'Only a life lived for others is worth living.' - A. Einstein

 

'În iubire eşti mereu acoperit de aripa unui înger ce îţi picură în inimă, în minte şi în viaţă harul Duhului Sfânt.' - H. Filipescu

Singurul lucru care face ca viata sa merite traita este sa traiesti pt ceilalti, adica sa te dedici aproapelui tau si sa traiesti cat mai putin pt tine, daruindu-te deplin si in intregime! 

"Iubirea nu are sfârşit, ea este o continuă ardere a sufletului, este o candelă veşnic aprinsă, este glasul şoptit care se aude doar în urechile celor care ştiu că lumea nu ar fi ajuns aici dacă sentimentul frumos nu ar fi existat în sufletele celor care au ars pentru a lumina calea plină de întuneric a timpului, este acea stare de veghe continuă ce ţine sufletul în viaţă chiar şi după topirea trupului. Născută din har, nu din facere, acest foc dulce nu ţine cont de vremuri, de restrişti, de bunăstare, ci doar de beatitudinea împlinirii frumuseţii lui Dumnezeu pe pământ. Căci unde dragoste nu e, nimic nu e, iar sufletul este mai sărac, trupul trece mai greu prin viaţă, fără bucuria pe care numai spiritul acesteia ţi-o poate dărui. Iubirea este sensul tuturor lucrurilor, existând peste tot în Creaţie, fiind unul din numele lui Dumnezeu. Jertfa pe cruce, din iubire faţă de om, a Mântuitorului Iisus Hristos, pentru refacerea comuniunii între om şi Dumnezeu, este pentru veşnicie pilda cea mai vie şi înfricoşătoare de iubire necondiţionată, curată şi deplină. Din iubire Dumnezeu a trimis pe Duhul Sfânt, Mângâietorul care ne învaţă iubirea. Dacă Dumnezeu ar uita un singur gest, nu ar mai fi dragoste deplină. Ori de câte ori jertfim sinele nostru pentru aproapele săvârşim o răstignire a eului, care ne spală de zgura egoismului. E drept, cu cât e mai mare iubirea, cu atât mai mari sunt şi suferinţele, dar merită. Un exemplu de deschidere şi jertfă în iubire este şi monahul acela care se ruga ca toţi oamenii să intre în Rai şi pe el să-l lase afară, la poartă, să-i păzească pe cei dinăutru.
Cine iubeşte se transformă, se deşartă în persoana faţă de care îşi manifestă acest sentiment minunat. Iubirea nu are limite, sau mai bine zis iubirea în Dumnezeu nu are limite. Iubirea te învie, te schimbă, te transformă, te jertfeşte pe altarul inimii într-o permanentă liturghie a iertării din care suntem datori neîncetat să ne împărtăşim. În iubire eşti mereu acoperit de aripa unui înger ce îţi picură în inimă, în minte şi în viaţă harul Duhului Sfânt.
Pe lângă echilibru interior, bucurie şi pace sufletească, iubirea este momentul care repară trecutul şi cucereşte viitorul… Şi când te gândeşti că aici pe pământ sufletul atinge doar puţin iubirea, căci dulceaţa Iubirii o vom gusta deplin în veşnicie!"

(Hrisostom Filipescu, Puţine cuvinte, multă iubire, Editura ..., Iaşi, 2013)

Iubirea este mult mai mult...

'Le baiser est la plus sûre façon de se taire en disant tout' 

Sarutul este cel mai sigur mod de a fi redus la tacere, spunand totul.

Iubirea este mult mai mult... Putem sa ne daruim toata fiinta, putem sa spunem tot chiar si numai printr-un simplu sarut, printr-o simpla atingere sau mangaiere, (pr)in tacere... 'Il faut se donner pleinement à l'amour' spun francezii.
'Le baiser est la plus sûre façon de se taire en disant tout' = Sarutul este cel mai sigur mod de a fi redus la tacere, spunand totul. Iubirea transcende timpul si spatiul. Corpul nostru este ancorat in timp si spatiu, insa Iubirea, ca idee si energie, exista dincolo de ele, ea doar se exprima intr-un anumit mod pe aceste coordonate spatio-temporale date. Dumnezeu este Iubire, iar Iubirea este energie 'in statu nascendi' care emite la randu-i energie, creand totul numai din Iubire. Iubirea este lumina, o lumina dulce si lina care straluceste linistita si neinfricata in cel mai adanc si dens intuneric. Se zice ca in cele de mai jos ale iadului, intunericul este atat de dens incat poate fi pipait, insa Lumina lui Hristos razbeste chiar si acolo, caci inviind, Mantuitorul a biruit intunericul 'cel mai din afara' prin Lumina Invierii Sale. Daca iubiti cu adevarat Lumina, nu va temeti! Lumina adevarata, cea hristica innoieste mereu si fara incetare constiinta omului, care, desi pacatos, este supus si smerit in fata lui Hristos si astfel se naste mereu, innoindu-si 'haina', primita inca de la Sfantul Botez, in momentul in care isi recunoste neputinta si nimicnicenia prin Sfanta Taina a Spovedaniei, care se mai numeste si Taina sau Botezul lacrimilor.
'Lumina danseaza in intuneric'. Volens, nolens, vrand, nevrand, orice om intra in hora si danseaza pt ca Iubirea si Lumina sunt in om, inauntrul lui. Insa depinde foarte mult si de hora in care omul danseaza, pt ca daca omul intra in hora celor rai, situati la stanga, lumina se va stinge, nu va mai dansa cu calm si siguranta, ci va fi nelinistita ca o flacara care mocneste pe timp de furtuna si vant pe marea pacatelor; pe cand in hora celor buni, situati de-a dreapta pastorului, lumina nu doar ca va dansa linistita, potolita si neinfricata, ci chiar va ajunge sa valseze! Ca sa intri in hora celor buni nu este imperios necesar sa fii un sfant, ci mult mai important este sa ai mintea la Dumnezeu, dar si mai bine este sa 'tii mintea ta la iad si sa nu deznadajduiesti' (Sfantul Siluan Athonitul) iar cu inima sa fii alaturi de sfinti si de Hristos. Simte-le chemare, taina si suferinta, acoperindu-te cu aripile si Harul Lor sfintitor.
Intr-o zi, fiind incercat de pacatul mandriei si suparat de demoni fara ca el sa stie pricina pt care este chinuit de acestia, Sfantul Siluan primeste 'in sufletul sau' urmatorul raspuns de la Domnul: 'Cei mandri sunt intotdeauna chinuiti asa de catre demoni', apoi i-a mai spus Domnul: 'Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui!'
Influenta pe care au avut-o aceste cuvinte asupra Sfantului si reactia acestuia o putem vedea inr-o marturisire de-a sa, pe care o gasim in cartea 'Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei. Insemnari duhovnicesti' (editia a IV-a revizuita, Editura Deisis), al carei autor este: 'De atunci tin mintea mea in iad si ard in focul cel intunecos si tanjesc dupa Domnul si-L caut cu lacrimi si zic: <<Degraba voi muri si ma voi salaslui in temnita intunecata a iadului si eu singur voi arde acolo si voi tanji dupa Domnul si voi plange: - Unde esti Domnul meu , pe Care Te cunoaste sufletul meu?>> Si mare folos am dobandit de la acest gand: mintea mea s-a curatit si sufletul meu a aflat odihna.'(Op. cit., p. 213)
Daca vreodata vei auzi la usa ta un ecou, precum o bataie linistita in usa inimii tale, sa te grabesti sa-I deschizi, sa-I afli si sa-I simti taina, chemarea si durerea, caci este El, Izbavitorul si Mantuitorul tau, daca si tu vei accepta asta. El nu te obliga si nu vrea sa intre cu forta in inima ta! De ce ar intra cu forta cand El este omniprezent si, deci, este prezent in inima orisicarei persoane inca de la formare acesteia in pantecele mamei, facand-o sa bata pt prima data, caci fiind Creatorul tuturor, El pune deci inceput bun in orice lucru creat, punand o particica din El la baza oricarei creatii care apartine Persoanei Sale, in vreme ce prin Sfantul Botez se deschid pecetile harului Duhului Sfant  atunci cand pruncul este cufundat in apa si uns pe toate membrele cu Sfantul si Marele Mir.
Camara Mirelui este (in) inima omului, de aceea bate Mirele la usa, fara s-o forteza si fara sa-i strice pecetile fecioriei, caci dincolo de usa, chiar in inima omului, salasluieste Mireasa si Fecioara Sa, care este Sufletul curat al omului, creat dupa chipul si asemanarea Sa, insusi imaginea Sa (Imago Christi=imaginea lui Hristos), care tanjeste neincetat dupa Creatorul sau,  gatindu-se si impodobindu-se cu cele mai frumoase si stralucitoare virtuti, traind in curatie, caindu-se si smerindu-se sincer. Ortodoxia este Mireasa aleasa de Hristos pentru intalnirea cea de taina de la miezul noptii cand Mirele va veni. In pustie sau in lume, Miresele fecioare ale Mirelui, Sfintii, au fost mereu pregatite si gatite in sanul ei si de catre Biserica cea vie si lucratoare de pe Pamant, Biserica Ortodoxa. El este Cel ce si-a dat Haina, trup si suflet, pe cruce pt omenirea in care El inca mai credea si mai crede, Cel ce a sangerat siroaie si paraie de Iubire pt oameni, ca un izvor nesecat de cand S-a rastignit si pana in zilele noastre, continuand sa sangereze iubire neincetat prin intermediul numerosilor Sai Sfinti, Martiri, Mucenici, Mucenice, Cuvioase, Pustnici etc care si ei si-au luat Crucea si I-au urmat lui Hristos, fiind rastigniti si rastignindu-se de buna voie. O lume si o societate fara Sfinti, fara valori, fara principii, fara jertfa, fara suferinta, fara virtuti nu se poate sustine, caci fara ele ar fi un haos total si lumea s-ar sfarsi cufundata intr-un abis de intuneric dens si adanc...
Va doresc din tot sufletul sa gasiti lumina lina in inima si sa dansati neincetat pe ritmul ecoului muzicii divine, pt ca atunci cand Lumina va inceta sa danseze, Pamantul va inceta sa se roteasca si astfel lumea se va sfarsi, dar eu iubesc Lumina si stiu ca mai sunt si altii dintre noi care o fac, si am credinta si speranta ca lumina va dansa mereu chiar si in cel mai adanc intuneric, altminteri intunericul se va trezi la viata si va birui, caci lumina, desi nemuritoare si nebiruita ca tarie si substanta, este putina, iar intunericul este adanc, dens si nesfarsit. Sa speram ca acesta nu este ultimul dans al umanitatii, al Luminii din oameni, ca in piesa si videoclipul cantaretei Indila, 'Une Dernière Danse', unde ni se prezinta un fel se 'sfarsit' al lumii:

