

Doar Tu esti vrednic de urmat, Pastorule far' de pacat, Care sufletul mi-ai adapat.

Cauta Sfantul pe-al sau bun Stapan, tanjind dupa Sine ca un nebun,

Rugandu-se Tie, Celui Preabun; dorindu-Te cum si eu Te doresc si nu ma opun,

Cazand in genunchi, ma descompun si-Ti spun: Te rog, Doamne, fa-ma (sa devin) mai bun!

Tu esti toata dorirea mea si-n Fata Ta vreau sa m-adun, sufletul gol sa mi-l expun,
Dar nu gasesc cuvinte potrivite ca sa-ti spun ca te ador mereu, chiar si aici, acum.

Te caut smerit, Te caut tacit, apoi Te chem bland, Te strig tainic, soptit;
Sufletul meu, desi mutilat si ranit, acum e impacat si linistit.
Flacara care arde la marginea fiintei mele mocnit
E flacara care-mi modeleaza fiinta la nesfarsit,
Pregatindu-ma pentru eternitate si pentru integrarea mea in infinit...

Te caut in zari si-n departari,
Te caut pe uscat si peste mari,
In zadar Te caut: ma pierd pe carari;
Si, totusi, Te regasesc (pr)in rugaciuni, dupa lungi si spirituale peregrinari,
Cersind a Ta iubire, cersind a Ta iertare, dar cel mai mult tanjind dupa o sfanta sarutare...

Am iubit pana la desfranare, mi-e sufletul inflacarat,
Te-am cautat in toti si-n toate, intocmai ca un desfranat,
Dar chiar in desfranarea-mi, Doamne, pe Tine Te-am dorit sincer, curat;
Si Te-am aflat in orisicine si doar privind, (un gand patimas si necurat)  m-am intinat,
Dar pe Tine, Iubire, te chem neincetat, pastrandu-Te neintinat in inima si-n gandul smerit, sincer si curat.

Intr-o tainica noapte,
M-ai chemat printre soapte.
Ecoul Tau venea din spatii siderale
Si strabatuse vaste, tacute solitudini ancestrale;
Pe buza prapastiei, eu paseam atunci si mai adanc,
Si Tu, de frica sa nu ma pierzi, m-ai sarutat flamand!

Pustiu este locul lipsit si strain de Dumnezeu!

Pustiu este locul lipsit de Dumnezeu, dar cum Dumnezeu este peste tot, fiind omniprezent, atunci concluzia ar fi ca nu exista pustiu. De aceea, se spune ca Dumnezeu poate fi prezent chiar si in iad, prin milostivirea si iubirea sa fata de cei pacatosi, dar demonii nu pot suporta lumina raiului si deci nu pot fi prezenti si in rai. Caci nu iadul, nici demoni, nici suferinta imensa pricinuita n-au biruit pe Domnul Hristos, ci Hristos Insusi a biruit si a sfaramat portile iadului, eliberandu-i pe cei binecredinciosi.
Nimeni si nimic nu-ti poate umple golul din tine, daca in tine este un abis.... decat Cel ce se afla dintotdeauna acolo(in inima ta) pentru ca dintotdeauna acolo a fost.

Nikos Kazantzakis vorbea astfel despre divinitate in una dintre cartile sale: 'Dumnezeu este un abis. Ai grija sa nu te apropii si sa cazi in el.' Scriitorul isi manifeste nemultumirea, ba chiar se revolta fata de anumite idei si cuvinte antropofage, adica devoratoare de oameni, cum ar fi: divinitate, eternitate, dragoste, speranta, patrie, de care foarte greu te mai poti desprinde, din momentul in care te-au inghitit! Si-ar fi dorit la un moment dat sa faca 'tabula rasa' si s-o ia de la capat, inscriindu-se la scoala lui Zorba (este vorba de Zorba Grecul, pt cine nu cunoaste), dar realiza ca era prea tarziu pt un astfel de 'avort spiritual'. Tot ce mai putea face pt a se elibera de astfel de framantari spirituale, era sa SE verse pe hartie, sa-si verse fiinta pe hartie si sa scrie pana cand se va elibera si se va desprinde total de aceste idei si cuvinte antropofage.

Misiunea scriitorului este sa scrie si prin scris sa devina..., sa SE transforme si sa transforme si cititorul odata cu el, ba chiar si lumea, unde se poate... Menirea scriitorului este sa influenteze, ba chiar sa conduca mersul istoriei si sa repare nedreptatile existente in lume, creand o lume mai buna. Sunt unii oameni care nu-si apartin decat scriind. Eu sunt unul dintre acestia. Ceea ce scriu este o oglindire a ceea ce sunt, a ceea ce gandesc, a ceea ce iubesc, deci cand va aruncati ochii asupra a ceea ce scriu, de fapt ma priviti pe mine sau poate doar un prototip ideal al Ego-ului meu...
Cea mai mare calitate a unui scriitor este sinceritatea. Bineinteles ca nu tot ceea ce scrie un scriitor este adevarat, dar am pretentia sa scrie ceva frumos si util pt transformarea/ devenirea mea, dar mai ales sa fie SINCER fata de mine, ca cititor, caci doar asa va fi sincer si corect si fata de el insusi; de aceea scriitorul meu preferat este si va ramane pt totdeauna Nikos Kazantzakis, pt ca nu-si amageste niciodata scriitorii si timpul dedicat lecturarii cartilor sale nu este timp pierdut. De un lucru sunt sigur, cuvintele si ideile sale sunt hrana pt suflet, conducandu-ne mereu mai sus, spre lumina cea neinserata a desavarsirii, de unde putem avea o perspectiva cat mai corecta, cat mai completa, cat mai cuprinzatoare si mai sincera asupra lumii, asupra umanitatii si asupra Universului.

Nu uitati niciodata ca 'Dumnezeu este o prapastie si un adanc de smerenie', deci de se va intampla ca cineva sa cada, fiind covarsit de ispite si pacate, sa nu deznadajduiasca, ci sa se smereasca, caci asa cum spune si parintele Arsenie Papacioc: 'Daca poti sa te ridici din adanc de pacate, atunci nu mai conteaza caderea ta.' Cat adevar!
Chiar si pt cei mai mari pacatosi, mai exista speranta: ea este Maica Domnului, crinul zorilor - care cu adevarat este 'adancul milostivirii dumnezeiesti', caci nicio persoana care s-a rugat la Ea si I-a cerut ajutorul nu a plecat rusinata.
O seara binecuvantata!

Hilary Stagg - Reflections of Love

Beautiful World-- In Existence

Gânduri de lumină II - merita vazut!

Cât de minunată e iubirea! Iubirea desăvârşită.

Oare dacă fiinţa iubită te-ar pune pe o cruce ai putea să-i mai spui că o iubeşti?

Iubirea desăvârşită persistă chiar şi atunci când fiinţa iubită te tratează cu nepăsare. Iubirea desăvârşită merge până la capăt. Iubirea… Ce e iubirea? Să vezi eternitatea înghesuită în ochii celui iubit. Să te rogi pentru mântuirea sufletului fiinţei iubite mai mult decât te rogi de obicei pentru propria mântuire. Ce e iubirea? Să nu-ţi pese câte defecte are. Nici unde locuieşte, câţi bani are, câte maşini, ce număr poartă la pantofi, de la ce firmă se îmbracă şi aşa mai departe. Imposibil?

