Darul tau pt eternitate, pentru Hristos este in inima ta,este chiar inima ta!
„Să mă iertaţi, părinţilor, vă rog,
C-având puţină treabă azi cu Domnul
M-a biruit în rugăciune somnul
Şi v-am lăsat cenuşa mea, zălog…”
Dar, necrezând că-i mort cu-adevărat,
Cu mâna l-am atins peste veşminte…
Se risipi cenuşa lui fierbinte
Şi, sărutând-o…, am plâns îngândurat!?
Rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos, alcătuită de Sfântul Isaac Sirul
D
oamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Care ai plâns pentru Lazăr și lacrimi de întristare și de milostivire ai vărsat pentru dânsul, primește lacrimile mele. Cu patimile Tale, vindecă patimile mele. Cu rănile Tale, tămăduiește rănile mele. Cu Sângele Tău, curățește sângele meu și amestecă în trupul meu mireasma trupului Tău cel de viață făcător. Fierea cu care vrăjmașii Te-au adăpat să îndulcească amărăciunea cu care potrivnicul m-a adăpat. Trupul Tău întins pe Cruce să întindă către Tine mintea mea, cea trasă jos de diavoli. Capul Tău, pe care l-ai aplecat pe Cruce, să înalțe capul meu cel pălmuit de potrivnici. Preasfintele Tale mâini, pironite de cei fără de lege pe Cruce, să mă tragă spre Tine din prăpastia pierzării, precum a făgăduit preasfântă gura Ta. Fața Ta, cea batjocorită cu pălmuiri și cu scuipări, să umple de strălucire fața mea cea întinată în fărădelegi. Duhul Tău, pe care l-ai încredințat Tatălui când erai pe Cruce, să mă povățuiască spre Tine, prin harul Tău. Nu am inimă plină de durere ca să Te caut. Nu am pocăința, nici umilința care întorc pe fii la moștenirea lor. Nu am lacrimi mângâietoare, Stăpâne. S-a întunecat mintea mea cu cele lumești, și nu poate să caute spre Tine cu durere. S-a răcit inima mea de atâtea ispite și nu poate să se înfierbânte cu lacrimile dragostei celei pentru Tine. Ci Tu, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule, Vistierul bunătăților, dăruiește-mi pocăință neștirbită și inimă îndurerată, ca să pornesc cu tot sufletul în căutarea Ta; căci fără de Tine mă voi înstrăina de tot binele. Dă-mi așadar, Bunule, harul Tău. Tatăl, Care Te-a născut din sânurile Sale fără de ani și mai înainte de veci, să înnoiască în mine închipuirea icoanei Tale. Te-am părăsit, Doamne; să nu mă părăsești. Am ieșit de la Tine; ieși în căutarea mea. Du-mă la pășunea Ta cea duhovnicească. Numără-mă între oile turmei Tale preaalese. Hrănește-mă împreună cu ele din verdeața dumnezeieștilor Tale Taine. Căci inima lor curată este sălașul Tău și se vede într-însa strălucirea descoperirilor Tale. Strălucirea Ta este mângâierea și odihna celor ce s-au ostenit pentru Tine în necazuri și în toate felurile de chinuri. Acestei străluciri mă învrednicește și pe mine, nevrednicul, cu harul și cu iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în vecii vecilor. Amin.
Aceasta postare este scrisa (de) anul trecut, in Saptamana Mare a patimilor. Asadar sa nu va surprinda anumite date folosite in acest context. Am hotarat sa postez mesajul, deoarece consider ca este de mare actualitate si sper sa-i ajute pe cei ce vor citi sa-si pastreze/intareasca credinta. Il postez acum cu oarecare modificari si imbunatatiri, zic eu.
Imi place foarte mult acest film. Vi-l recomand din toata inima ca sa vedeti, mai ales acum, cand suntem in Saptamana Mare a patimilor, ce putere/forta interioara are un om 'sfant', cu inima curata si ales de Dumnezeu, de a face/crea o lume mai buna in jurul sau, de se transforma/transfigura pe sine si prin sine si pe cei din jurul sau.