Une Dernière Danse

Oh ma douce souffrance,
Pourquoi s'acharner tu r'commence
Je ne suis qu'un être sans importance
Sans lui je suis un peu "paro"
Je déambule seule dans le metro
Une dernière danse
Pour oublier ma peine immense
Je veux m'enfuir, que tout recommence
Oh ma douce souffrance
Je remue le ciel, le jour, la nuit
Je danse avec le vent, la pluie
Un peu d'amour, un brin de miel
Et je danse, danse, danse, danse, danse, danse
Et dans le bruit, je cours et j'ai peur
Est-ce mon tour?
Vient la douleur...
Dans tout Paris, je m’abandonne
Et je m'envole, vole, vole, vole, vole
Que d’espérance...
Sur ce chemin en ton absence
J'ai beau trimer, sans toi ma vie n'est qu'un décor qui brille, vide de sens
Je remue le ciel, le jour, la nuit
Je danse avec le vent, la pluie
Un peu d'amour, un brin de miel
Et je danse, danse, danse, danse, danse, danse
Et dans le bruit, je cours et j'ai peur
Est-ce mon tour?
Vient la douleur...
Dans tout Paris, je m’abandonne
Et je m'envole, vole, vole, vole, vole
Dans cette douce souffrance.
Dont j'ai payé toutes les offenses
Ecoute comme mon cœur est immense
Je suis une enfant du monde
Je remue le ciel, le jour, la nuit
Je danse avec le vent, la pluie
Un peu d'amour, un brin de miel
Et je danse, danse, danse, danse, danse, danse
Et dans le bruit, je cours et j'ai peur
Est-ce mon tour?
Vient la douleur...
Dans tout Paris, je m’abandonne
Et je m'envole, vole, vole, vole, vole

Ultimul dans

Oh, dulcele meu chin,
De ce te-nverșunezi, o iei de la capăt
Nu sunt decât o simplă ființă
Fără el sunt cam pierdută*
Rătăcesc singură prin metrou
Un ultim dans
Ca să uit mâhnirea mea adâncă
Vreau să evadez, să iau totul de la capăt
Oh, dulcele meu chin...
Răscolesc cerul, ziua, noaptea
Dansez cu vântul, ploaia
Puțină iubire, un pic de miere
Și eu dansez, dansez, dansez
Și în vacarm, alerg și mă tem
Oare e rândul meu?
Apare durerea...
Prin tot Parisul, mă las pradă
Și mă duc în zbor, zbor, zbor, zbor, zbor
Numai speranță...
Pe acest drum în lipsa ta
În zadar mă străduiesc, viața mea fără tine e doar un decor luminos, fără sens...
Răscolesc cerul, ziua, noaptea
Dansez cu vântul, ploaia
Puțină iubire, un pic de miere
Și eu dansez, dansez, dansez
Și în vacarm, alerg și mă tem
Oare e rândul meu?
Apare durerea...
Prin tot Parisul, mă las pradă
Și mă duc în zbor, zbor, zbor, zbor, zbor...
În acest dulce chin
Prin care mi-am ispășit toate păcatele
Ascultă cât de mare e inima mea
Sunt o copilă venită din lume...
Răscolesc cerul, ziua, noaptea
Dansez cu vântul, ploaia
Puțină iubire, un pic de miere
Și eu dansez, dansez, dansez
Și în vacarm, alerg și mă tem
Oare e rândul meu?
Apare durerea...
Prin tot Parisul, mă las pradă
Și mă duc în zbor, zbor, zbor, zbor, zbor...

Sursa: http://lyricstranslate.com/en/derni%C3%A8re-danse-ultimul-dans.html

Chaque homme a sa croix et monte à son Golgotha, s'il le veut et s'il y consent...

'Tout homme digne d'être appelé fils de l'homme charge sa croix sur ses épaules et monte à son Golgotha.'

En français: 'Tu trouveras donc, lecteur, dans ces pages, la ligne rouge faite des gouttes de mon sang qui jalonne mon chemin parmi les hommes, les passions et les idées. Tout homme digne d'être appelé fils de l'homme charge sa croix sur ses épaules et monte à son Golgotha. Beaucoup, les plus nombreux, atteignent le premier, le second, le troisième degré, halètent, s’affaissent au milieu de leur marche et n'arrivent pas au sommet du Golgotha - je veux dire au sommet de leur devoir : être crucifiés, ressusciter, sauver leurs âmes. Ils défaillent, la croix leur fait peur, ils ne savent pas que la crucifixion est l'unique chemin de la résurrection, il n'y en a pas d'autre.
Il y a eu quatre degrés décisifs dans mon ascension, et chacun d'eux porte un nom sacré : le Christ, Bouddha, Lénine, Ulysse. Cette marche sanglante de l'une à l'autre de ces grandes âmes, à présent que le soleil se couche, j'essaie de la tracer sur ce carnet de route : comment un homme gravit, exténué, la montagne abrupte de sa destinée. Mon âme tout entière est un cri et mon œuvre tout entière est l'interprétation de ce cri.
Toujours, pendant toute ma vie, un mot n'a cessé de me tyranniser et de me cingler : le mot Montée. C'est cette montée que je voudrais dépeindre ici, en mêlant l'imagination et la vérité. Et aussi les traces rouges qu'a laissées mon ascension. Et je me hâte, avant de porter le « casque noir » et de descendre dans la poussière, car cette ligne sanglante sera la seule trace que laissera mon passage sur terre : ce que j'ai écrit, ce que j'ai fait,s'est inscrit et gravé sur l'eau, et a disparu.
Je crie à la mémoire de se souvenir, je rassemble ma vie dispersée dans le vent, debout comme un soldat devant le général, je fais mon Rapport au Greco; parce qu'il est pétri de la même terre crétoise que moi et que, mieux que tous les lutteurs qui vivent ou ont vécu, il peut me comprendre. N'a-t-il pas laisé lui aussi la même trace rouge sur les pierres?' (Lettre au Greco)