Nu, nu este imposibil când iubeşti. Cum îţi dai seama că iubeşti? Atunci când ţi-e cel mai greu. Atunci când suferi cumplit. Când simţi că ai cea mai grea cruce de dus. Grea şi totuşi dulce. Usturătoare şi totuşi plină de mângâiere. Cum vine asta? Atunci când îi spui lui Dumnezeu, seara, la rugăciune: “Nu mai pot, Doamne! Fă ceva! Ia viaţa mea în mâinile Tale”. Atunci este începutul iubirii. Abia atunci descoperi adevărata iubire în toată splendoarea ei. Da, în mijlocul lacrimilor tale, în mijlocul frământărilor tale. În rugăciunea ta. Acolo e iubire.

Există o mare diferenţă între a-i declara şi a-i arăta cuiva faptul că îl iubeşti. Nu e important să-ţi declari iubirea cu voce tare. Hristos ţi-a arătat iubirea. Cum? “Pironit văzându-Te pe Cruce” cântăm cu toţii în Vinerea Mare, la Prohod. Şi mai cântăm de asemenea: “Stăpânul a toate, mort se vede acum”. Aceasta este iubirea Lui arătată nouă, păcătoşilor. Arătată ţie şi mie. Ce ne învaţă pe toţi Sfântul Apostol Pavel? “Să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu.” El ne face cunoscută iubirea Sa nemărginită.

Oare dacă fiinţa iubită te-ar pune pe o cruce ai putea să-i mai spui că o iubeşti? Nu ai suporta un simplu ac înfipt în palmă, dar un cui… Ai suporta oare să fii pironit/ă pentru o fată/un băiat? Ai suporta să guşti oţet amestecat cu fiere? Şi totuşi El a suportat. De ce? Din iubirea Lui negrăită. Sigur, nimeni nu te pune să te răstigneşti pentru cineva. Ştii de ce nu te pune nimeni? Pentru că iubirea este însăşi răstignire.

Pentru a ajunge să vezi acea veşnicie în ochii fiinţei iubite trebuie să treci prin multe clipe urâte. Trebuie să-ţi pui o mie de întrebări şi să descoperi de fapt că nu îţi poate răspunde nimeni la ele. Răspunsul e în inima ta. Nimeni nu-ţi poate lua ceea ce simţi. Nu trebuie să permiţi nimănui să calce peste comoara zămislită înlăuntrul tău. Iubirea nu e doar un sentiment. Iubirea e o comoară. Păstreaz-o.

Acum un an îmi amintesc că am scris într-un articol: “Iubirea e mai ceva decât un om care suferă de demenţă vasculară. Am ajuns la concluzia că nu e un film, nu e o durere morală, nu e un chin, nu e o suferinţă, nu e un capriciu, nu e o încercare, nu e un demon, nu e o amărăciune. E însăşi moartea. Mori în timp ce iubeşti. Mori când începi să iubeşti. Există doar început. Nu există final. Mori căutând această finalitate. În zadar.” Astăzi am descoperit însă, în timpul Sfintei Liturghii, viaţa. Da, în acea moarte reprezentată de iubire. Acolo e viaţă. Mori în timp ce iubeşti ca mai apoi să viezi. Ai observat ce se cântă în troparul unei Sfinte Muceniţe? “(…) mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine”. Cât de frumos! Aceasta este iubirea adevărată. Şi nu poţi iubi pe altcineva dacă pe Dumnezeu nu ai învăţat încă să-L iubeşti cât de puţin.

Iubirea desăvârşită se naşte în momentul în care renunţi la tine, pentru el sau pentru ea. Te dezrădăcinezi…de tine! Uiţi de tine! Uiţi de nevoile tale! Uiţi că eşti bolnav, uiţi că nu ai ce mânca, uiţi că stai în frig, uiţi orice fel de necaz care se abate asupra ta. Iubirea este tămăduire, iubirea este hrană. Iubirea este foc.

Nu trebuie să te duci în faţa fiinţei iubite şi să-i spui ceea ce simţi. Lasă-L pe Dumnezeu să lucreze. El ştie ce se ascunde în interiorul fiecărui om. Când eram doar o copilă credeam că iubesc… Şi cum mi-am “demonstrat” eu iubirea? L-am bătut pe umăr urându-i: “Crăciun Fericit!”. Apoi am fugit fără să aştept vreun răspuns. E o întâmplare ce mă amuză acum. Mă amuz de această întâmplare de fapt în fiecare an, înainte de Naşterea Mântuitorului. Dar pe atunci asta credeam eu că înseamnă iubirea.

Pe tine, cel/cea care vei citi aceste rânduri… te îndemn la altceva! Vorbeşte cu Domnul despre fiinţa ta dragă. Spune-i să facă tot posibilul încât persoana respectivă să simtă Naşterea, Învierea, Înălţarea Lui. După ce va simţi acestea, va simţi cu siguranţă şi ceea ce simţi tu pentru ea. La El toate sunt cu putinţă. Nu uita asta. Nu uita nici ceea ce scrie în Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, şi anume: “În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.” (1 Ioan, 1,4) Să nu-ţi fie teamă de ceva. Să nu cumva să regreţi. Îndrăzneşte să iubeşti. Îndrăzneşte să iubeşti cu iubirea Lui. “Iubirea să se înmulţească!” ne spune tuturor şi Sfântul Apostol Iuda.

Iubirea desăvârşită persistă chiar şi atunci când fiinţa iubită te tratează cu nepăsare. Iubirea desăvârşită merge până la capăt. Iubirea…

Cât de minunată e iubirea!

Sursa: Ortodoxia Tinerilor

http://jurnalspiritual.eu/oare-daca-fiinta-iubita-te-ar-pune-pe-o-cruce-ai-putea-sa-i-mai-spui-ca-o-iubesti/

Te port in mine - Zorica Latcu

Te port în mine

Te port in suflet, ca pe-un vas de pret,
Ca pe-o comoara-nchisa cu peceti,
Te port in trup, in sanii albi si grei,
Cum poarta rodia samanta ei.
Te port in minte, ca pe-un imn sfintit,
Un cantec vechi, cu crai din Rasarit.
Si port la gat, nepretuit sirag,
Stransoarea cald-a bratului tau drag.
Te port in mine tainic, ca pe-un vis,
In cer inalt de noapte te-am inchis.
Te port, lumina rumena de zori,
Cum poarta florile mireasma lor.
Te port pe buze, ca pe-un fagur plin.
O poama aurita de smochin,
Te port in brate, horbote subtiri,
Manunchi legat cu grija, fir cu fir.
Cum poarta floarea rodul de cais,
Adanc te port in trupul meu si-n vis.