Cel mai frumos moment din acest clip, este cand Sfanta Rita de Casia/Cascia, numita si 'abogada de lo imposible'(adica 'avocata/aparatoare/mijlocitoare a cazurilor greu/dificil/ imposibil de rezolvat'), simtindu-si sfarsitul aproape(as numi-o mai degraba 'trecere', iar nu moarte/sfarsit), cere - in toiul/mijlocul iernii - maicutelor/surorilor de la manastirea unde Ii slujea Domnului Hristos, un trandafir(trandafirul fiind insusi simbolul Mirelui Iisus Hristos, iar crinul - simbolul Maicii Sale - Mireasa pururea Fecioara, Maria). Maicile mirate si surprinse, ii spun ca este imposibil sa-i implineasca/indeplineasca aceasta 'ultima dorinta', amintindu-i ca afara ninge si ca este iarna si, deci, prin urmare, le este imposibil sa-i faca rost(de) si sa-i aduca un trandafir, in aceste conditii, in conditiile date. Replica data de Sfanta Rita este de retinut/de tinut minte: 'Daca aveti credinta in Domnul, atunci nimic nu (va) este imposibil', caci totu-i cu putinta la Domnul, iar 'unde Dumnezeu voieste, se biruieste randuiala firii!'( din 'Canonul Sf. Andrei Criteanul'). Asta inteleg eu prin sintagma 'o credinta de neclintit' in Dumnezeu, in Hristos, exact atitudinea Sfintei Rita. Nu trebuie sa uitam ca in Biblie, in capitolul final - Apocalipsa/ Sfanta Revelatie( a Sfnatului Ioan), la final, cand se vorbeste despre Raiul ceresc/celest, despre Ierusalimul ceresc, care se pogoara din Cer, asemenea unei Mirese, ni se spune ca in Paradis pomii isi dau rodul in fiecare luna(de 12 ori pe an), ca Cetatea Raiului nu are nevoie de lumina si luminatori, deoarece insusi Mirele il va lumina cu o lumina necunoscuta de noi muritorii pana la acel moment, de o frumusete si dulceata negraita:'Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El'.(Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, cap.2:9)
De ce trebuie sa credem in sfinti si sa ne rugam lor? Sfintii sunt cei prin/in care jertfa lui Hristos ramane mereu actuala in istorie, hic et nunc(acum si aici)! Sfintii sunt niste imagini/icoane christice, iar daca nu-L vedeti si nu-L gasiti pe Hristos in cei in care El salasluieste tainic, inseamna ca nu L-ati cunoscut nici pe El, cu adevarat! Ganditi-va numai la cati oameni s-au cait si s-au intors inapoi/din nou la credinta si spre Hristos-Dumnezeu, cand au vazut supliciile/chinurile indurate cu stoicism de acesti sfinti mucenici/ mucenice si martiri, fie ca au fost regi si imparatese, printi si printese sau simpli oameni, de facto/in fapt, cu totii niste simpli muritori. 'Ce folos, slava fara de Hristos?' spune o cantare ortodoxa. Cine nu are batrani, sa-si cumpere!
Sfintii sunt 'purtatorii de Cuvant/Lumina ai Logos-ului primordial si etern, ai Domnului Iisus Hristos', sunt 'cartea de vizita' a Lui pe acest pamant, sfintii sunt si 'purtatorii de Cuvant' si 'cartea de vizita' ai religiei si credintei in care ei au trait si cu care au crescut in aceasta lume, credinta care I-au daruit inapoi Lui Dumnezeu, caci, intai si mai inainte de toate, DAR-uri ale Lui Dumnezeu sunt toti sfintii, daruri pentru poporul/neamul, limba si credinta care toate au conlucrat pentru a obtine milostivirea si indurarea, pacea si darul/harul Celui de Sus. Ce spune Sfantul parinte Arsenie Boca, 'Gura de Aur' a neamului romanesc? El spune ca este 'darul' lui Dumnezeu pentru poporul roman, daruit(pentru) si obtinut prin jertfa si martiriul Sfintilor Martiri Brancoveni!!!
O persoana l-a intrebat odata pe parintele Arsenie Boca daca este pacat sa ne rugam la sfintii catolici, iar parintele a spus ca nu este pacat, dar sa nu uitam de ai nostri, adica de sfintii nostri ortodocsi, care sunt, dupa parerea mea, mult mai numerosi si nu numai, ci si mai vrednici, mai jertfelnici, daca aruncam o privire de ansamblu asupra vietilor sfintilor(martiri, mucenici, cuviosi si cuvioase, pustnici etc), desi stiu ca n-ar trebui sa facem diferente intre sfinti, deoarece ei toti stralucesc cu putere in Ceruri si mijlocesc neincetat pt cei ce au ramas pe pamant, iar daca te rogi la unul dintre ei, cu totii iti vor sari tie in ajutor si iti vor da binecuvantarea lor si sarutul iertarii Tatalui ceresc. Dar mai stiu ca Ortodoxia este mireasa aleasa pt intalnirea de taina de la miezul noptii cu Mirele Hristos, iar pt mine exista un singur drum, o singura cale - Ortodoxia, deoarece din ea, ca si din Hristos, au tasnit de-a lungul secolelor si mileniilor paraie de sange si de Iubire datatoare de viata. Sunt atatia sfinti si martiri care au pastrat viu Spiritul Ortodoxiei, care s-au opus paganilor, barbarilor si patimilor pana la sange, jertfindu-se trup si suflet pt Biserica, care este Mireasa lui Hristos, suferind atatea chinuri si patimiri, plangandu-l, prin numeroasele lor rani, cu lacrimi de sange pe Domnul Iubirii care si-a dat haina de pe El, trup si suflet, pt cei