Cât de minunată e iubirea! Iubirea desăvârşită.

Oare dacă fiinţa iubită te-ar pune pe o cruce ai putea să-i mai spui că o iubeşti?

Iubirea desăvârşită persistă chiar şi atunci când fiinţa iubită te tratează cu nepăsare. Iubirea desăvârşită merge până la capăt. Iubirea… Ce e iubirea? Să vezi eternitatea înghesuită în ochii celui iubit. Să te rogi pentru mântuirea sufletului fiinţei iubite mai mult decât te rogi de obicei pentru propria mântuire. Ce e iubirea? Să nu-ţi pese câte defecte are. Nici unde locuieşte, câţi bani are, câte maşini, ce număr poartă la pantofi, de la ce firmă se îmbracă şi aşa mai departe. Imposibil?

Nu, nu este imposibil când iubeşti. Cum îţi dai seama că iubeşti? Atunci când ţi-e cel mai greu. Atunci când suferi cumplit. Când simţi că ai cea mai grea cruce de dus. Grea şi totuşi dulce. Usturătoare şi totuşi plină de mângâiere. Cum vine asta? Atunci când îi spui lui Dumnezeu, seara, la rugăciune: “Nu mai pot, Doamne! Fă ceva! Ia viaţa mea în mâinile Tale”. Atunci este începutul iubirii. Abia atunci descoperi adevărata iubire în toată splendoarea ei. Da, în mijlocul lacrimilor tale, în mijlocul frământărilor tale. În rugăciunea ta. Acolo e iubire.

Există o mare diferenţă între a-i declara şi a-i arăta cuiva faptul că îl iubeşti. Nu e important să-ţi declari iubirea cu voce tare. Hristos ţi-a arătat iubirea. Cum? “Pironit văzându-Te pe Cruce” cântăm cu toţii în Vinerea Mare, la Prohod. Şi mai cântăm de asemenea: “Stăpânul a toate, mort se vede acum”. Aceasta este iubirea Lui arătată nouă, păcătoşilor. Arătată ţie şi mie. Ce ne învaţă pe toţi Sfântul Apostol Pavel? “Să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu.” El ne face cunoscută iubirea Sa nemărginită.

Oare dacă fiinţa iubită te-ar pune pe o cruce ai putea să-i mai spui că o iubeşti? Nu ai suporta un simplu ac înfipt în palmă, dar un cui… Ai suporta oare să fii pironit/ă pentru o fată/un băiat? Ai suporta să guşti oţet amestecat cu fiere? Şi totuşi El a suportat. De ce? Din iubirea Lui negrăită. Sigur, nimeni nu te pune să te răstigneşti pentru cineva. Ştii de ce nu te pune nimeni? Pentru că iubirea este însăşi răstignire.

Pentru a ajunge să vezi acea veşnicie în ochii fiinţei iubite trebuie să treci prin multe clipe urâte. Trebuie să-ţi pui o mie de întrebări şi să descoperi de fapt că nu îţi poate răspunde nimeni la ele. Răspunsul e în inima ta. Nimeni nu-ţi poate lua ceea ce simţi. Nu trebuie să permiţi nimănui să calce peste comoara zămislită înlăuntrul tău. Iubirea nu e doar un sentiment. Iubirea e o comoară. Păstreaz-o.

Acum un an îmi amintesc că am scris într-un articol: “Iubirea e mai ceva decât un om care suferă de demenţă vasculară. Am ajuns la concluzia că nu e un film, nu e o durere morală, nu e un chin, nu e o suferinţă, nu e un capriciu, nu e o încercare, nu e un demon, nu e o amărăciune. E însăşi moartea. Mori în timp ce iubeşti. Mori când începi să iubeşti. Există doar început. Nu există final. Mori căutând această finalitate. În zadar.” Astăzi am descoperit însă, în timpul Sfintei Liturghii, viaţa. Da, în acea moarte reprezentată de iubire. Acolo e viaţă. Mori în timp ce iubeşti ca mai apoi să viezi. Ai observat ce se cântă în troparul unei Sfinte Muceniţe? “(…) mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine”. Cât de frumos! Aceasta este iubirea adevărată. Şi nu poţi iubi pe altcineva dacă pe Dumnezeu nu ai învăţat încă să-L iubeşti cât de puţin.