Pocainta - Zorica Latcu

 Pocainta

Nevrednica sunt, Doamne, milostivirii Tale Si Ti-as cersi iertare, dar nu stiu cum sa-cer; Ci Tu pricepi cuvantul din mute osanale Si talcul rugaciunii de lacrimi si taceri. Imi stiu faradelegea: gresita sunt, Stapane, Prea mult am stat cu ochii plecati, catand in lut, Prea multe griji avut-am de zilele de mane Si n-am iertat, cand rana in suflet m-a durut. Ti-am prea iubit faptura, de Te-am uitat pre Tine, Si cantecul taranei l-am ascultat prea mult, Am irosit comoara de armonii divine Si glasul cel de taina eu n-am vrut sa-l ascult. Mi-am impletit cantare din grele flori de tina, Am indragit mirosul de verde si de crud, Am prea iubit amurgul, cu zarea-i de lumina Si turma de caprite, cu botul mic si ud. Mi-am impletit cantarea din flore de matasa, Am indragit mirosul de miere si de tei, Am prea iubit podoaba si haina de mireasa, In zambetul campiei, mijind sub pasii mei. Nevrednica sunt, Doamne, milostivirii Tale, Caci n-am sporit talantul, pe care mi l-ai dat, Ci ca un rob c, amirosit in cale Multimea milei Tale si darul Tau bogat. Acum, cutremurata de taina Cinei sfinte, Stau, Doamne, inainte-Ti, in goliciunea mea, M-apasa greu pe umeri aducerile-aminte De patimile firii, de toata pofta rea. Din gand smerit primeste, Iisuse, rugaciunea, Hraneste-ma pe mine cu har imbelsugat, Adapa-ma cu mila, imbraca-mi goliciunea Cu raza de sfintenie din chipul Tau curat. Sa nu ma lasi, Preabune, sa plec nemangaiata, Caci imi cunosc pacatul si taina Ta o stiu Strig catre Tine, Doamne, din inima plecata, Sa nu ma lepezi astazi, ci lasa-ma sa viu. Sfinteste-ma, Iisuse, si taina mi-o arata, Pogoara-n minte harul prin ungerea cu mir, Si fa sa nu ma arda vapaie-nfricosata, Cand buza mea de tina sorbi-va din Potir.

Tacere - Zorica Latcu

Tacere

Cuvintele, pe care nu le-am spus, Sunt tot atatea trepte ce coboara, Cu sufletul tot mai adanc m-am dus, Pe treptele tacerii ca pe-o scara. Ca-ntr-un cuprins de pestera boltit, M-am coborat in lumea nerostirii, Si-n cutele de piatra i-am gatit, Acolo-n fund, un ascunzis Iubirii. Cuvintele pe care nu le-am spus, Sunt tot atatea trepte de tacere: Adanc in mine, mai adanc m-am dus, Acolo, unde orice vorba piere. De-acolo, din limanul necuprins, Din lumea fara mal a nerostirii, Pe treptele tacerii s-au prelins Din ascunzis, luminile iubirii.

Au si cuvintele-o durere - Traian Dorz

 Au şi cuvintele-o durere

 
Au şi cuvintele-o durere şi-un chin şi-o suferinţă-a lor
Când sunt silite să ascundă ca să arate ce nu vor,
Când sunt împinse să zdrobească un adevăr într-un blestem
Atunci cuvintele-au o spaimă în care tremură şi gem.

Ce dar divin este cuvântul, cu ce etern şi unic rost
Şi cum s-ar cere spus de-oricine cum cel dintai Cuvânt a fost!
N-ar trebui rostit Cuvântul decât cucernic şi pios
Din Adevăr şi din Iubire – aşa cum l-a rostit Hristos.

Dar ce mult suferă Cuvantul când îl împingem în noroi,
Când îl sucim, când îl ascundem şi când e necinstit de noi.
Cu cât de sfânt respect s-ar cere să spunem orişice cuvânt,
Dar ce murdar şi uşuratic îl spun atâţia pe pământ.

Ce-nfricoşată-nvinuire va spune-odată la Sfârşit
În contra nebuniei noastre cuvântul nostru chinuit!
Cum ne va-nvinui în faţa Înfricoşatului Judeţ
Cuvântul spus cu-nşelăciune, cu nedreptate şi dispreţ!

Să-ţi fie teamă de cuvântul pe care-l taci ori îl grăieşti
Căci şi lui Dumnezeu şi lumii el te arată cine eşti
Şi-n Veşnicie te vei duce la Cel Milos ori la cel călau,
După osânda sau cu răsplata ce-ţi va rosti cuvântul tău!

Au şi cuvintele-o durere şi-un chin şi-o suferinţă-a lor Când sunt silite să ascundă ca să arate ce nu vor, Când sunt împinse să zdrobească un adevăr într-un blestem Atunci cuvintele-au o spaimă în care tremură şi gem. Ce dar divin este cuvântul, cu ce etern şi unic rost Şi cum s-ar cere spus de-oricine cum cel dintai Cuvânt a fost! N-ar trebui rostit Cuvântul decât cucernic şi pios Din Adevăr şi din Iubire – aşa cum l-a rostit Hristos. Dar ce mult suferă Cuvantul când îl împingem în noroi, Când îl sucim, când îl ascundem şi când e necinstit de noi. Cu cât de sfânt respect s-ar cere să spunem orişice cuvânt, Dar ce murdar şi uşuratic îl spun atâţia pe pământ. Ce-nfricoşată-nvinuire va spune-odată la Sfârşit În contra nebuniei noastre cuvântul nostru chinuit! Cum ne va-nvinui în faţa Înfricoşatului Judeţ Cuvântul spus cu-nşelăciune, cu nedreptate şi dispreţ! Să-ţi fie teamă de cuvântul pe care-l taci ori îl grăieşti Căci şi lui Dumnezeu şi lumii el te arată cine eşti Şi-n Veşnicie te vei duce la Cel Milos ori la cel călau, După osânda sau cu răsplata ce-ţi va rosti cuvântul tău!

Make Money at : http://bit.ly/copy_win

Au şi cuvintele-o durere şi-un chin şi-o suferinţă-a lor Când sunt silite să ascundă ca să arate ce nu vor, Când sunt împinse să zdrobească un adevăr într-un blestem Atunci cuvintele-au o spaimă în care tremură şi gem. Ce dar divin este cuvântul, cu ce etern şi unic rost Şi cum s-ar cere spus de-oricine cum cel dintai Cuvânt a fost! N-ar trebui rostit Cuvântul decât cucernic şi pios Din Adevăr şi din Iubire – aşa cum l-a rostit Hristos. Dar ce mult suferă Cuvantul când îl împingem în noroi, Când îl sucim, când îl ascundem şi când e necinstit de noi. Cu cât de sfânt respect s-ar cere să spunem orişice cuvânt, Dar ce murdar şi uşuratic îl spun atâţia pe pământ. Ce-nfricoşată-nvinuire va spune-odată la Sfârşit În contra nebuniei noastre cuvântul nostru chinuit! Cum ne va-nvinui în faţa Înfricoşatului Judeţ Cuvântul spus cu-nşelăciune, cu nedreptate şi dispreţ! Să-ţi fie teamă de cuvântul pe care-l taci ori îl grăieşti Căci şi lui Dumnezeu şi lumii el te arată cine eşti Şi-n Veşnicie te vei duce la Cel Milos ori la cel călau, După osânda sau cu răsplata ce-ţi va rosti cuvântul tău!

Make Money at : http://bit.ly/copy_win

'Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel ce a făcut rana!'

Arsenie Papacioc: 'Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel ce a făcut rana!'