ce cred in El. Sfintii sunt pt mine niste imagini christice(Imago Christi), niste icoane ale lui Hristos, niste manifestari actuale ale Mantuitorului in diferite perioade si epoci ale istoriei, iar daca ma inchin si ma inclin in fata unui sfant, insusi lui Hristos ma inchin si in fata Lui ma plec, ma inclin si ma inchin! El Insusi ne-a promis ca va fi alaturi de noi pana la sfarsitul veacurilor. Trebuie sa invatam cu totii sa ne plecam in fata omului umil/smerit, dar mai ales in fata celui suferind/bolnavicios/muribund. Ei duc si povara, adica Crucea celor ce au refuzat-o, celor ce nu au cruce, caci cineva nu-i lasa sa o faca. Eu nu am nimic cu 'pocaitii', eu am ceva cu anumiti asa-zisi 'pastori' care se dau 'mielusei', dar de fapt sunt niste lupi ce duc oile la pieire. De ce zic asta? Pentru ca asta simt, asta cred. Ma doare cand stiu ca sunt interese de care poate unii credinciosi habar nu au. Iertare poate mai exista pentru cei care nu au habar de aceste interese, care din ignoranta, poate chiar si din nevoie, se lasa incantati si cumparati de acesti 'lupi', care de fapt nu ei prada turma, ci ei doar o conduc pana in 'gura lupului' si cand zic asta, ma refer la adevaratul si marele lup! 'Cine are urechi de auzit, să audă!' De aceea regretul meu este ca Biserica Ortodoxa cu credinciosii ei nu se implica mai mult pentru a-i ajuta pe cei defavorizati/nevoiasi si, nefacand tot ceea ce ii sta in putinta, ii arunca pe cei mai vulnerabili si mult mai slabi in credinta, chiar in 'gura lupului'. Chiar mi-am zis, uneori, mi-ar placea sa ne ajutam asa cum o fac 'pocaitii', dar fara sa ne clintim/pierdem credinta, nici macar un pic! Nu vreau, insa, sa se creada ca am ceva cu pocaitii. Nu. Sunt unii dintre acestia care duc o viata curata, ireprosabila, fara cusur si care, si asta vreau sa subliniez, chiar Il iubesc pe Iisus si ar muri pentru El. Iar eu pe acestia ii consider 'buni crestini' si-i socotesc tot ortodocsi, adica duc o viata dreapta, conforma cu viata lui Hristos, conforma cu trairea crestina(ortodoxa). Nici gandirea mea nu este intru-totul 'ortodoxa', desi 'Ortodoxia' mi-a patruns pana in oase, pana in carne, in fiestecare atom al fiintei mele imperfecte. Eu nu ma refer la 'trairea ortodoxa' din lume(cea lumeasca), nu eu ma refer la cea autentica, a 'pustnicilor/schimnicilor/calugarilor' care traiau retrasi departe de lume, in pustie, in pesteri, in paduri sau sub cerul liber, sau chiar si a celor care au trait in lume si s-au daruit ca jertfa Lui Dumnezeu si lumii intregi: sfinti, precum mucenici/mucenice/ cuviosi/cuvioase/MARTIRI!
Se pare ca odata Iisus ar fi spus urmatoarele cuvinte: 'Daca ati cunoaste adevarul, ati muri de durere!'. Hristos ne-a aratat calea, dragi prieteni, El Insusi lasandu-se strapuns de piroane si de sulita pt a ne dovedi cu adevarat ca El este Calea, Adevarul si Viata, pt a risipi orice urma de indoiala prin invierea Sa de a treia zi. Fara sacrificiu, fara suferinta, fara jertfa de sange a lui Hristos si a sfintilor sai, omenirea ar fi fost pierduta de mult. Asta nu inseamna ca trebuie sa ne lasam cu totii jertfiti pana la sange, nu toti suntem alesi pt aceasta jertfa, ci doar cei mai vrednici dintre noi, pt ca vremurile cand crestinii erau torturati si aruncati la lei au trecut, acum este o tortura mai ales la nivel mental/informational, deoarece traim un razboi psihologic(sau psihotronic) al gandurilor/ideilor/cuvintelor, iar cei mai slabi dintre noi vor cadea. Eu am cazut de-atatea ori, si tot de-atatea ori Hristos m-a ridicat prin har. De cate ori, rugandu-ma la Maica mea, la Maica neamului omenesc, am rabdat ganduri de hula, straine de Dumnezeu si straine de mine, care cautau odihna in inima mea, si am cazut in deznadejde, crezand ca nu voi mai afla iertare, si totusi cadeam in genunchi si ma rugam Maicii, iar ea ca o milostiva ma acoperea mereu la sfarsitul rugilor mele cu harul/Acoperamantul ei. Asa ca, fratilor nu va lasati tulburati de ganduri straine, caci ele nu-s ale voastre, ele doar cauta odihna in inima voastra, dar vor pieri si se vor risipi ca fumul si se vor topi ca ceara, de indata ce veti primi pe Hristos si pe Maica Sa in inima voastra! Pt aceasta trebuie, mai intai ca voi sa-i daruiti inima voastra in mod voit Mirelui Hristos si Maicii Sale, pururea Fecioara Maria, pt ca Hristos sa se poata naste in pestera fiintei voastre, in camara din inima voastra si apoi Soarele Dreptatii va risipi orice umbra/urma de indoiala si-ti va lumina cu lumina sa lina si harica intreaga fiinta si 'pestera de lut' a fiintei tale, la randul ei, va deveni lumina si va lumina in jurul ei, caci lumina lui Hristos biruieste chiar si cel mai adanc intuneric, dansand linistita si neinfricata in cel mai adanc si dens intuneric, imprastiind intunericul, deoarece nimic n-o poate birui.