In romana: 'Aşadar, cititorule, vei găsi în aceste pagini firul roşu, închegat din picături de sânge, firul care marchează drumul meu printre oameni, patimi şi idei. Fiecare om, vrednic de a fi numit fiul omului, îşi poartă crucea pe umeri, urcând propria-i Golgotă. Mulţi, poate cei mai mulţi, ajung doar până la prima sau până la a doua treaptă şi cad fără suflare, la jumătatea drumului, fără să atingă vârful Golgotei, cu alte cuvinte să-şi împlinească menirea: să fie răstigniţi, să învie şi să-şi mântuiască sufletul. Tremură, se tem, îşi fac crucea, uitând că singura cale spre înviere este răstignirea. Altă cale nu există.
Patru au fost treptele hotărâtoare ale urcuşului meu şi fiecare poartă un nume sacru: Hristos, Buddha, Lenin, Odiseu. Drumul însângerat de la unul spre celălalt este ceea ce vreau să arăt în acest Itinerar, acum când soarele începe să apună: călătoria unui om cu sufletul la gură, urcând muntele vrăjmaş al destinului său. Sufletul meu e un Strigăt şi Opera mea, ecoul acestui Strigăt.
De-a lungul întregii mele vieţi, un singur cuvânt m-a umplut veşnic de nelinişte şi de chin, cuvântul Urcuş. Acest drum în sus aş vrea să-l descriu aici – împletire de ficţiune şi adevăr –, precum şi urmele pe care le-am lăsat în urcuşul meu. Sunt nerăbdător să termin cât mai repede, înainte de a-mi pune „coiful negru“ şi de a mă întoarce în ţărână, căci această urmă însângerată e singurul semn lăsat în trecerea mea pe pământ. Tot ceea ce am scris, tot ceea ce am făcut s-a înscris pe apă şi s-a dus la vale!
Îmi rechem amintirile, îmi adun viaţa spulberată în văzduh, mă aşez ca un soldat în faţa generalului şi îmi prezint Raportul meu către El Greco. Pentru că şi el e plămădit din acelaşi pământ al Cretei ca şi mine şi mă poate înţelege mai bine decât oricare luptător care trăieşte sau care a trăit. N-a lăsat şi el aceleaşi urme însângerate pe pietre?' (Kazantzakis, Nikos, Raport catre El Greco, Editura Humanitas Fiction, 2012)

Une magnifique citation de Nikos Kazantzakis!

 'Dieu se bâtit; j'ai posé à mon tour mon petit caillou rouge, une goutte de sang, pour l'affermir et l'empêcher de périr, pour qu'il m'affermisse et m'empêche de périr; j'ai fait mon devoir.'

 En français: 'Je rassemble mes outils : la vue, l'ouïe, le goût, l'odorat, le toucher, l'esprit. Le soir est tombé, la journée de travail s'achève, je retourne chez moi comme la taupe dans la terre. Non que je sois las de travailler, je ne suis pas las, mais le soleil se couche.
Le soleil s'est couché, les montagnes se sont estompées, les chaînes de montagnes de mon esprit conservent encore un peu de lumière à leur sommet, mais la sainte nuit s'étend; elle monte de la terre, descend du ciel et la lumière a juré de ne pas se rendre. Mais elle le sait, il n'y a pas de salut: elle ne se rendra pas, elle s'éteindra.
Je jette un dernier regard autour de moi : à qui dire adieu, à quoi? Aux montagnes, à la mer? A la treille vendangée, à la vertu? Au péché, à l'eau fraîche? Cela ne sert à rien, à rien: toutes ces choses descendent avec moi dans la terre.
A qui confier mes joies et mes peines, les secrètes passions donquichottesques de ma jeunesse, l'âpre heurt plus tard avec Dieu et les hommes, et enfin l'orgueil sauvage de la vieillesse qui brûle mais se refuse, jusqu'à la mort, à devenir cendre? A qui dirai-je combien de fois, escaladant, des pieds et des mains, la pente abrupte de Dieu, j'ai glissé et je suis tombé, combien de fois je me suis relevé, couvert de sang, pour recommencer à grimper? Où trouver une âme percée de mille coups mais insoumise, comme la mienne, pour me confesser à elle?
Je serre calmement, avec compassion, une motte de terre crétoise dans ma main. Je la conservais toujours avec moi à travers toutes mes courses errantes, et dans les grandes angoisses je la serrais dans ma main et ma main prenait force,une grande force, comme si je serrais la main d'un ami bien-aimé. Mais à présent que le soleil s'est couché et que la journée de travail s'est achevée, qu'ai-je à faire de la force? Je n'en ai plus besoin. Je tiens cette terre de Crète et je la serre avec une douceur, une tendresse et une reconnaissance inexprimables;c'est comme si je serrais dans mes mains, pour en prendre congé, la gorge d'une femme bien-aimée. Voilà ce que j'ai été éternellement, voilà ce qu'éternellement je serai, l'instant est passé comme un éclair où tu as, été mise sur le tour, terre sauvage de Crète, et où tu es devenue un homme combattant.
Quelle lutte, quelle angoisse, quelle poursuite du fauve invisible mangeur d'hommes, quelles forces dangereuses, célestes et sataniques, détient cette poignée de terre! Pétrie avec du sang,de la sueur et des larmes, elle est devenue de la boue, elle est devenue un homme, elle a pris le chemin montant pour arriver - pour arriver où ? Cet homme escaladait en haletant la masse ténébreuse de Dieu, tendait les mains, cherchait, cherchait et s'efforçait de trouver son visage.Et quand, les toutes dernières années, désespéré, il a senti que cette masse ténébreuse n'avait pas de visage, quelle lutte nouvelle, toute d'imprudence et de terreur, pour sculpter le sommet brut et pour lui donner un visage - son visage!
Mais à présent la journée de travail s'est achevée, je ramasse mes outils. Que d'autres poignées de terre viennent pour continuer la lutte. Nous sommes, nous autres mortels, l'armée des immortels, notre sang a la couleur du corail rouge et nous bâtissons au-dessus de l'abîme une île.
Dieu se bâtit; j'ai posé à mon tour mon petit caillou rouge, une goutte de sang, pour l'affermir et l'empêcher de périr, pour qu'il m'affermisse et m'empêche de périr; j'ai fait mon devoir.
Adieu!' (Lettre au Greco) 