Acesta este idealul de iubire spre care trebuie sa tindem si sa nazuim. Ca sa argumentez aceasta frumoasa idee a parintelui Arsenie Papacioc, va spun o mica pilda/parabola:
Se spune ca un frate urma sa fie trecut prin multe si felurite chinuri de un alt 'frate', calaul sau. Primul frate ii spune calaului sau: 'Frate, tu mie nu poti sa-mi faci niciun rau... pentru ca te iubesc!'
Va dati seama cata iubire poate avea acest frate, adica ce vrea sa spuna? Vrea sa spuna ca cel care iubeste cu adevarat nu se teme de nimic si ca daca iubesti cu adevarat pana si vrasmasii ii socoti ca frati, ca sa-i castigi. Este exact pilda pe care ne-a dat-o Domnul nostru Iisus Hristos cand s-a lasat rastignit pe cruce! Numai iubind iti apartii si devii tu insuti!

Ranile sunt ochii larg deschisi prin care Iubirea plange... cu lacrimi de sange, iar cicatricile sunt ochii inchisi ai Iubirii care a iertat si a uitat durerile si ranile pricinuite. Dar sunt si oameni la care unele rani nu se cicatrizeaza niciodata, varsand neincetat lacrimi de sange. Adevarul doare, iar cui ii este revelat, aceluia ii este dat sa moara de durere, caci nu existam ca sa suferim, ci suferim ca sa putem exista in acest colt si minuscul punct din acest vast Univers. Bineinteles ca nimanui nu-i face placere sa sufere, dar suferinta nu tine de alegerea noastra - nimeni nu poate alege sa sufere mai putin sau deloc; suferinta face parte din destinul omului, ea este inscrisa in ADN-ul nostru si in stele. De ce suferim? Deoarece traim intr-o lume a iluziei si a minciunii in care Adevarul nu este unul de suprafata, ci unul de adancime. Intr-o lume a pluralului si a pluralitatilor, intr-o lume a alteritatii, in care Celalalt iti dicteaza inca de la nastere ce sa fii si ce sa devii, intr-un labirint din care nu poti sa afli scapare, ai o singura sansa: sa mori putin cate putin, clipa de clipa si sa renunti la cel pe care ceilalti l-au creat, la cel care nu esti tu, la cel care este imaginea pe care ceilalti au construit-o despre si pentru tine. Iar cand ajungi la tine, la ego-ul tau, cere Constiintei universale, mama noastra si Fecioara universala, sa te nasca din nou. O solitudine ancestrala este necesara pentru a te afla si a te naste din nou, departe de lume, printre lacrimi si stele. Iubeste si fii tu insuti! Iarta si vei fi mai mult decat un om!

Pe aripi de vant - Delia ft Kaira, la traduction en français.

Sur des ailes de vent

Delia:
I. J'allume la télé parce que tu es présent dans mes pensées
Et lorsque je ne peux pas dormir, c'est le meilleur médecin,
Ce que tu m'as fait(sentir), ça n'avait point de sens,
Pareille à un film classique dans lequel elle pleure sans cesse,
Et il ne comprend pas ce qu'il a fait(du mal)
Cette histoire, a-t-elle l'air familier pour vous?
Allez, dites: a-t-elle l'air familier pour vous?
Quand je me réveille, tu es juste ici(près de moi)
Et je me perds la tête(deviens folle) lorsque tu me touches.
Sur des ailes de vent je me précipite
Mais tu m'attrappes et m'embrasses avec rapacité,
De telles histoires, il n'y en a que dans les films,
Je m'endors et je me réveille en pensant à toi! (*2)
II. Quel triste(désert/vide) serait le décor sans que tu me dises: 'Hé, tout va aller bien, je te le promets!'
Sans que je m'en rende compte que le rêve n'est pas brisé,
J'étais perdue, mais tu m'as retrouvée.
Il arrive des jours plus froids,(lorsque) tu ne me téléphones pas, ne m'écris pas et moi, je ne sais rien de ta vie,
J'arrive même a m'interroger si je fais encore partie de ta vie.
Mais j'arrête et m'interroge le coeur.
Quand je me réveille, tu es juste ici(près de moi)
Et je me perds la tête(deviens folle) lorsque tu me touches.
Sur des ailes de vent je me précipite
Mais tu m'attrappes et m'embrasses avec rapacité,
De telles histoires, il n'y en a que dans les films,
Je m'endors et je me réveille en pensant à toi! (*2)
Kaira: Tous les deux, on sait que les tessons portent bonheur
Et on fait semblant que le vase est tout neuf après avoir recollé toutes ses pièces à leur place,
On se jette tous les deux dans le feu, je veux partir, tu m'en pries/supplies,
Je retourne toujours chez toi, je ne sais pas comment tu fais ça, tu donnes dépendance comme une drogue.
Je te confie tout ce que je sens et je veux que tu en tiennes compte,
Que j'ai quelquefois passé des jours entiers sans rien voir à l'horizon,
Et, parfois, je n'en peux plus...
Sur des ailes de vent je me précipite
Mais tu m'attrappes et m'embrasses avec rapacité,
De telles histoires, il n'y en a que dans les films,
Je m'endors et je me réveille en pensant à toi!
(Sur des ailes de vent)
Sur des ailes de vent je me précipite
Mais tu m'attrappes et m'embrasses avec rapacité,
De telles histoires, il n'y en a que dans les films,
Je m'endors et je me réveille en pensant à toi! (*2)

The cosmic Maiden, the bride of Christ.

I want a kiss from You, said my heart. "Yes, but the price is your life" My heart leaped with joy and said, Who cares about the price!" Rumi

She said to me: I'll kiss you, but first you have to get undressed. I realised she wasn't talking about my clothes, she was talking about my body. I let her cut me open while being alive and conscious, but I didn't feel anything. It was God's will or her's, cause she was also something like a goddess and God loves her so much. She is His dearest child, she is the light of His eyes. She is His most silent and hidden thought. It's the only way He can protect her.
Finally she kissed my soul. I was in the middle of a fire, a cercle of fire, and all around this fire there was an ocean of darkness and I saw waves of darkness trying to extinguish the fire, but the light of the fire was dancing peacefully and calmly in the dark. I realised that the light was Jesus and that the fire was Mary, his holly Mother. And all this battle was within me.
This girl is steping on stars and she's walking on fire, she's every man's desire. She wants to be loved and to be taken care the way her heart desires. She'll let you go and make love to another person, cause she knows your needs, but when you are next to her, she only wants you to kiss her on the lips and on her soul, and to touch her and give her chills without being touched properly. Her every atom is kissed by angels and saints and she knows that she is blessed. She is the cosmic maiden and bride of Christ. She chose Him, because when she looks around, she looks for the most humble, cause she has a compasionate heart, a heart of gold, though her heart was hurt before, but she forgave. And her heart is His altar and that's why she doesn't allow anyone else in, but the One who is already in there since ever! He's coming soon, but all this centuries, He and His saints waited for her to come in, to come home and longed for her love. She is the muse of the saints and of the poetes. Her mission is to make from humans temples of love and of truth, her purpose is to stop the suffering and to bring hope and love in every home. She is a master of Love and of Words. In her eyes you can see the fire of the Holy Spirit, and through her tongue and through her lips, God whispers His truth, His revelation. Her tongue is the sword of the Holly Spirit, but she doesn't want to hurt anyone. She wants to make justice to Jesus and to all the suffering people.
At the beginning she was tore apart, she was tore into pieces, but she forgave all those who wanted a piece of her and one day she met an angel who hugged her so tight that all her broken pieces got back together... We all are her children. Her smile, her innocence, her tears, her love, stop the anger of the Father.
I'm happy that I met her. I can't hear her voice, but she is my inspiration all the time and all the way.
One day, an angel kissed me. I've never been kissed like this before and I remembered: at the beginning it wasn't a Big-bang, it was a cosmic Kiss! ·

O marturisire...