Va doresc un post linistit, in care sa postiti nu doar de la mancare, ci si de la 'vorbe de dulce', adica sa nu dracuiti, sa nu barfiti, sa nu clevetiti, sa nu judecati pe fratele vostru, asa sa ne ajute Dumnezeu! Cum spune si parintele Arsenie Boca: ziceti ca postiti si carne nu mancati, dar 'carne de om' mancati si 'sange de om' beti cand barfiti/clevetiti, judecati, dracuiti, blestemati si este mai mare acest pacat, deoarece nu conteaza atat de mult 'ce bagi/intra in gura', ci ce scoti pe gura, pentru ca ceea ce vorbesti vine din inima/suflet! Hristos a inviat!
De aceea, un mare duhovnic al al zilelor noastre, parintele Iustin Popovici spune, ca si Dostoievski: 'Nimic nu e mai groaznic de inchipuit decat o vesnicie fara Hristos. Mai bine iadul cu Hristos - iertat sa-mi fie cuvantul acesta nebunesc - decat un rai lipsit de El'.(sau - tot de Dostoievski spus - 'Dacă mi-ar demonstra cineva că Hristos Se află în afara adevărului şi ar fi real, că adevărul se află în afara lui Hristos, aş prefera să rămân cu Hristos, decât cu adevărul.')
* 'Of all the forces that are exerted on us over our lifetime, at least for me, Love has been the most powerful of all!'
* 'As our population increases, our planet becomes smaller and smaller, it's therefore very important that we all learn how to love and accept each other, whenever does not possible, at least, learn how to tolerate one another!'
* 'And to(till) these days people ask me - Are you Greek, aren't you American? I'm a human being, just like all of us, and then I am Greek or American or Chinese or Indian...'
* 'I've just come to understand and realize that there are as many ways to live life as there are people on this planet.'
* 'Twenty five hundreds years ago(~ 500 BC - Before Christ), Socrates said that/but the perfect <Human Being> is all human beings put together, it was a Collective, it is a <We>, it is ALL of US TOGETHER that makes PERFECTION'
(Socrates lived between the years: born 470 BC - death 399 BC)
Intotdeauna m-a impresionat acest videoclip si muzica de pe fundal. Chipul lui Iisus insangerat, avand coroana de spini pe frunte, iar de pe margine privind neputinciosi si indurerati, cu ochii umeziti de lacrimi, plini de mila si compasiune, Maica Domnului Iisus Hristos, Mantuitorul nostru - cu inima sfasiata de durere(implinindu-se iata profetia care spunea ca 'prin inima ei va trece sabie') si Ioan, apostolul/discipolul cel mult iubit si indragit de Domnul, singurul dintre apostoli care L-a urmat pana la locul unde trebuia sa fie rastignit Domnul, pana pe Golgota, ramanand la picioarele Crucii, la picioarele lui Iisus pana cand acesta Si-a dat Duhul/Sufletul, incredintandu-L in mainile Tatalui ceresc.
Urmatorul cântec se potriveste foarte bine cu imaginile si cu momentele din viata lui Iisus, prezentate si redate in acest videoclip. Anumite cuvinte si versuri difera de la o varianta la alta(eu am gasit doua variante ale acestui cantec si am decis s-o redau pe aceea pe care am gasit-o intr-o carticica de 'Cantari ortodoxe', iar acolo unde a fost cazul am adaugat si cuvinte sau versuri din celalalta varianta, pe care am gasit-o pe net; oricum diferentele sunt insignifiante/neinsemnate/neimportante)
Cu crucea-n spate
Cu crucea-n spate trec şi-acum
Însângerat pe-al lumii drum,
Cu mâinile-n piroane vin,
La uşi închise Eu suspin,
Cu mâinile-n piroane bat
La uşi închise de păcat,
N-aude nimeni şi pornesc,
Sub crucea grea Mă prăbuşesc,
Sunt plin de răni, de sînge-s plin,
N-aude nimeni când(cât) suspin,
Izvoare curg din jertfa Mea,
Nu vine nimeni ca să bea,
Eu sunt Păstorul cel ceresc,
Dar oamenii Mă ocolesc,
Şi-i chem pe toţi, de toţi Mi-e dor,
Eu sunt Păstorul tuturor,
Vreau ca să intru-n casa ta,
Deschide-acum, nu Mă uita,
Eu sunt al lumii Împărat,
Cu coasta-nsângerată bat,
Deschide-acum că anii fug,
Ia astăzi dulcele Meu jug,
Căci jugul meu este uşor,
Pe lume tu eşti călător,
Sunt Viaţa si sunt bucuria(Lumina) ta,
Deschide-acum, nu Mă uita,
Căci Apa Vieţii-ţi voi da Eu,
Primind cu drag tu jugul Meu(Voi fi Mântuitorul tău)
Ceea ce ma impresioneaza cel mai mult(pana la lacrimi) la acest canon...:
(imn al simtirii/trairii ortodoxe, care cheama la pocainta pe toti crestinii, indiferent de confesiune: ortodox, catolic, romano-catolic, greco-catolic si toti ceilalti crestini, care cred cu adevarat in Mantuitorul Iisus Hristos si in Jertfa Lui de pe Cruce)
'Ajutor si acoperitor S-a facut mie spre mantuire. Acesta este Dumnezeul meu si-L voi slavi pe El; Dumnezeul parintelui meu si-L voi inalta pe El, caci cu slava S-a preaslavit' (de doua ori).