In romana: 'Îmi strâng uneltele: văzul, auzul, mirosul, pipăitul, gustul,raţiunea. Se lasă seara, ziua de muncă s-a sfârşit, mă întorc aidoma cârtiţei în casa mea, pământul. Nu pentru că sunt ostenit şi nu mai pot lucra, nu sunt ostenit, dar soarele apune. 
Soarele apune, dealurile de-abia se mai desluşesc, în lanţul de munţi din mintea mea mai pâlpâie o luminiţă sus pe vârf, dar noaptea cea sfântă se întinde; se înalţă din pământ, coboară din ceruri şi lumina a jurat să nu se dea bătută. Dar ştie prea bine că nu are nici o scăpare: nu se lasă, dar se va stinge. 
Arunc o ultimă privire în jurul meu: de la cine aş putea să-mi iau rămas-bun, de la ce? De la munţi, de la mare? De la viţa care şi-a lăsat cules rodul, de la virtute? De la păcat, de la apa răcoritoare? Zadarnic, zadarnic: toate acestea vor coborî în groapă odată cu mine.
Cui aş putea să-i încredinţez bucuriile şi tristeţile mele, dorurile mistice şi donquijoteşti ale tinereţii, răfuiala aspră de mai târziu cu Dumnezeu şi cu oamenii şi, în cele din urmă, orgoliul sălbatic al bătrâneţii care se arde, dar se împotriveşte până în ceasul din urmă să se prefacă în cenuşă? Cui aş putea să-i mărturisesc de câte ori am alunecat şi am căzut, cum am urcat pe brânci asprul şi necruţătorul drum spre Dumnezeu, de câte ori m-am ridicat plin de sânge şi am început să urc din nou? Unde aş putea să găsesc un suflet neclintit ca al meu, rănit, dar nesupus, ca să-mi asculte spovedania?
Strâng în căuşul palmei cu linişte, cu duioşie, un bulgăre de ţărână cretană. L-am purtat cu mine prin toate peregrinările, în momentele de mare nelinişte îl strângeam în palmă şi prindeam putere, o mare putere, ca şi cum strângeam mâna unui prieten drag. Dar acum, când soarele apune şi ziua de lucru s-a sfârşit, ce să mai fac cu puterea? N-o să mai am multă vreme nevoie de ea. Ţin în palmă acest bulgăre de pământ cretan, îl strâng cu nespusă tandreţe, îndatoritor, de parcă aş ţine în palmă sânul femeii pe care o iubesc şi de la care trebuie să-mi iau rămas-bun. Am fost acest pământ din veacul vecilor şi voi fi pe veci acelaşi pământ; ca un fulger a trecut clipa în care ai fost frământat pe roata olarului, pământ sălbatic al Cretei, clipa în care ai plămădit chipul unui luptător!
Ce luptă, ce nelinişte, ce hăituire a fiarei nevăzute devoratoare de oameni, ce forţe primejdioase, cereşti şi diavoleşti, se află în bulgărele ăsta de ţărână! Frământat cu sânge, cu sudoare şi cu lacrimi, s-a făcut lut, apoi om şi a apucat drumul în sus, ca să ajungă – ca să ajungă unde? Acest om urca gâfâind spre piscul întunecat al lui Dumnezeu şi căuta, bâjbâia, încerca să-şi găsească chipul.
Iar când, în anii din urmă, deznădăjduit, a simţit că piscul întunecat nu are chip, a început o altă luptă, plină de în drăzneală şi de spaimă, luptând să şlefuiască piscul brut şi să-i dea un chip – propriul său chip!
Dar acum, când truda zilei s-a sfârşit, îmi strâng uneltele. Să vină alţi bulgări de ţărână ca să continue lupta. Noi, muritorii, suntem o armie nemuritoare, sângele nostru e mărgean roşu şi înălţăm deasupra abisului o insulă. 
Dumnezeu a fost zidit, am pus şi eu o pietricică roşie, o picătură de sânge, ca să-i dau trăinicie, să-l împiedic să piară, ca astfel să mă întărească şi să nu mă lase să pier; mi-am făcut datoria.
Rămas-bun!' (Raport catre El Greco, Editura Humanitas Fiction, 2012)

Les plus belles et les meilleures citations de Nikos Kazantzakis, mon écrivain préféré! (III)

Nous sommes de petits vers sur la petite feuille d'un arbre gigantesque...

En français: '- Nous sommes de petits vers, Zorba, de tout, tout petit vers sur la petite feuille d'un arbre gigantesque. Cette petite feuille est notre Terre. Les autres feuilles sont les étoiles que tu vois se mouvoir dans la nuit. Nous cheminons sur notre petite feuille en l'examinant anxieusement. Nous la humons, elle sent bon ou mauvais. Nous la goûtons, elle est comestible. Nous tapons dessus, elle résonne et crie comme un être vivant. Quelques hommes, les plus intrépides, arrivent jusqu'au bout de la feuille. De là, nous nous penchons, les yeux grands ouverts, les oreilles tendues, vers le vide. Nous frémissons. Nous devinons au-dessous de nous l'effrayant precipice, nous entendons de loin en loin le bruissement des autres feuilles de l'arbre gigantesque, nous sentons la sève monter des racines de l'arbre et notre coeur se gonfler. Ainsi penchés sur l'abîme, de tout notre corps, de toute notre âme, nous frissonnons de terreur. À partir de ce moment commence...' ( la poésie, le grand danger) (Alexis Zorba) 

In romana: 'Noi suntem niste viermisori, Zorba, niste viermisori mici, mici de tot, pe frunza ingusta a unui pom urias. Aceasta frunza ingusta e Pamantul nostru. Celelalte frunze sunt stelele pe care le vezi miscandu-se noaptea. Umblam pe frunzisoara noastra cercetand-o cu teama. O mirosim - miroase frumos sau urat. O gustam - e buna de mancat. O lovim - ea rasuna si striga ca o faptura vie. Unii oameni, cei mai cutezatori, ajung pana la capatul frunzei. De acolo, ne aplecam, cu ochii mari deschisi, cu urechile ciulite, spre vid. Ne infioram. Banuim sub noi infricosatoarea prapastie, auzim de departe fosnetul altor frunze ale pomului urias, simtim cum urca seva de la radacina pomului si ne creste inima. Aplecati astfel deasupra prapastiei, cu tot corpul, cu tot sufletul, tremuram de groaza. Din clipa aceea incepe...' (poezia, marea primejdie) (Alexis Zorba, editia a doua, Editura Univers, 1987)

Les plus belles et les meilleures citations de Nikos Kazantzakis, mon écrivain préféré! (II)

Le denier homme - Bouddha!!!

En français: 'Le dernier homme - qui s'est délivré de toute croyance et de toute illusion, qui n'attend plus rien, ne craint plus rien - voit l'argile dont il est fait, reduite en esprit, et l'esprit n'a plus rien où jeter ses racines pour sucer et se nourrir. Le dernier homme s'est vidé; plus de semence, plus d'excréments, ni de sang. Toutes choses sont devenues mots, tous les mots jongleries musicales. Le dernier homme va encore plus loin: il s'assied au bout de sa solitude et décompose la musique en muettes équations mathématiques. [...] C'est Bouddha qui est le dernier homme! m'écriai-je. Là est son sens secret et terrible. Bouddha est l'âme <<pure>>qui s'est vidée; en lui, c'est le néant, il est le Néant [...]'

In romana: 'Ultimul om - care s-a eliberat de orice credinta si orice iluzie, care nu mai asteapta nimic, nu se mai teme de nimic - vede lutul din care e plamadit redus la spirit, si spiritul nu mai are unde sa-si infiga radacinile spre a sorbi si a se hrani. Ultimul om e golit; nici tu samanta, nici tu excremente, nici tu sange. Toate lucrurile au devenit cuvinte, toate cuvintele jonglerii muzicale. Ultimul om merge inca si mai departe: se asaza la capatul singuratatii lui si descompune muzica in mute ecuatii matematice. [...] Buddha e ultimul om! am strigat in sinea mea. Acesta e sensul lui tainic si inspaimantator. Buddha e sufletul 'pur' care s-a desertat (golit); in el e neantul, el e Neantul. [...]' (Alexis Zorba, editia a doua, Editura Univers, 1987)

Les plus belles et les meilleures citations de Nikos Kazantzakis, mon écrivain préféré! (I)

Le papillon grec.../ Fluturele grec

En français: 'Je me souvins d'un matin où j'avais découvert un cocon dans l'écorce d'un arbre, au moment où le papillon brisait l'enveloppe et se préparait à sortir. J'attendis un long moment, mais il tardait beaucoup, et moi j'étais pressé. Énervé je me penchai et me mis à le réchauffer de mon haleine. Je le réchauffais, impatient, et le miracle commença à se derouler devant moi, à un rythme plus rapide que nature. L'enveloppe s'ouvrit, le papillon sortit en se traînant, et je n'oublierai jamais l'horreur que j'éprouvai alors: ses ailes n'étaient pas encore écloses et de tout son petit corps tremblant il s'efforçait de les déplier. Penché au-dessus de lui, je l'aidais de mon haleine. En vain. Une patiente maturation était nécessaire et le déroulement des ailes devait se faire lentement au soleil, maintenant il était trop tard. Mon souffle avait contraint le papillon à se montrer, tout froissé, avant terme. Il s'agita, désespéré, et, quelques secondes après, mourut dans la paume de ma main. Ce petit cadavre , je crois que c'est le plus grand poids que j'aie sur la conscience. Car, je le comprends bien aujourd'hui, c'est un péché mortel que de forcer le grandes lois. [...] (Il faut) suivre avec confiance le rythme éternel. [...] Ah, si ce petit papillon pouvait voltiger toujours devant moi et me montrer le chemin!' (Alexis Zorba)