Omul este un cuvant din carne si oase in care rasuna Ecoul divin! Am invatat de la Cei dragi mie ca cea mai puternica rugaciune poate ajunge pana la marginile Universului, mangaind vidul/neantul! 
Am invatat sa iert pe cel ce mi-a gresit pt ca am vazut, in adancul lui, Chipul Celui nevinovat ce iubeste curat. Am fost ranit atat de adanc incat fiinta mea incepuse sa fie inghitita de rana si m-am inchis in mine. Am iertat pe toti cei ce mi-au gresit, mai putin pe mine! Nu cutezam sa privesc cerul, dar credeam cu atat de multa tarie in El pt ca auzeam tot felul de lucruri frumoase venind de sus (prin inimile/gurile oamenilor) si-o voce care ma chema bland soptit: 'Eu te astept pt ca te iubesc neconditionat! Vino la Mine!' Dar nu indrazneam pt ca eram gol si murdar, si-atunci El a trimis potop de lacrimi asupra-mi ca sa ma spele si mi-a spalat si rana si mi-a cusut-o. Atunci am inceput sa ma deschid... si sa ma iert.
Prin gandire sunt un desfranat, prin vorbire ma aseman unui inger cazut pe pamant din Iubire, ca sa-si traiasca nebunia, iar prin fapte sunt doar un om. De fiecare data cand un om se naste, Dumnezeu creste in noi, invatand sa respire, sa traiasca, sa ierte si sa iubeasca din nou!
Nu sunt un om desavarsit, dar admir si pretuiesc desavarsirea. Sinceritatea este trasatura esentiala a crestinului autentic, cel care constientizeaza ceea ce inseamna numele de crestin (care vine de la Mantuitorul Iisus Hristos), respectandu-l/cinstindu-l si aparandu-l dupa bunavointa si putinta sa! Asa ca sa nu se mire nimeni daca imi voi permite sa-l admir pe domnul Gigi Becali, nu atat pt ceea ce spune, cat mai ales pt ceea ce face.
Tot ce am scris, tot ce scriu si tot ce voi scrie nu-mi apartine mie, ci poate numai maniera(modul) de a scrie este personala. Eu doar ma regasesc prin ceea ce scriu, asternandu-mi fiinta pe Hartie si descoperindu-mi identitatea prin cuvinte si prin scris!
Cand fiinta mea era cuprinsa de un ocean de intuneric, El m-a auzit strigandu-I numele in ajutor si mi-a luminat calea. El Insusi a spus ca cine 'umbla dupa El nu va umbla in intuneric ci va avea Lumina!' Va doresc sa gasiti pacea, infruntand curajosi furtuna, caci dupa furtuna, soarele apare intotdeauna mai stralucitor!

It made a difference for that one!

“Once upon a time, there was a wise man who used to go to the ocean to do his writing. He had a habit of walking on the beach before he began his work.
One day, as he was walking along the shore, he looked down the beach and saw a human figure moving like a dancer. He smiled to himself at the thought of someone who would dance to the day, and so, he walked faster to catch up.
As he got closer, he noticed that the figure was that of a young man, and that what he was doing was not dancing at all. The young man was reaching down to the shore, picking up small objects, and throwing them into the ocean.
He came closer still and called out "Good morning! May I ask what it is that you are doing?"
The young man paused, looked up, and replied "Throwing starfish into the ocean."
"I must ask, then, why are you throwing starfish into the ocean?" asked the somewhat startled wise man.
To this, the young man replied, "The sun is up and the tide is going out. If I don't throw them in, they'll die."
Upon hearing this, the wise man commented, "But, young man, do you not realize that there are miles and miles of beach and there are starfish all along every mile? You can't possibly make a difference!"
At this, the young man bent down, picked up yet another starfish, and threw it into the ocean. As it met the water, he said,
"It made a difference for that one.”
― Loren Eiseley

Foarte frumos spus...

Dostoievski: Dacă mi-ar demonstra cineva că Hristos Se află în afara adevărului şi ar fi real, că adevărul se află în afara lui Hristos, aş prefera să rămân cu Hristos, decât cu adevărul.

Durerea neputintei de a Fi...

Durerea neputintei de a Fi...

Ingenunchez in tacere,

Vreau sa ma vindec de durere...

De-ar fi atat de simplu!

Ma doare sa fiu singur,

Ma doare sa fiu eu!

Dar cel mai mult ma doare

Neputinta de a Fi... Eu.

Ma doare si tacerea,

Ma doare si caderea,

Numai Tu ma alini si imi dai mangaierea...

La fel de mult ma doare indiferenta lor;

Ma mai doare si faptul ca nu cred Sfintilor

Si ca nu vor sa vada chinul Martirilor...

Nici sa auda vorbele Iubirii lor.

Ingenunchez si sufar in linistea adanca a noptii,

Nu imi gasesc cuvinte ca sa m-adresez sortii,

Ma rog sa fiu iertat si pasuit in fata mortii;

Ma rog si pentru cei ce mi-au gresit, pecetluindu-mi sortii.

Suspin si plang; numai daca siroaiele de lacrimi ar putea induiosa sortii!

 Sunt departe de mine si departe de a fi Eu,

Nu toti, ci Cu Totii suntem Una cu DumnezEu.

Nu pot trai doar pentru mine, n-as mai fi Eu.

Am fost facut sa-mpart totul cu tine si cu DumnezEu!

Omenirea este un ecou divin,

Iar divin este un atribut complet si deplin;

Pacatul poate fi definit ca o vina a ingerilor cazuti care, prin alegerea lor, au destramat Fiinta lui DumnezEu,

In timp ce Iubirea si Adevarul christic reprezinta fuiorul cu care se tese, se reintregeste si se plineste Fiinta lui Dumnezeu, 

A acelui cosmic si primordial Eu.

"Fluturi" de Irina Binder - Cum incepe primul volum?

Cine sunt? 

 

                    "Chiar asa, cine sunt eu? Sunt doar un om ca toti oamenii... un om cu calitati si cu defecte in armonie, un om care s-ar putea mandri cu cateva fapte marete, dar totodata ar trebui sa se simta rusinat de anumite fapte care nu-i fac cinste... Un om cu greseli omenesti, cu experiente de viata frumoase, dar si urate, un om cu framantari interioare si cu temeri, un om care a fost foarte fericit, dar si cumplit de nefericit, un om care s-a prabusit si s-a ridicat de multe ori, un om care de cateva ori s-a abandonat pe sine, dar care s-a regasit de fiecare data. Un om care a crezut orbeste in oameni, in fericire si in iubire si care a cunoscut gustul amar al esecurilor si al dezamagirilor...