'Ziditorule, făcându-mă lut viu, ai pus întru mine trup şi oase şi suflare şi viaţă; dar, o! Făcătorul meu, Mântuitorul meu şi Judecătorul meu, primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc.'
'Întunecatu-mi-am, frumuseţea sufletului cu plăcerile poftelor, şi cu totul toată mintea ţărână mi-am făcut.
Ruptu-mi-am acum veşmântul cel dintâi, pe care mi l-ai ţesut mie, Ziditorule, dintru început; şi pentru aceasta zac acum gol.
Îmbrăcatu-m-am acum în haină ruptă, pe care mi-a ţesut-o mie şarpele cu sfătuirea, şi mă ruşinez.
Căutat-am la frumuseţea pomului, şi mi s-a amăgit mintea; şi acum zac gol şi mă ruşinez.
Lucrat-au pe spatele meu toţi mai-marii răutăţilor, lungind asupra mea fărădelegea lor.
Pierdutu-mi-am frumuseţea cea întâi-zidită şi podoaba mea; şi acum zac gol şi mă ruşinez.
Cusutu-mi-a haine de piele păcatul, golindu-mă de haina cea dintâi ţesută de Dumnezeu.
Îmbrăcat sunt cu îmbrăcaminte de ruşine, ca şi cu nişte frunze de smochin, spre vădirea patimilor mele celor din bunăvoinţa mea.
Îmbrăcatu-m-am urât cu haina împestriţa-tă şi sângerată ruşinos, prin curgerea vieţii celei cu patimi şi iubitoare de desfătări.
Pătat-am haina trupului meu, şi am întinat cu totul podoaba cea după chipul şi după asemănarea Ta, Mântuitorule.
Căzut-am întru întristarea patimi lor, şi în stricăciunea cea materialnică; şi pentru aceasta acum vrăjmaşul mă necăjeşte.
Viaţă iubitoare de cele materiale şi iubitoare de averi alegând eu în loc de sărăcie, Mântuitorule, m-am împresurat acum cu sarcină grea.
Împodobitu-mi-am chipul trupului cu îmbrăcămintea de multe feluri a gândurilor ruşinoase şi sunt osândit.
Îngrijitu-m-am cu deadinsul numai de podoaba mea cea din afară, nebăgând seama de cortul dinlăuntru, cel după chipul lui Dumnezeu.
Făcându-mi urâţenia chip patimilor mele, prin pofte iubitoare de plăceri, mi-am stricat frumuseţea minţii.
Îngropat-am, Mântuitorule, cu patimile frumuseţea chipului celui dintâi; dar ca pe drahmă, oarecând, căutându-mă, aşa mă află.
Păcătuit-am ca şi desfrânata şi strig Ţie: Eu însumi am greşit! Primeşte, Mântuitorule, ca mir şi lacrimile mele.
Alunecat-am în desfrânare ca David şi m-am umplut de noroi; dar Tu, Mântuitorule, spală-mă şi pe mine cu lacrimile mele.
Fii mie milostiv, strig Ţie ca şi vameşul; Mântuitorule, curăţeşte-mă; că nimeni din cei din Adam n-au greşit Ţie, ca mine.
Nici lacrimi, nici pocăinţă nu am, nici umilinţă; ci Tu însuţi acestea, Mântuitorule, dăruieşte-mi-le, ca un Dumnezeu.
Uşa Ta să nu mi-o închizi atunci, Doamne, Doamne! Ci să o deschizi mie, celui ce mă pocăiesc către Tine.
Iubitorule de oameni, Cel ce voieşti ca toţi să se mântuiască, Tu mă cheamă şi mă primeşte ca un bun, pe mine cel ce mă pocăiesc.
Ascultă suspinurile sufletului meu, şi primeşte picăturile ochilor mei, Doamne, şi mă mântuieşte.'
'Pentru mulţi viaţa este un bal mascat iar masca obligatorie, iar eliberarea de mască aproape imposibilă' … - Delia Palade(psiholog)
O idee superba si cat se poate de practica si actuala, care spune un mare adevar! Imi place foarte mult ideea din final, despre sinceritate, caci, in ziua de azi, a fi sincer echivaleaza, de fapt, sincer, cu a fi adevarat!