In romana: 'Mi-am amintit de-o dimineata in care am descoperit gogoasa unui vierme de matase in scorbura unui copac in clipa cand fluturele sfarama invelisul si se pregatea sa iasa. Am asteptat o buna bucata de timp, dar prea intarzia sa iasa, si eram grabit. Enervat, m-am aplecat si am inceput sa-l incalzesc cu rasuflarea mea. Il incalzeam nerabdator si minunea a inceput sa se infiripe sub ochii mei, intr-un ritm mai rapid decat al naturii. Invelisul s-a desfacut, fluturele a iesit tarandu-se, si n-am sa uit niciodata dezgustul de care am fost cuprins atunci: aripile ii erau lipite si se chinuia zbatandu-se cu tot trupusorul lui sa si le desfaca. Aplecat asupra lui, il ajutam cu rasuflarea mea. In zadar. O rabdatoare maturatie era necesara, si desfacerea aripilor trebuia sa se faca incet, la soare; acum era prea tarziu. Rasuflarea mea obligase fluturele sa se iveasca, mototolit, inainte de soroc. Se zbatea, disperat, si, dupa cateva secunde, mi-a murit in palma. Cred ca acel mic cadavru e cea mai mare greutate pe care-o am pe constiinta. Pentru ca, azi inteleg foarte bine, fortarea marilor legi e un pacat de moarte. [...] (Trebuie) sa urmam cu incredere ritmul vesnic. [...] Ah! daca acel fluturas ar putea sa-mi zboare mereu pe dinainte si sa-mi indice calea!' (Alexis Zorba, editia a doua, Editura Univers, 1987)

Imnul crestin 'Lumina lina' in Biserica Ortodoxa Romana

"Lumina lina a sfintei slave a Tatalui ceresc, Celui fara de moarte, a Sfantului, Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, vazand lumina cea de seara, laudam pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh, Dumnezeu; vrednic esti in toata vremea a fi laudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viata, pentru aceasta lumea Te slaveste.“

Lumina lina - Ioan Alexandru (O poezie superba, minunata, divina)

Lumină lină lini lumini
Răsar din codri mari de crini
Lumină lină cuib de ceară
Scorburi cu miere milenară
De dincolo de lumi venind
Şi niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină

Cine te-aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduieste
Că într-o zi lumină lină
Vei răsări la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor veni să-l vadă

Lumină lină lini lumini
Răsari din codri mari de crini
I-atâta noapte şi uitare
Şi lumile-au pierit din zare
Au mai rămas din veghea lor
Luminile luminilor

Lumină lină lini lumini
Înstrăinându-i pe străini
Lumină lină nuntă leac
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi sărăcit
Cel plâns şi cel nedreptăţit
Şi pelerinul însetat
În vatra ta au înnoptat
Lumină lină leac divin
Încununându-l pe străin
Deasupra stinsului pământ
Lumină lină - Logos sfânt

Sfanta simplitate

Povestiri cu talc 

                    Un preot de la tara, mergand cu treburi spre satul vecin, a vazut o femeie din parohia sa spalandu-si rufele in rau si, apropiindu-se, a intrebat-o:
                    - Luni, la slujba, am vazut ca nu m-au ascultat toti cu atentie. Poate am vorbit lucruri prea savante si ma gandesc, duminica asta, sa vorbesc mai pe intelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai inteles din ce-am spus eu la predica?
                    - Parinte, i-a raspuns cu smerenie femeia, eu n-am multa carte, dar as vrea sa va intreb si eu ceva: vedeti panzele ce le spal eu acuma? Apa trece prin ele si le curata. Credeti ca au ele habar de cum le-a curatat apa? Si cu toate astea, devin albe si frumoase. Nu inteleg eu, in biserica, tot cuvantul Sfintiei Tale, dar simt in suflet caldura Duhului Sfant, Care ma curata de pacat, asa cum apa aceasta curata panzele mele.
                    Preotul a plecat multumit vazand un om care nu e doar cu gandul la cele sfinte, ci si cu sufletul.
                    Morala: La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viata, nu printr-un anume fel de a gandi.

(Istorioara preluata in intregime din 'Calendar religios 2013', editura Flacara.)

You are a drop of water longing to fall back into the Source...

 'How do you prevent a drop of water from evaporating...'

                   'By throwing it into the sea'. You are the drop of water. Your love it's like drops of water. When you FALL IN LOVE, it's like as if you were thrown into the sea, as if you flowed into the Source(of water). But our purpose in life is not to fall in love every day with another and different person, but to fall in love once and to BE IN LOVE ALWAYS with the same person if possible, cause Love is a Temple and you fall in it even since your birth, but you don't stop from falling till you don't stop falling apart above the desert. You don't have to fall endlessly, you have to stop, you have at least to stand up, if you can't get up and lift higher. It's easy and beautiful to give away your drops of water but if they fall on a desert earth, it's harder then to get them all together into the Source. Nevertheless, Love is beautiful with everything it is, with its ups and downs, with its failures and with its climbing and rising... You need a lot a courage to let your drops of water arose a desert earth. That's deep Love, deeper than any kind of Love, but it's also the most dangerous Love. But if you don't take the risks you won't know what Love is and 'I want to know what Love is'.(Foreigner) Happy Valentine's Day!

                     

“Only once in your life, I truly believe, you find someone who can completely turn your world around. You tell them things that you’ve never shared with another soul and they absorb everything you say and actually want to hear more. You share hopes for the future, dreams that will never come true, goals that were never achieved and the many disappointments life has thrown at you. When something wonderful happens, you can’t wait to tell them about it, knowing they will share in your excitement. They are not embarrassed to cry with you when you are hurting or laugh with you when you make a fool of yourself. Never do they hurt your feelings or make you feel like you are not good enough, but rather they build you up and show you the things about yourself that make you special and even beautiful. There is never any pressure, jealousy or competition but only a quiet calmness when they are around. You can be yourself and not worry about what they will think of you because they love you for who you are. The things that seem insignificant to most people such as a note, song or walk become invaluable treasures kept safe in your heart to cherish forever. Memories of your childhood come back and are so clear and vivid it’s like being young again. Colours seem brighter and more brilliant. Laughter seems part of daily life where before it was infrequent or didn’t exist at all. A phone call or two during the day helps to get you through a long day’s work and always brings a smile to your face. In their presence, there’s no need for continuous conversation, but you find you’re quite content in just having them nearby. Things that never interested you before become fascinating because you know they are important to this person who is so special to you. You think of this person on every occasion and in everything you do. Simple things bring them to mind like a pale blue sky, gentle wind or even a storm cloud on the horizon. You open your heart knowing that there’s a chance it may be broken one day and in opening your heart, you experience a love and joy that you never dreamed possible. You find that being vulnerable is the only way to allow your heart to feel true pleasure that’s so real it scares you. You find strength in knowing you have a true friend and possibly a soul mate who will remain loyal to the end. Life seems completely different, exciting and worthwhile. Your only hope and security is in knowing that they are a part of your life.”
― Bob Marley

EXISTA... NEMURIRE, FARA TINE ? ...S...&...M...

J'aime la mélodie de cette belle poésie... française

Chanson d'automne

                                                     

                                                                    Paul Verlaine

 Les sanglots longs

Des violons
De l'automne
Blessent mon coeur
D'une langueur
Monotone.

Tout suffocant
Et blême, quand
Sonne l'heure,
Je me souviens
Des jours anciens
Et je pleure

Et je m'en vais
Au vent mauvais
Qui m'emporte
Deçà, delà,
Pareil à la
Feuille morte.

De-abia plecaseşi - Tudor Arghezi

De-abia plecaseşi

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

Printre lacrimile Domnului - Steaua mea

Te port in gand mereu

Si in tacere(;) te iubesc chiar si la greu.

 Prin tacere eu te regasesc;

Tu esti din toate darul meu ceresc.

Si nu te-as da la nimenea,

Tu esti cea mai nepretuita stea.

Ai aparut pe Cerul plin de stele,

Erai cea mai frumoasa si modesta dintre ele,

Paseai incet, cu grija, pe ceru-ntunecat, 

Mi-ai aratat lumina, m-ai alinat
Si m-ai aprins cu focul tau divin.

Apoi, prin vorbe, mi-am tradat al meu suspin;

Eu te doream si te chemam mereu mai mult,

Dar tu, mereu tacand, nicicand n-ai spus atat de mult.

Si m-ai pecetluit cu-o sfanta sarutare,

M-ai sarutat cat ai putut de dulce, sfant si tare.

Cand Cerul era stins de stele

Tu paseai lin si si(n)gur(a) printre ele

Si-am indraznit sa-ti spun un sincer 'te iubesc', 

Ca, dintre toate stelele, pe tine te doresc.