                    Sunt un om care a avut si caderi, care a mintit, care a tradat, care a vorbit de rau, care a judecat fara sa cunoasca, dar care, intr-un final constient si dezgustat de toate caderile lui, le-a regretat si s-a straduit sa evolueze spre bine...

                    Sunt un om care a inteles, intr-un tarziu, ca viata nu trebuie sa fie perfecta, pentru a fi fericit - si ca fericirea nu este conditionata de a avea totul, ci de a te avea pe tine, de a fi liber si de a avea iubire... Un om care s-a trezit adeseori in rutina si amortit, care a ratacit pe drumuri incerte si care a facut alegeri proaste...

                    Sunt un om care a inteles ca iubirea nu ofera garantii, ca ea devine uneori amaraciune, ca fiecare fluture din stomac isi ia zborul si ca, oricat de mult am iubi si oricat de mult ne-am darui, oamenii ne pot abandona, ca si cum nu am insemnat nimic pentru ei.

                    Sunt un om care a cunoscut binele si raul, care a ales rational, dar si irational, un om care, atunci cand priveste in urma, are multe regrete, multe lucruri nespuse, promisiuni neonorate, vise neimplinite...

                    Sunt un om simplu, un om visator, un om cald, caruia nu-i este rusine sa isi strige iubirea in gura mare, care isi recunoaste greselile si infrangerile, cu demnitate si curaj, un om care nu se teme de judecatile lumii.

                    Sunt un om care iubeste oamenii, care le intelege ratacirile si care nu uita ca a avut propriile rataciri... Un om care respecta alegerile celorlalti, oricata durere i-ar aduce si care nu judeca oamenii dupa prejudecati proprii...

                    Sunt doar un om care a uitat, de multe ori, cine este si cine vrea sa devina, dar pe care iubirea l-a facut sa regaseasca mereu, drumul catre sine.

                    Sunt un om care iarta fara a astepta sa i se ceara iertare, care acorda inca o sansa si inca una, crezand in reabilitare; un om capabil sa uite orice rau, daca i se ofera putina iubire...

                    Sunt un om care se indragosteste nebuneste si fulgerator, care nu-i uita si nu-i uraste pe aceia pe care i-a iubit candva... Sunt un om imprevizibil de multe ori, un om care a spus pleaca!, atunci cand ar fi vrut sa spuna ramai!, un om care a plecat, atunci cand ar fi vrut sa ramana, un om care ar fi vrut sa plece, atunci cand a ramas...

                    Sunt un om cu care se poate vorbi despre orice, un om care a invatat sa asculte si sa inteleaga dincolo de cuvinte si sa vada dincolo de un chip si de masti...

                    Sunt un om care se teme de singuratate, care nu se bucura de nimic, daca nu imparte cu altii, un om care nu poate trai doar pentru el... Sunt un om care va avea intotdeauna timp pentru oameni, o vorba buna, o mangaiere, un zambet, o lacrima si o inima primitoare...

                    Sunt doar un om... iubit, urat, aprobat, dezaprobat, acceptat, respins, inteles, neinteles, admirat, judecat... sunt doar un simplu om, care are nevoie de pace interioara, de echilibru, de locul lui sub soare, de steaua lui pe Cer, de vise... un om care vrea sa iubeasca si sa fie iubit."

Fluturi, vol I, Irina Binder, Editura For You, Bucuresti, 2012, p 5-6

Sper sa va placa. Mie mi-a placut! Foarte mult!!!

Iarta!... Uita!...

Daruind iertare, asteptand uitarea si binecuvantarea...

Oare mai pot sa te iert,
Cand nici macar nu pot uita?...
Stiu ca nu sunt perfect;
Tu ai patruns ca un microb in fiinta mea...

Eram ca o apa lina si statatoare,
Iar tu te varsai in mine ca o apa tulbure si curgatoare;
Si-ai reusit sa-mi tulburi toata fiinta,
Mi-ai tulburat chiar si constiinta!

Ca un microb, te-ai infipt(adancit) in inima mea
Si vrand, nevrand, ai reusit sa rupi o parte din ea;
Pana si sufletul mi l-ai scindat in doua,
Si-atunci, tinand cont de toate astea, cum as putea sa-ncep o viata noua?

Pentru ca nu pot sa mi te scot(rup) din suflet
Si pentru ca, neincetat, fiinta-mi devorezi,
Asemenea unui vultur din carne-mi ciugulesti,
Te voi duce inaintea Judecatorului
Si, asezandu-ma pe patul(scaunul) Lui divin,
Voi arde pan' la ultimul atom; atunci voi fi intreg si deplin!

Cand tu nu vei mai fi o parte din mine,
Poate doar o lacrima, ce se prelinge tacuta din coltul ochilor mei, imi va mai aminti de tine...
Insa eu te voi da uitarii, lasandu-te in urma si in umbra timpului in care traiesc eu;
Sau cel putin voi incerca, caci prezentul, acum si aici, imi apartine, este al meu,
Si eul, de asemenea;  Imi apartin si eu!

O poezie despre jertfa...

Jertfa 

Ai taiat adanc in mine

Atunci cand, bland si inocent, eu cautam calea spre tine,

Si te-am iubit cum n-am iubit pe nimeni

Insa tu n-ai stiut decat sa ma ranesti...

Niciodata tu n-ai intentionat sa ma iubesti

Si, vrand, nevrand, tot ce-ai facut a fost ma (zd)robesti!

Ai patruns atat de adanc in fiinta mea,

Ai ravasit si-ai razvratit fiecare atom din ea,

M-ai ranit atat de profund,

Incat cu totul era sa ma (s)cufund;

Si rana m-ar fi inghitit in intregime,

Dar am aflat iubire si iertare in Treime!

Am crezut ca un nebun in sarutarea ta,

Insa, in privirea ta, stralucea sabia;

Pe-atunci eu nu stiam ca, de fapt, tu ma tai cu ea,

Voind s-o potrivesti adanc in inima mea;

Si a patruns in suflet si in gand,

Fiind nevoit sa ma consum(=ard), plangand

Pan-am ajuns pe patul cel divin,

Unde am ars cu totul si deplin.

Tu, inger bland si pasnic mesager divin,

Tu nu ai vrut nicicand sa ma ranesti;

Ai vrut doar sa ma inveti sa devin...

Ai vrut doar sa ma imblanzesti

Ca sa simt cu adevarat cum e sa iubesti!

Ai aparut pe ceru-ntunecat, 

Erai un fluture imens si neinfricat, 

Zburai in noaptea vietii mele,

Ma luminai cu luna si cu stele

Pan-ai incins cerul cu ele...

Clipeau chiar si ele, frumoasele stele

Cand, brusc, intreg Cerul s-a stins

Si-atunci L-am cunoscut pe Cel distins, 

Care mi-a luminat calea si, dintr-un ocean de intuneric, m-a cuprins

Cu lumina cea vesnic nestinsa(aprinsa) si de neatins.

Bozioru, un loc de care m-am îndragostit!

Bozioru, ‘mon amour’[1]!