'I'm not perfect, but I've always been true too you'['Nu sunt perfect(a), dar am fost intotdeauna sincer(a) fata de tine'; ideea este urmatoarea: ti-am spus mereu adevarul/niciodata nu te-am mintit si nu ti-am ascuns nimic]. Aici, englezescul 'true' este folosit tocmai pentru a reda 'ideea de sinceritate' si de sublinia faptul ca persoana care vorbeste nu a mintit pe parcursul relatiei cu interlocutorul ei. Acest lucru vrea sa sublinieze faptul ca o persoana, in pofida defectelor(lipsuri + carente), in pofida viciilor si patimilor care-o mistuie si-o consuma, poate fi totusi o persoana nemaipomenita, minunata, sincera, in raport cu ceilalti, si deosebit de placuta, prin 'caracterul' ei sincer/curat/adevarat(compensand prin mila, compasiune, empatie etc) si, mai ales, prin felul ei natural de a se comporta si de a fi. Nu conteaza atat de mult cat de murdar/intinat este trupul, ceea ce conteaza cu adevarat este Ideea care hraneste si inalta sufletul/Duhul/Spiritul (mintea/cugetul/simtirea si simturile). Bineinteles ca trebuie sa ne ingrijim si de trup, la fel de mult cum o facem si pentru suflet, deoarece stim din Sfanta Scriptura ca Trupul este Templul Duhului Sfant si ca vom da socoteala si pentru el, nu doar pentru suflet, care este creat si ne este daruit de Tatal si trebuie sa se intoarca la El, atentie, prin Sacrificiul (Crucea si Patimile) Fiului. Totusi, din Evanghelie, stim ca Hristos era vazut adeseori in compania unor oameni, chinuiti si mistuiti de patimi si vicii trupesti, fiind chiar El acuzat de mai marii preoti sau de farisei ca prefera compania/prezenta acestora, El 'Cel far' de pacat'! Cel mai cunoscut este cazul Mariei Magdalena, care era stiuta printre oameni ca fiind o femeie de moravuri usoare (cunoscuta ca fiind o prostituata, acuzata de concetateni ei ca facandu-se vinovata de pacatul desfranarii, fiind foarte aproape de a fi linsata si omorata in bataie cu pietre; este salvata la timp de Mantuitorul Iisus Hristos, care a ramas cunoscut in istorie pentru vorbele pline de talc pe care le-a spus in apararea ei: 'Acela care este fara de pacat sa arunce primul (cu) piatra.' Bineinteles ca niciunul nu era fara de pacat, afara numai de El, care niciodata nu ar fi aruncat cu piatra, tocmai pentru ca era far' de pacat. Nu exista om far' de pacat pe acest pamant, si tocmai de aceea, fiind atat de pacatosi, ne este atat de usor unora dintre noi sa acuzam, sa judecam si s-aruncam cu piatra. Intalnirea Mariei Magdalena cu Iisus, i-a schimbat acesteia viata si comportamentul si a facut-o sa se caiasca amarnic pentru faptele ei reprobabile/imorale. Mai tarziu, dupa cum ne spune insusi Sfanta Scriptura, ea este prima martora a Invierii, dar va fi considerata nebuna de cei carora le va vesti pentru prima oara minunea/miracolul Invierii Domnului din morti, de catre chiar Apostolii si discipolii domnului Hristos, care invinsi si cotropiti de frica/teama se ascundeau de cei care L-au tagaduit si rastignit pe Hristos si care cautau sa-i pedepseasca si pe discipolii Lui. Astazi stim ca Biserica ii cinsteste memoria, numarand-o alaturi de ceilalti sfinti din Calendar.
Cine a fost de fapt Maria Magdalena? A fost cea care I-a spalat Domnului picioarele, caindu-se amarnic pentru ceea ce a facut si plangand la picioarele Sale, pe care le-a spalat(stropit cu lacrimile ei) si apoi le-a sters cu parul ei. Acest lucru nu a fost trecut cu vedere de Mantuitor, care a fost foarte impresionat de gestul si devotamentul ei, scotand in evidenta faptul ca nimeni dintre cei cunoscuti, desi cu o conduita morala ireprosabila si cu inalte aspiratii spirituale, nu a dovedit o asa supunere si iubire fata de El. Drept urmare, El i-a daruit ei sticluta cu mir, pe care I-a spus s-o pastreze pana la moartea Lui. Apoi, la judecata lui Pillat, ea a strigat 'Elibereaza-L', cand multi strigau 'Rastigneste-L'. Tot ea a fost alaturi de Maria, mama lui Iisus, si alaturi de Apostolul(discipolul) Iubirii - Ioan, la picioarele Crucii, cand Hristos patimea si suferea rastignit/pironit pe cruce. Si iata, din nou, ea - fiind prima martora a Invierii!
Referitor la masti!