Si nu am plans deloc pana spre dimineata,

 Cand ai disparut fara niciun semn de viata...

Si-am fost cuprins de frica si cutremur.

Si-abia atunci mi-am ascultat eu al meu tremur

Cand trupul meu a fost slefuit pana a ajuns o aschie de suflet si de viata
Ce palpaia in intunericul topit, de gheata.

O aschie de carne, de suflet si de viata

E tot ce a ramas, tiran cu inima de gheata!

Si o voi lua cu mine inapoi,

Caci nu tu esti iubirea mea si-apoi

Eu poate te-am dorit aievea,

Insa numai PE steaua mea cu toata fiinta s-o iubesc as vrea. 

In ziua urmatoare, ea si-a trimis mesagerul sfant sa ma sarute

Si m-a sarutat sincer si tandru, cu cele mai curate buze.

Pentru un moment timpul s-a oprit, ceva in mine a murit

Cand pe buze am fost sarutat sincer si curat.

De-atunci privesc cu jind la Cerul instelat,

La lacrimile Domnului pe Cerul innoptat. 

Si m-am rugat de El sa ma faca o stea, 

Insa El, in tacerea-I, mi-a raspuns asa: 

'- Uita-te adanc in inima ta! Acolo straluceste o frumoasa stea.'

Stelele si inimile oamenilor pulseaza soapte;

Stelele sunt lacrimile Domnului si ale Domnului soapte;

Ingerii sunt soaptele stelelor. 

Eu cine sunt? Un om, un inger, o stea, o soapta de-a lor?...

Sunt o soapta de om,

Ecoul iubirii dintre doi oameni care s-au iubit in infinit si s-au unit intr-un atom...

Tu insa, lacrima a Domnului, m-ai iubit bland, soptit, in intuneric, in tacere

Sa nu-nteleaga nimeni ale tale dureri si mistere,

Sa nu stie nimeni ca te-am iubit,  nici ca te-am indragit,

De aceea iti spun acum bland, tacit: 'Te iubesc. Mereu te-am iubit...'

Odă (în metru antic) -Mihai Eminescu

Odă (în metru antic)

 

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce...
 Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne'ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Pot să mai re'nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

Sub milostivirea Ta, scapam Nascatoare de Dumnezeu

In bratele lui Hristos Pilda ortodoxa

Psalm VI - Tudor Arghezi

Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţă sau pentru tagadă,
Te caut darz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când ca nu mai eşti;
Te-ntrezării în stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec când se adapă.

Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este!"

Inima de copil si aripile frante...

Poveste pentru copii, morala pentru adulţi

                    Nicusor este un copil sarman ce locuieste la tara impreuna cu mama si cu cei noua frati ai lui. Tatal munceste cu ziua la un om cu stare, in speranta unui trai mai bun, si lipseste cu lunile de acasa. Dar nu asta conteaza, caci povestea noastra il priveste numai pe Nicusor. Asadar, pe cand facea baiatul plimbarea obisnuita, de zi cu zi, observa la radacina unui nuc un puisor de randunica, zgribulit si vai de el care se legana pe picioare. Puiul incercase sa zboare, dar fiind la prima incercare se pare ca a esuat. Milos, din fire, si milostiv - asa cum fusese invatat in spiritul Bisericii de parintii lui, buni crestini, Nicusor lua atunci puiul inert si cu o aripa sangeranda, caci puiul avea sange pe o aripa, si-l duse acasa, unde-l aseza la caldura, intr-un fes. Rupea firimituri foarte mici, chiar minuscule dintr-o paine(caci ciocul puiului era foarte mic), incercand mai apoi sa i le indese cu grija puiului pe gat. Cu degetele lui micute si fragede, incerca sa deschida ciocul fragil al puiului de randunica si in acelasi timp sa-i indese firimitura de paine pe gat, asa cum ar face-o mama lui, randunica. Culmea era ca puiul, dupa ce primea firimitura de paine, isi deschidea ciocul si scotea din micul lui gatlej un sunet necunoscut pentru Nicusor, ca si cum ar fi cerut in continuare mancare de la mama lui, dar baiatul, dupa cum am mai spus, nu stia acest lucru.

                    Minunat la acest copil este ca avea o inima de mama si asta se va vedea si in cele ce vom povesti in continuare, caci uimitor nu era felul in care ii dadea mancare bietei creaturi, ci felul in care ii dadea apa. Asfel, a incercat baiatul de mai multe ori sa-i puna apa intr-un capacel si sa-i dea sa bea cu forta, indesand-o cu ciocul in apa din capacel, dar pasarea ii dadea impresia baiatului ca este chinuita, ca nu-i place, ca nu asa procedeaza mama lui. Nicusor se atasase mult de pasare si dorea sa-i asigure toata atentia lui si toata asistenta pe care, el, un biet copilas, putea sa i-o ofere. Atunci Nicusor si-a intrebat mama de ce opune pasarea rezistenta atunci cand ii da sa bea apa si, astfel, a aflat baiatul de la mama lui ca unele pasari isi hranesc puii aducandu-le hrana si apa de la izvor in cioc. In acel moment, a gandit copilasul in inima lui sa procedeze la fel ca sa-i faca viata mai comoda puiului cazut tocmai de sus, din copac. Lua cate un pic de apa in gura, cat sa se umezeasca apoi, apropiindu-se de nefericitul pui, isi deschidea gura si punea biata creatura cu ciocul pe limba lui iar puiului ii placea aceasta, caci sorbea si inghitea ceea ce primea de pe buzele si limba baietelului. Capata incredere pe care numai oamenii o au si incepea sa dea din aripi ca si cum si-ar fi dorit sa zboare. Incepuse, astfel, sa falfaie din aripi prin casa. Nu mai era ranit si incepuse sa zboare incetisor, incercand chiar sa iasa afara din casa care l-a tratat cu atata ospitalitate, dar se izbi de geamul de la fereastra. Atunci mama i-a spus baiatului ca pasarea e gata din nou sa zboare, ca e in stare sa se ingrijeasca singura de ea si sa-si gaseasca adevarata mama si familie. Copilul s-a intristat, dar a inteles ca puiului ii este mai bine cu mama lui-randunica si cu fratii lui, asa cum lui ii este bine alaturi de familia lui, chiar in ciuda tuturor dificultatilor, si nu i-ar trebui alta mama. A luat fesul cu puiul de randunica si a iesit cu el afara, oferindu-i din nou libertate puiului care, imediat ce si-a luat zborul, s-a gainatat in aer fericit si, dupa ce privi derutat, cu ochisorii lui minusculi in jurul lui, zbura grabit in inaltul cerului albastru ca sa recupereze timpul pierdut. Nicusor era fericit: hranise bine puiul si il ingrijise cu devotament.

                    In timp ce pasarea isi lua zborul, copilul striga: - Zboara, puiule, zboara, si sa spui mamei tale, fratilor tai si lui Doamne, Doamne ca sunt un un copil bun si cuminte si nu sunt singurul. Sunt multi copii buni si cuminti si multi oameni buni si cu minte. Sa-I spui ca oamenii sunt inca buni, mereu vor exista oameni buni. Sa nu ne piarda, pe niciunul, caci ii iubesc eu pe toti!

                    Puiul zbura acum peste case ca o sageata vie si, potolindu-si elanul, zbura acum pentru ultima data deasupra casei gazda si copilului, ca un semn de multumire pentru tot ce a facut Nicusor. Baiatului i se scurse o lacrima pe fata. Stia ca n-o sa mai vada inaripata niciodata, decat poate pe norii Cerului, cand va ajunge printre ingeri in Rai. Puiul zbura pentru totdeauna printre dare de nori si raze de soare, ca si cum ar fi vrut sa-si prinda mama si fratii din urma, in drumul lor neindurator, inevitabil si etern spre tarile calde.

Morala: Pentru copii mai tine Dumnezeu lumea, pentru inocenta lor. Nu le-o furati! 'Lasati copiii sa vina la Mine', spune Domnul nostru Iisus Hristos. Va doresc multa pace in suflet!

O poezie foarte frumoasa si impresionanta!