                                             - Jurnal de călătorie -

Moto-ul meu: Învăţaţi, apoi obisnuiţi să trăim în ne-Simţire, să nu fim nesimţiţi, ne-Simţitori faţă de această Iubire jertfelnică şi sfântă pe care ne-a lăsat-o scumpul si dulcele nostru Mântuitor; să nu ne limităm doar la a fi un „pământ nesimţitor şi rece”[2]!
                    Într-o zi de început de vară a anului 2010, un grup de profesori ai Şcolii cu clasele I – VIII din Bozioru (printre care şi eu), însoţiţi de alţi caţiva profesori aparţinând unor şcoli din alte comune, învecinate (cu) sau apropiate de comuna cu pricina, am hotărat să facem o excursie la vestigiile rupestre boziorene, cu ocazia unui cerc pedagogic (de istorie). Zis şi făcut!
05.06.2010, Sâmbătă, Dimineaţa, ora 6.00
                    Ne-am trezit cu noaptea în cap în această zi de pomină, deşi, fiind week-end, eram obişnuiţi să dormim până mai târziu(cel puţin eu), dar veţi vedea dragi cititori şi ascultători, că a meritat din plin. Nu ştiu câţi dintre noi au apucat să-şi bea cafeaua de dimineaţă, dar eu, fără să beau şi fără să mănânc nimic, mă simţeam plin de viaţa şi de energie; presimţeam că mă voi duce gol într-un loc de unde mă voi intoarce plin, şi aşa a fost...
                    Drumul meu a început din Buzău, deoarece eu locuiesc în oraş, şi am pornit spre locul de întâlnire cu maşina lui Ciprian, colegul meu şi profesor de sport la şcoala din localitate. Cu noi în maşină, a mai venit şi doamna Niculae, profesoară respectabilă de geografie la aceeaşi şcoală. N-o să mai descriem drumul până la Bozioru, dar vă spun celor interesaţi că până acolo se ajunge foarte uşor[3], însă abia de acolo începe aventura...
Bozioru, ora 8.30 – Primirea invitaţilor
                    Ajunşi la locul de întalnire, punct de referinţă al comunei – Şcoala cu clasele I – VIII Bozioru, ne-am alăturat celor prezenţi, oameni de vază ai şcolii, trecuţi şi prin şcoala vieţii: domn’ director, Chiţu Ştefan (şi profesor de istorie), domnul Morogan Ion, învătătorul satului (apostol al lui Hristos, a cărui misiune este de decenii bune să-i mântuiască pe copii de prostie, de ne-Simţire), aşteptând ulterior să apară şi ceilalţi profesori invitaţi la eveniment.
Spre Fişici, ora 9.00
                    Adevărata aventură abia de-aici începe, însa adevărata provocare va fi alta: pentru a ajunge la Fişici, am părăsit drumul judeţean şi am intrat pe DC 85, drum de ţara neasfaltat şi foarte greoi, acordând o atenţie sporită şi plăcuţei care ne indica distanţa de parcurs pâna la vestigii – 10 km, precum şi timpul de mers pe jos (2-3 ore), dar noi am mers cu maşina. Am mers într-o coloană de 6-8 maşini, parcă, iar după vreo 3 km am ajuns la Fişici. Aici am fost primiţi într-un local, unde am băut o cafea în grabă, după care am plecat cu un număr restrâns de maşini (5) spre obiectivele vizate. Am trecut prin satul Găvanele (la 2-3 km de Fişici) şi, după ce am parcurs un drum forestier anevoios (Băleanca), am ajuns într-o poieniţă unde am parcat maşinile şi de unde a trebuit să pornim la picior[4], pentru că acolo natura refuză civilizaţia, refuză mecanicul, refuză răul, păstrându-se aproape la fel de sute şi sute de ani. De fapt, rar ne este dat unora în viaţa să vedem ceva mai frumos, iar dacă apuci să vezi locurile astea, simţi că nu mai vrei să te desparţi de ele, nu mai vrei să pleci de acolo, iar dacă ai putea supravieţui de unul singur, te-ai muta definitiv acolo, în sânul naturii.
Ce căutăm? De ce căutăm?
                    Ca o paranteză faţă de planul pe care îl are jurnalul de faţă, trebuie să spun că m-am întrebat bă, ce căutăm cu toţii acolo? (în poiană, în pădure, în sânul naturii); trebuie că am venit dintr-o anumită pricină, nu am venit aşa, de nebuni, doar ca să ne umplem pântecele si ca să ne plimbăm... Ar fi trist! Răspunsul vine ca un ecou, deşi poate nu sunteţi cu toţii de acord – Am venit ca să regăsim ceea ce am avut şi înca mai putem avea, dacă ştim când, unde şi cum să căutăm, dacă ştim cu adevărat ceea ce căutăm: căutăm să fim fericiţi, vrem să ne regăsim, căci ne-am pierdut şi ne-am rupt de strămoşii noştri, ne-am rupt de Dumnezeu, ne-am rupt de noi, de Sinele nostru, de ceea ce am fost cândva... Şi ce am devenit? Suntem fericiţi? Până când?...
Spre pădure, spre Fundătura (primul obiectiv), ora 9.30
                    Încă de când am coborât din maşini, parcă se simţea o schimbare, nu numai a aerului, aici mai răcoros, sau a atmosferei, mult mai plăcute, ci o schimbare în noi – ne uitam unii la alţii şi eu mă uitam la toţi şi nu simţeam pic de răutate în niciunul. Vă spun sincer că am simţit că acolo natura ne dezbracă de rău, pentru că altfel nu ne primeşte în Templul ei; si, într-Adevăr, la poalele pădurii, eu mă simţeam gol şi pe ceilalţi goliţi de ei înşişi şi mă uitam la toţi şi fără să-i întreb ceva anume, citeam în ei, în ochii şi în vocea lor, că sunt fericiţi, iar unii nici nu realizau care-i motivul. Am lăsat la poalele pădurii hainele din viaţa de zi cu zi, obiceiurile şi eram cu totul preocupaţi să descifrăm tainele pădurii şi semnele lăsate de nebunii (referindu-mă la pustnicii isihaşti care au trăit acolo) care au fugit din lume, au fugit de cele lumeşti ca să trăiască acolo, mai aproape de Dumnezeu, ca să se adâncească în nelimitatul Dumnezeu prin rugăciunea isihasta, cea neîncetată. Cu cât suntem mai departe de infernul cotidian, cu atât suntem mai aproape de Paradis şi simţim esenţa Universului.
                    În altă ordine de idei, după cum vă anunţam şi mai devreme, abia de-aici începe marea provocare: pe jos e mai greu, dar şi mai sănătos. Fără să vrem şi fără să sesizăm din start, grupul nostru de 13 persoane se împarte brusc în doua, unul de 8, cu toţii nerăbdători si care pornesc înainte şi un grup urmăritor de 5 persoane, toţi profesori ai şcolii din Bozioru. Pot să spun acum, cu regret pentru cei care au luat-o înainte, că sunt fericit că am făcut parte din grupul urmăritor, singurul care a atins toate obiectivele propuse. Nu a fost greşeala nimanui că ne-am rătăcit unii de alţii, ci, pur si simplu, ritmul excursiei a fost unul sufocant, alert, dar a meritat fiecare pas, fiecare strop de sudoare... Oricum, sunt sigur că n-au regretat că au ajuns mai devreme la festin. Poate vor regreta când vor citi şi vor vedea jurnalul, iar dacă vor regreta, poate vor mai veni înca o dată, ca să nu mai aibă regrete. În fond, cu toţii trebuia să plecăm de-acolo învingători, pentru că ne-am învins pe noi înşine, mai mult sau mai puţin!
                    Fundătura este singurul obiectiv pe care l-am vizitat cu toţii şi toţi cei cu care am vorbit, până la Fundătura, mi-au dat de înteles că sunt fericiţi şi că trăiesc momentul din plin. De fapt, era destul de greu sa vorbeşti pe parcurs, pentru că drumul atât de anevoios te lasă de multe ori fără suflare şi, atunci, profitam de momentele de pauză pentru a schimba impresii. În rest, ne minunam cu toţii de frumuseţea captivantă a naturii, pe care încercam şi noi s-o captăm nu doar în fotografii, ci şi în sufletele noastre.
Spre Aghaton, Aghaton – ora 10.30
                    Trebuie să vă mai spun că, după Fundătura, pentru a ajunge la Aghaton, vă recomand să continuaţi escaladarea şi să treceţi muntele, mai mult sau mai puţin, prin stânga Fundăturii, fără să vă speriaţi de faptul că nici măcar nu e un drum ca lumea pe-acolo, ci, mai degrabă, numai pe alocuri, un fel de potecuţă, acoperită de trunchiuri uriaşe de copaci peste care trebuie să sari, sau să încerci să te strecori printre crengile lor giganteşti. Apoi, dupa ce reuşiţi să treceţi dealul pe partea care trebuie, adică, repet pe partea care se află spre stânga Fundăturii, ţineţi-vă după semnele care sunt la tot pasul, pe trunchiurile copacilor (cruci, triunghiuri gri), în special, dar şi pe pietre. Apoi, mergeţi la fie ce-o fi, ca aşa am mers şi noi; oricum, mai departe, mergeţi cu Dumnezeu, nu cu noi, pentru că mai multe nu vă pot spune, chiar dacă aş vrea. Dacă veţi ajunge la Aghaton, apoi în mod întamplator şi inevitabil, veţi ajunge şi la celelalte obiective turistice: la peştera lui Iosif (ora 11.30), un bloc monolitic de piatră, în care se află sculptată o mica bisericuţă ( afară se află un brad falnic si gigant, simbol şi punct de reper al locului), şi, la final, veţi ajunge la peştera lui Dionisie – Fundu’ peşterii (12.30), care este obiectivul turistic cel mai important şi mai interesant, deoarece pentru a pătrunde în peşteră, trebuie să urci pe o scară. Metaforic, este scara care ne urcă la cer, pentru că, din peşteră, priveliştea este încântătoare, având o fereastră sculptată în piatră care ne ajută să vedem natura din jur din perspectiva pustnicului (ascetului) care s-a nevoit acolo.
                    După ce am vizitat toate obiectivele avute în vedere, la final s-a dat un dineu oficial (13.30) pentru toţi membrii expediţiei. Mâncarea şi băutura au fost multe şi pe săturate, dar pentru a fi foarte clar, nu-mi rămâne decât să spun următoarele cuvinte: cu ceea ce mâncăm şi cu ceea ce bem ne îmbracam trupul pentru viaţă, însa cu ceea ce vedem, cu ceea ce auzim şi cu ceea ce simţim, în special, ne îmbrăcăm sufletul pentru eternitate!
Părerea mea despre Bozioru, despre vestigiile rupestre boziorene:
                    Locul ăsta m-a schimbat profund. E aşezat pe o gură/ buză de Rai. Tot locul e o rugăciune care se înalţa la Tronul Sfintei Treimi; nu degeaba i se mai spune Athosul românesc. Sufletul mi-a fost mângaiat ca niciodată. Aerul mirosea a rugăciune, frunzele foşneau o rugăciune, apele clipoceau o rugăciune. Mii de sărutări în aer! Mii de buze rosteau un singur nume: numele Iubirii, Iisus Hristos. Locul ăsta te dezbracă de rău şi te îmbracă în Hristos! Bozioru – judeţul Buzău (vestigiile rupestre de aici), va rămâne marea mea iubire, locul unei mari iubiri.
                    Iubirea care vine din inimă şi care se opreşte pe buze (acel sărut inocent, acea sărutare pe care şi-o dăruiesc „fraţii” între ei) este cea mai curată Iubire, „Amor puro” – o Iubire pură, deoarece ea nu are dorire, ea nu vrea să stăpânească, ea doar se dăruieşte pe sine şi, la nevoie, se lasă să fie jertfită în numele Iubirii. Cel ce iubeşte nu-şi mai aparţine şi nu este ceea ce vrea el să fie, ci devine ceea ce are nevoie Iubirea, adică Iisus Hristos.
                    Vizitaţi acest loc minunat şi divin şi nu veţi regreta! Îndrăzniţi şi ridicaţi ochii vostri atât de frumoşi la cer, dar să nu fiţi cutezători, ci să aveţi inima smerită şi ochii în lacrimi. Veniţi smeriţi şi umili şi aici vă veţi naşte din nou! Veţi primi răspunsul aşteptat şi mult dorit: Dumnezeu există, ne iubeşte necondiţionat şi ne doreşte cu ardoare, cu gelozie până la nebunie... Iubiţi-vă mult, dar nu uitaţi să vă iubiţi şi frumos pentru ca iubirea voastra să fie plăcută înaintea Feţei Sale. Vă doresc pace şi lumină lină... în inimă!
                    În încheiere, nu-mi rămâne decât să vă adresez următorul îndemn pe care ni-l dă C.D. Aricescu în Uă preamblare pe munte sau lumea reală şi lumea ideală:
„Trebuie să vezi, amice, aste stânci îngrozitoare
 Ca să-ţi poţi face idee de puterea creatoare!”