Omul este asemenea unei papusi rusesti - 'o matruska'. Daca tu (sau altcineva din jur) vei incepe sa spargi mastile din exterior spre interior pentru a te cunoaste, aceasta experienta va fi una foarte dureroasa pentru tine, dar daca vei incepe sa te cunosti din interior spre exterior, sa-ti asumi identitatea si destinul, vei intelege mai bine cine esti cu adevarat si ca este necesar sa cauti forta/puterea de a-i ierta pe cei ce ti-au gresit si de a te ierta si pe tine, sa te eliberezi de masti si clisee tocmai pentru a-ti permite sa existi, sa fii, pur si simplu! Procedand astfel, cautand mai intai Sursa si identificand-o ca fiind Izvorul (existential) Existentei tuturor si a toate..., nu vei mai fi suferi atat de mult, pentru ca inlauntrul tau, fix in inima ta, vei stii si vei simti ca acolo se afla cheia dezlegarii intregii tale fiinte, cheia care-ti descatuseaza Eul tau interior, divin, deci si etern; si dezlegandu-te si dezrobindu-te de toate mastile tale sociale, comportamentale, momentane sau de alta natura, vei ajunge sa te cunosti mult mai bine si vei reusi sa-ti apartii intr-o mult mai mare masura, fara sa te mai raportezi la mastile/idolii trecutului. Atunci si numai atunci vei reusi sa fii tu insuti si numai iubind vei fi tu insuti, pt ca a iubi tine de natura noastra cea dintai si primordiala. In plus iertand si numai iertand, iti poti depasi conditia de om, pt ca nu este ceva surprinzator sa iubesti, ci este ceva absolut normal; sa iubesti pe cineva care te iubeste sau de la care obtii anumite foloase materiale sau satisfactii spirituale este ceva natural si firesc, insa sa iubesti pe cineva care ti-a gresit enorm sau care te uraste si te dusmaneste de moarte, asta 'da', trebuie sa recunosc ca este ceva exceptional, foarte rar intalnit si, tocmai de aceea, consider gestul iertarii ca fiind un act supra-firesc, ce nu trebuie privit ca fiind intru-totul un dar/talant, ce este dat de Dumnezeu doar sfintilor si celor alesi si bine placuti Fetei Lui! Nu! Iertarea presupune smerenie, ea cere foarte multa rugaciune, ea iti cere sa fii umil, ea este daruita celui ce o cere neincetat prin har, fie calau(care regreta si cere penitenta pentru fapta sa), fie victima(care se roaga sa-i fie daruita forta de a ierta si mai ales puterea de a uita), fie, pur si simplu, orice pacatos, cu firea desfranata/denaturata; caci harul te umple de Har si 'dar din dar se face Rai', iar cel ce iarta far' de numar si fara sa aiba resentimente, se umple de daruri/haruri! Caci 'a ierta' nu este ceva ce este la indemana oricui, caci cine iarta din inima/suflet nu mai este om, ci devine un Om cu majuscula, un Supra-Om si nu este deloc mult spus! Cineva a spus ceva foarte frumos, ce nu voi uita toata viata mea si voi lua aceasta idee cu Mine([dentificandu-ma, asa cum fiecare dintre noi o poate face, cu Ego-ul primordial si etern, cu Logos-ul divin, nu ca totalitate/intreg, ci numai ca parte; caci numai la sfarsit, '(dar) când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.' - Biblia - 'Imnul dragostei', lasat noua de Sfantul Apostol Pavel] cand voi pleca din lume si din mine, si-mi voi scutura praful si lutul de pe suflet si de pe aripi si ma voi intoarce in 'Sanurile' Tatalui Celui vesnic si 'batran de ani': 'Dumnezeu este o prapastie de smerenie!' Sa nu uitati asta, cat veti trai! Sa nu uitati de Dumnezeu, niciodata!
Am citit zilele trecute “Viaţa pe un peron” a lui Octavian Paler, unde la un moment dat zice aşa: “Lumea e plină de măşti de sticlă. Te uiţi şi nu le vezi. Mângâi faţa unei femei şi nu simţi masca asta de sticlă. Se îmbraţişează doi amanţi şi nu simt unul la celălalt masca asta de sticlă. Se sarută şi nu simt. Mama îşi creşte copilul şi nu simte cum o dată cu obrazul se lărgeşte şi masca de sticlă. Nu, aceste măşti nu se văd. Dar opriţi-vă undeva, vroiam să le strig, şi ţipaţi, cereţi ajutor, ameninţaţi. Imediat veţi observa măştile de sticlă. Figurile rămân impasibile. Fiecare îşi vede de viaţa sa, sub clopotul său de sticlă. Într-o zi, în mijlocul pieţei am făcut această experienţă. […] Nimeni nu s-a apropiat de mine să mă întrebe ce vreau. Trecătorii au iuţit paşii şi în câteva clipe în jurul meu era gol…”
Ciudat… am in faţa mea o pagină albă şi multe gânduri de vărsat pe hârtie, sau mă rog, pe ecran, despre acest subiect.
Îmi amintesc că în manualele de psihologie exista capitole legate de identitateaeu-lui. Acolo se vorbeşte practic de trei componente ale aceluiaşi eu, adică noi, ca persoane umane, avem trei înfăţişări: ceea ce suntem cu adevărat, ceea ce vrem să fim şi ceea ce vor alţii să fim şi să vadă la noi.
Felul în care ne vedem pe noi înşine nu coincide cu acela în care ne văd ceilalţi. Jungspunea că avem fiecare câte o „personă“ – mască sau aparenţă, prin care ne prezentăm în faţa lumii. Încercăm mereu – ascunzând ceea ce credem că nu merită să arătăm celorlalţi – să obţinem acceptarea celor din jur. Treptat ajungem, prin educaţie şi interacţiune cu restul, să credem că suntem aşa cum ne văd ceilalţi. Apoi, în funcţie de gradul nostru de toleranţă faţă de reacţiile ochiului public, ajungem să purtăm măşti şi faţă de noi înşine. Ajungem sa purtăm câte o mască diferită: una pentru şef, una pentru colegul care ne place, una pentru cel care ne displace, una pentru familia noastră, alta pentru prietenii noştri şi lista ar putea continua la infinit.
Cu toţii am auzit expresia că aparenţele înşeală. Probabil nu este întodeauna aşa, dar noi analizăm oamenii, şi mai grav, îi judecăm după ceva ce vedem, după aspectul fizic sau după cum ni se pare nouă că ar fi. Fiecare are o viziune personală asupra lucrurilor şi e bine să fie aşa, însă nu este mereu cea mai corectă. Facem adeseori greşeala de a ţine cont de părerea unui apropiat faţă de o anumită persoană sau situaţie, fără a ne convinge singuri. Mult prea uşor judecăm, mult prea lesne aparenţele ne captivează şi suntem tentaţi să ne transformăm într-o persoană care nici nouă nu ne place.