            Sase pui si-o biata mama
                                                                                             de Vasile Militaru


Mai de mult, o randunica
Avea-n cuibu-i sase pui
Si privea la ei sarmana,
Ca la chipul soarelui:
De cu zori pornea -sageata-
cautand, pe deal si vai,
Hrana pentru puii sai.
Si-n iubirea-i nu odata
S-a culcat ea nemancata,
Dar destul de fericita ca nu s-a-ntamplat nicicand:
Dintre pui, s-adoarma vre-unul
ars de sete sau flamand.
Nici n-a fost mai mandra mama
decat ea-ntre randunici,
Cand vazu-ntr-o zi ca puii
se facusera voinici!
Si n-a mai avut odihna
nici cat ai clipi, sub soare,
Pana cand, pe fiecare pui
nu l-a-nvatat sa zboare.
Dar, cand toti puteau sa plece
încotro voiau sub slava,
Randunica, istovita,
a cazut în cuib bolnava.
Si cu ochii plini de lacrimi
tinta-n ochii fiecui,
Zise celor sase pui:
Dragii mamii, eu de-aseara,
simt în inima un cui:
Aripile greu ma dor
Si nici vorba sa mai zbor!!!
Dumnezeu mi-a dat putere,
- oricat am avut nevoi, -
Sa gasesc întotdeauna
hrana buna pentru voi...
Astazi fiindca sunt bolnava,
dragii mamii, se cuvine, -
Mari cum v-a facut maicuta,
sa-ngrijiti si voi de mine
Si ca nimeni dintre puii-mi
 sa nu simta ca mi-e rob,

Fiecare, sa-mi aduceti,
Zilnic, numai cate-un bob;
Ale voastre sase boabe
milostive, ma vor tine
Pana cand o sa vrea cerul
sa ma faca iarasi bine...

Ascultand cuvantul mamei,
au zburat cei sase pui
Si-au adus, vre-o sase zile,
fiecare bobul lui...

Mai departe însa puii,
- beti de-al slavilor înalt, -
Fiecare-avand nadejdea
ca-i va duce celalalt, -
N-a mai dus nici unul bobul
si, uitata mucenica,
A murit atunci de foame
cea mai sfanta randunica.

Si-a ramas apoi povestea
trista, neluata-n seama,
Orisicui ai sta s-o spui,
Ca o mama îsi hraneste:
sase, opt sau zece pui,
Însa zece pui, adesea,
nu pot toti hrani o mama.

Cea mai frumoasa definitie a IUBIRII...

                        

                         Daca dragoste nu am, nimic nu am

                    Cele mai frumoase cuvinte despre dragoste... Spre implinirea IUBIRII, pt implinirea CUVANTULUI(Iubirii).

Dragostea si bunurile ei.

"1. De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator.
2. Si de as avea darul prorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiinta, si de as avea atata credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic, nu sunt.
3. Si de as imparti toata avutia mea si dea as da trupul meu sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste.
4. Dragostea indelung rabda, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste.
5. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul.
6. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar.
7. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda.
8. Dragostea nu cade niciodata. Cat despre prorocii - se vor desfiinta; darul limbilor va inceta; stiinta se va sfarsi;
9. Pentru ca in parte cunoastem si in parte prorocim.
10. Dar cand va veni ceea ce e desavarsit, atunci ceea ce este in parte se va desfiinta. [...]
12. [...]; acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, precum am fost cunoscut si eu.
13. Si acum raman acestea trei: credinta, nadejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea." 

(Sursa: Biblia ortodoxa, Intaia epistola catre Corinteni a Sfantului Apostol Pavel, cap. 13 - 'Dragostea si bunurile ei')

Rugaciunea de dimineata a parintelui Arsenie Boca

                      O foarte frumoasa si profunda rugaciune...                    

                     Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mă ca astăzi toată ziua să mă lepăd de mine însumi, că cine știe din ce nimicuri mare vrajbă am să fac și astfel, ținând la mine, să Te pierd pe Tine. 

                    Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca rugăciunea Preasfântului Tău nume să-mi lucreze în minte mai mult decât fulgerul pe cer, că nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, căci iată păcătuiesc în tot ceasul.  

               Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întuneric. Patimile au pus tină pe ochii minții, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind în noi inimile noastre și toate împreună au făcut temniță în care Te ținem bolnav, flămând și fără haină, așa risipind în deșert zilele noastre, umbriți și dosădiți până la pământ.

                    Doamne, Cel ce vii între oameni în taină, ai mila de noi și pune foc temniței, aprinde dragostea în inimile noastre, arde spinii patimilor noastre și fă lumină sufletelor noastre. 
                 Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, vino și Te sălășluiește întru noi, împreună cu Tatăl și cu Duhul Tău cel Sfânt. Căci Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul și mintea rămân neputincioase.

                    Doamne, Cel ce vii în taină, ai mila de noi, căci nu ne dăm seama cât suntem de nedesăvârșiți și cât ești de aproape de sufletele noastre și cât ne depărtăm noi prin păcatele noastre. Ci luminează lumina Ta peste noi, ca să vedem lumină prin ochii Tăi, să trăim în veci prin viața Ta. Lumina și Bucuria noastră, slavă Ție! Amin.

Ce inseamna a fi sarac?

                                                 

                                       Povestiri cu talc

                    "Un tata bogat, dorind ca fiul sau sa stie ce inseamna sa fii sarac, l-a dus sa petreaca mai multe zile la o familie de tarani. Fiul a stat la tara trei zile si trei nopti. Revenind la oras, in automobil, tatal l-a intrebat:
                    - Ce zici de experienta? Ai invatat ceva?
                    - 1. Ca noi avem un caine, iar ei au patru. 2. Ca avem o piscina cu apa tratata, care ajunge pana la jumatatea curtii. Ei au un rau de apa cristalina, cu pesti si alte lucruri frumoase. 3. Ca avem lumina electrica in gradina, iar ei au stelele si Luna pentru a-i lumina. 4. Gradina noastra ajunge pana la zid, a lor se intinde pana la orizont. 5. Noi cumparam mancarea, ei o gatesc. 6. Noi ascultam CD-uri. Ei asculta simfonia perpetua a pasarilor, greierilor si a altor animale mici, toate acestea, insotite adesea de cantecul unui satean, care isi lucreaza pamantul. 7. Noi folosim microundele. Ceea ce mananca ei are gustul focului molcom. 8. Pentru a ne proteja, traim inconjurati de ziduri cu alarma. Ei traiesc aproape cu usile deschise, protejati de prietenia vecinilor. 9. Traim conectati la telefonul mobil, calculator, televizor. Ei sunt 'conectati' la viata, cer, soare, apa, verdele campului, animale, la umbra, la familia lor.
                    Tatal a ramas impresionat de profunzimea fiului sau. La sfarsit, fiul a concluzionat:
                    - Multumesc pentru ca m-ai invatat cat de saraci suntem! In fiecare zi observam tot mai putin natura, care este opera grandioasa a lui Dumnezeu. Ne preocupam doar de A AVEA, A AVEA, A AVEA SI A AVEA, DE FIECARE DATA MAI MULT, in loc ca singura preocupare sa ne fie A FI."

(Povestire extrasa din 'Calendar religios 2013', editura Flacara)

Céline Dion feat. the Bee Gees - Immortality

Despre Sinceritate...