---

[1] „Mon amour” = iubirea/dragostea mea; Comuna Bozioru (sat Nucu), judeţul Buzău, rămâne marea mea iubire, locul unei mari iubiri, prin prisma faptului că vizitând vestigiile rupestre de acolo, m-am îndrăgostit iremediabil de Dumnezeu şi de oamenii şi sfinţii care au locuit acolo. Vizitând acest loc binecuvântat de Dumnezeu, focul lin al credinţei, al iubirii şi al speranţei din sufletul şi din fiinţa mea s-a aprins mai tare…

[2] Citat preluat din poezia Iar fața ta e străvezie, a lui Mihai Eminescu;

[3] Ieşiti din Buzău pe Transilvaniei, pe la Comat, ajungeţi pe DN 10 Buzău – Braşov, apoi din dreptul localitaţii Măgura o luaţi pe DJ 203 L şi tot aşa, de-a lungul văii Bălăneasa, pâna la Bozioru. Pe traseu trebuie să bifaţi, pentru siguranţa, următoarele puncte de referinţa: Unguriu – Măgura – Pârscov – Cozieni – Bozioru.

[4] “şi am luat-o la picior, […] pe un alt drum mai frumos/ Cu-o vedere-ncântătoare, însa cam periculos./ Ne pomenirăm de-odată între nişte stânci rîpoase,/ Unde erau grămădite pietre multe, monstruoase,/ Ce păreau nişte ruine ale unei cetaţi mari.” – Uă preamblare pe munte sau lumea reală şi lumea ideală, C. D. Aricescu