Există lucruri pe care le mascăm în mod inconştient; atât în faţa celorlalţi, cât şi faţă de noi înşine. Sunt temeri, complexe, probleme personale, care îl pot depăşi chiar şi pe cel care le poartă. Ele dau naştere unor reacţii de protecţie, iar acest camuflaj ne poate amăgi. Majoritatea purtăm maşti pentru a ne ascunde, pentru a rămâne nevăzuţi şi neatinşi de ceilalţi, poate tocmai pentru a deveni ce vrem să părem în faţa celorlalţi sau de multe ori chiar din frica de neacceptare. Pentru mulţi viaţa este un bal mascat iar masca obligatorie, iar eliberarea de mască aproape imposibilă …
Trăim într-o lume în care “a părea” valorează mai mult decât “a fi”. Lumea răsplăteşte mai adesea aparenţele meritului decât meritul însuşi. Politeţea nu sugerează întotdeauna bunătate, echitate, complezenţă, gratitudine. Ea oferă însă aparenţele lor şi face să pară omul pe dinafară aşa cum ar trebui să fie pe dinăuntru.
Falsitatea poate cuprinde întreaga persoană, începând de la felul de a ne îmbrăca, de la accesoriile pe care le purtăm, până la gesturi, limbaj, comportamente propriu-zise pe care le imităm şi nu sunt deloc constructive. Ne creăm o imagine, pe care vrem să o vadă cei din jurul nostru şi majoritatea tindem să ne ascundem grijile după o mască acceptabilă de convenienţe socială. Nu renunţăm la măşti pentru că vrem să evităm criticile şi dezaprobarea care ar putea urma dacă ne sunt date în vileag adevăratele sentimente.
Aparenţa este ca un zid ce desparte lumea fiecăruia dintre noi, de lumea reală… avem tendinţa de a ne construi un adevărat zid în jurul nostru, zid menit să ne protejeze de viitoare posibile răni. Problema este că zidurile după care ne ascundem nu numai că protejează, dar ne şi izolează. Ajungem să ne simţim rupţi de relaţia după care tânjeşte natura noastră umană. Ajungem chiar ca nici măcar prieteni să nu ne mai facem, decât dacă punem în balanţă avantajele pe care ni le oferă prietenia acestora.
Am văzut în multe situatii că pentru a reuşi în lume, trebuie să părem nebuni sau să fiim şmecheri. Trebuie să ştim cum sa facem ca să ne placă lumea. Trebuie uneori să purtăm o mască, să jucăm un rol, să asimilăm comportamente care nu corespund felului nostru de a fi. Nu e uşor să-ţi clădeşti o personalitate, nu e uşor să placi celorlalţi şi cu toţii ne dorim să fim iubiţi, însă nu cred că trebuie să ne asimilăm comportamente care nu corespund felului nostru de a fi, doar ca să părem simpatici.
Nu putem trăi pe deplin decât cu inima deschisă. E drept că putem fi răniţi uşor, dar ce rost are să creăm ziduri în jurul nostru când şi aşa există tot mai puţini “luptători”.
Cred că important e să încercăm măcar să ne cunoaştem. Să ne programăm constant întâlniri cu noi înşine şi să vedem prin ce ape ne mai scăldăm. Da, se întamplă şi crize de identitate, şi trebuie să le rezolvam cum putem mai bine. Dar dacă avem exercitiul dialogului cu noi înşine, clar ne va fi mai uşor iar după ce am ajuns la o concluzie, pasul următor este să ne asumăm ceea ce suntem. Căci dacă ne pitim după diverse măşti, nu rezolvăm prea multe, iar ştiinţa ne este perfect inutilă…
De ce-ar trebui să ne cunoaştem? Simplu. Ca să nu mai preluăm pasiunile altora şi să spunem că sunt dintr-o dată şi ale noastre. Ca să nu mai ajungem în locuri de muncă unde de fapt nu vrem să fim cu adevărat, unde nici măcar nu suntem apreciaţi şi dacă e să ne uităm cu atenţie, nici măcar salariul nu e cine ştie ce. Ca să nu ne implicăm în acţiuni care nu ne atrag în mod deosebit; pentru a şti cu adevărat cine suntem, ce ne dorim, ce ne pasionează, ce ne enervează şi aşa mai departe.
A fi sincer cu noi inşine este unul din cele mai mari daruri pe care putem să ni le facem. Sinceritatea ne eliberează de povara măştilor, de contabilizarea minciunilor, ne redă libertatea şi fericirea. Ne face neşantajabili, transparenţi, ne redă demnitatea. Poate că nu putem să fim mereu sinceri cu alţii (pentru ca ei nu ne permit, nu sunt pregătiţi iar noi încă nu ştim să fim sinceri făra să rănim sau să revoltăm) dar nu ne costă nimic să fim sinceri cu noi înşine. Dimpotrivă, câştigam totul. Ne despovărâm şi ne înseninăm, ne redobândim liniştea şi stabilitatea, simţim că nu mai datorăm nimic în schimb, putem onora pe cei din jur cu puterea noastră de a pătrunde şi recunoaşte faţetele adevărului şi ale realităţii.