             

                    Nu exista niciun dubiu ca numai adevarul ne poate face liberi, deoarece adevarul nu poate fi ascuns, el iesind intotdeauna la iveala, asa cum razele soarelui strapung si risipesc intunericul in zori. Sinceritatea este, poate, cea mai importanta virtute deoarece le preceda pe toate celelalte. Si cand iubesti trebuie sa fii sincer, si cand crezi in ceva/cineva trebuie sa fii sincer si chiar si cand speri trebuie sa fii sincer. De aceea trebuie sa fim sinceri cu noi insine si sa recunoastem ca o mare parte din viata noastra o traim in minciuna. Se spune sa omul este nascut liber si, nu este mai putin adevarat ca odata ajuns sa locuiasca intr-o galma, intr-un 'boț de carne', cum bine spune Creanga, sufletul omului (care-si are si isi ia energia si substanta in si din lumina divina) este inconjurat si bruiat de minciuna din toate partile (stanga-dreapta, sus-jos, fata-spate). Astfel viata noastra ajunge sa fie o lupta neincetata pt Adevar, o lupta intre spirit si materie si fericit este omul care reuseste sa le impace! Omule, nu fii de piatra, nu fii doar 'un pamant nesimtitor si rece' ca in poezia eminesciana, ci deschide-ti inima si primeste in ea tot Universul si odihneste-l in inima ta, plamadita din cel mai simtitor aluat, caci, cum bine este scris in cartea scriitorului grec N. Kazantzakis, nici cerurile, nici adancurile nu-l pot cuprinde pe Dumnezeu, ci doar inima omului plina de smerenie si de iertare! Asa ca, omule, ai grija sa nu ranesti niciodata o inima de om!
                    Sa fii sincer este pasul cel mai important pt a pune bazele unei relatii solide cu Dumnezeu, dar si cu tine insuti. Daca esti sincer, El promite sa te schimbe, chiar daca uneori intamplarile/ hazardul, obligatiile/ necesitatile din viata te pot face sa pari un ipocrit, dar recunoscand acest lucru in fata Lui, devii sincer din nou. Nu te va schimba asa, peste noapte,ci in timp pt a trage invataminte din greselile tale precum si din ceea ce tu crezi ca este bun la tine(virtuti crestine),dar care te poate face sa cazi prin faptul ca te crezi mai bun decat cel de langa tine, superior lui. Daca te-ar schimba peste noapte nu ai invata nimic! Unii s-ar putea sa profite de sinceritatea/ naivitatea/ inocenta ta, dar tu fii sincer oricum!
                    Darul tau pt eternitate, pt Hristos este in inima ta, este chiar inima ta, deoarece Hristos, Cel ce a facut totul, locuieste acolo de la Inceputuri. Restul conteaza mai putin. Nu sunt un om desavarsit, dar admir si pretuiesc desavarsirea si o cinstesc din toata inima mea, cu toata fiinta mea. Un vechi proverb latinesc spune: 'Homo sum humani nihil a me alienum puto', adica 'sunt om si nimic din ce-i omenesc nu mi-e strain'. Nu degeaba Michael Jackson afirma ca este 'doar un om' ('I'm only human'). Sa nu credeti ca exprima musai un regret, ci isi exprima durerea sa de om si vina de a fi limitat ca om si de a nu putea face mai mult pt cei ce-l inconjoara!
                    Sinceritatea este trasatura esentiala a crestinului autentic, cel ce constientizeaza ceea ce inseamna numele de crestin (care vine de la Hristos), respectandu-l si aparandu-l dupa bunavointa si putinta sa.
                    Inchei printr-o frumoasa si sensibila rugaciune athonita: 
„Nu doresc să trăiesc mult. Vreau să trăiesc cu Tine. Mult, viu și nesfârşit eşti Tu. Vino şi fă voia Ta întru mine. Vino când vrei şi când socoteşti Tu. Vino ca o adiere, ca o binecuvântare, dacă socoteşti astfel, vino ca un fulger al încercării şi arde-mi fiinţa dacă crezi că aşa trebuie. Ştiu că ceea ce va urma vizitei Tale, în orice fel ai veni, va fi ceea ce-mi doresc eu mai adânc, ceea ce nu pot exprima şi găsi nicăieri altundeva în afară de Tine. De aceea, pe Tine Te caut şi aştept. Sunt dezamăgit de mine însumi, numai Tu rămâi, şi vin la tine, Doctorul, luminarea şi sfinţirea sufletelor şi trupurilor. Vin bolnav cum sunt şi îmi încredinţez Ţie toată viaţa şi nădejdea mea. Amin"- un calugar athonit. Pace!

Nota: sursa o reprezinta canalul meu de youtube! Vechile mele postari.

Inima perfecta este o inima ranita, sangeranda si cicatrizanta, care se vindeca singura.

Un scurt comentariu personal: Dezbraca-te de pielea si de carnea ta ca sa-ti cunosti INIMA si apoi daruieste-o bucata cu bucata cuiva, cui va vrea sa-ti daruiasca o farama din inima sa pe care s-o potrivesti in inima ta! Daca vrei sa-ti cunosti inima si pe tine insuti, dezbraca-te de haine, de piele si de carne, de ganduri si idei, de vorbe de trei lei...Foarte frumoasa povestea, plina de invataturi si invataminte, povete. O parabola a iubirii si a prieteniei. 'Amicus animae dimidium (est)'= din lb. latina, Prietenul este jumatate din suflet/ jumatatea sufletului! Prietenia are UN singur suflet, dar prietenii pot fi mult mai numerosi... - Cu drag si din iubire, Marian.

Inima ta cum este?

February 2, 2014 by rugacatredomnul | Leave a comment

Se povesteste ca intr-o zi, un tanar s-a oprit in centrul unui mare oras si a inceput sa le spuna trecatorilor ca are cea mai frumoasa inima din lume. Nu dupa mult timp, in jurul lui s-au strans o multime de oameni care ii admirau inima: era intr- adevar perfecta! Toti au cazut de acord ca era cea mai frumoasa inima pe care au vazut-o vreodata…
Tanarul era foarte mandru de inima lui si nu contenea sa se laude singur cu ea. Deodata, de multime s-a apropiat un batranel. Cu glas linistit, el a rostit ca pentru sine
- Si totusi, perfectiunea inimii lui nu se compara cu frumusetea inimii mele!
Oamenii au inceput sa-si intoarca privirile spre inima batranelului. Pana si tanarul a fost curios sa vada inima ce indraznea sa se compare cu inima lui. Era o inima puternica, ale carei batai ritmate se auzeau pana departe. Dar era plina de cicatrice, si erau locuri unde bucati din ea fusesera inlocuite cu altele care nu se potriveau chiar intru totul, liniile de unire dintre bucatile straine si inima batranului fiind sinuoase, chiar colturoase pe alocuri. Ba, mai mult, din loc in loc lipseau bucati intregi, lasand sa se vada rani larg deschise, inca sangerande.
-Cum poate spune ca are o inima mai frumoasa? isi sopteau uimiti oamenii.
- Cred ca glumesti, spuse tanarul dupa ce a examinat atent inima batranelului. Priveste la inima mea, este perfecta! Pe cand a ta este toata o rana, numai lacrimi si durere.
- Da, a spus bland batranul. Inima ta arata perfect, dar nu mi-as schimba niciodata inima cu a ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezinta o persoana careia i-am daruit dragostea mea: rup o bucata din inima mea si i-o dau omului de langa mine, care adesea imi da in schimb, o bucata din inima lui, ce se potriveste in locul ramas gol in inima mea. Dar pentru ca bucatile nu sunt masurate la milimetru, raman margini colturoase, pe care eu le pretuiesc nespus de mult, deoarece imi amintesc de dragostea pe care am impartasit-o cu cel de langa mine. Uneori am daruit bucati din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic in schimb, nici macar o bucatica din inima lor… Acestea sunt ranile deschise din inima mea, pentru ca a-i iubi pe cei din jurul tau implica intotdeauna un oarecare risc. Si desi aceste rani sangereaza inca si ma dor, ele imi amintesc de dragostea pe care o am pana si pentru acesti oameni. Cine stie, s-ar putea ca intr-o zi sa se ntoarca la mine si sa-mi umple locurile goale cu bucati din inimile lor… Intelegi, acum, dragul meu, care este adevarata frumusete a inimii? a incheiat cu glas domol si zambet cald batranelul.
Tanarul a ramas tacut deoparte, cu obrazul scaldat in lacrimi. S-a apropiat apoi timid de batran, a rupt o bucata din inima lui perfecta si i-a ntins-o cu maini tremurande. Batrnul i-a primit bucata si a pus-o in inima lui. A rupt, apoi, o bucata din inima brazdata de cicatrice si i-a intins-o tanarului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru ca marginile erau cam colturoase.
Tanarul si-a privit inima, care nu mai era perfecta, dar care acum era mai frumoasa ca niciodata, fiindca in inima candva perfecta pulsa de-acum dragoste din inima batranului. Cei doi s-au imbratisat, si-au zambit si au pornit impreuna la drum.
Cat de trist trebuie sa fie sa mergi pe calea vietii cu o inima intreaga in piept… O inima perfecta, dar lipsita de frumusete… Inima ta cum este? O poti imparti cu altii?

Nota: copiat in intregime de pe blogul-sursa: http://cristaledeghiata.wordpress.com/2014/02/02/inima-ta-cum-este/