Iubirea desăvârşită se naşte în momentul în care renunţi la tine, pentru el sau pentru ea. Te dezrădăcinezi…de tine! Uiţi de tine! Uiţi de nevoile tale! Uiţi că eşti bolnav, uiţi că nu ai ce mânca, uiţi că stai în frig, uiţi orice fel de necaz care se abate asupra ta. Iubirea este tămăduire, iubirea este hrană. Iubirea este foc.

Nu trebuie să te duci în faţa fiinţei iubite şi să-i spui ceea ce simţi. Lasă-L pe Dumnezeu să lucreze. El ştie ce se ascunde în interiorul fiecărui om. Când eram doar o copilă credeam că iubesc… Şi cum mi-am “demonstrat” eu iubirea? L-am bătut pe umăr urându-i: “Crăciun Fericit!”. Apoi am fugit fără să aştept vreun răspuns. E o întâmplare ce mă amuză acum. Mă amuz de această întâmplare de fapt în fiecare an, înainte de Naşterea Mântuitorului. Dar pe atunci asta credeam eu că înseamnă iubirea.

Pe tine, cel/cea care vei citi aceste rânduri… te îndemn la altceva! Vorbeşte cu Domnul despre fiinţa ta dragă. Spune-i să facă tot posibilul încât persoana respectivă să simtă Naşterea, Învierea, Înălţarea Lui. După ce va simţi acestea, va simţi cu siguranţă şi ceea ce simţi tu pentru ea. La El toate sunt cu putinţă. Nu uita asta. Nu uita nici ceea ce scrie în Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, şi anume: “În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.” (1 Ioan, 1,4) Să nu-ţi fie teamă de ceva. Să nu cumva să regreţi. Îndrăzneşte să iubeşti. Îndrăzneşte să iubeşti cu iubirea Lui. “Iubirea să se înmulţească!” ne spune tuturor şi Sfântul Apostol Iuda.

Iubirea desăvârşită persistă chiar şi atunci când fiinţa iubită te tratează cu nepăsare. Iubirea desăvârşită merge până la capăt. Iubirea…

Cât de minunată e iubirea!

Sursa: Ortodoxia Tinerilor

http://jurnalspiritual.eu/oare-daca-fiinta-iubita-te-ar-pune-pe-o-cruce-ai-putea-sa-i-mai-spui-ca-o-iubesti/

Te port in mine - Zorica Latcu

Te port în mine

Te port in suflet, ca pe-un vas de pret,
Ca pe-o comoara-nchisa cu peceti,
Te port in trup, in sanii albi si grei,
Cum poarta rodia samanta ei.
Te port in minte, ca pe-un imn sfintit,
Un cantec vechi, cu crai din Rasarit.
Si port la gat, nepretuit sirag,
Stransoarea cald-a bratului tau drag.
Te port in mine tainic, ca pe-un vis,
In cer inalt de noapte te-am inchis.
Te port, lumina rumena de zori,
Cum poarta florile mireasma lor.
Te port pe buze, ca pe-un fagur plin.
O poama aurita de smochin,
Te port in brate, horbote subtiri,
Manunchi legat cu grija, fir cu fir.
Cum poarta floarea rodul de cais,
Adanc te port in trupul meu si-n vis.

Pocainta - Zorica Latcu

 Pocainta

Nevrednica sunt, Doamne, milostivirii Tale Si Ti-as cersi iertare, dar nu stiu cum sa-cer; Ci Tu pricepi cuvantul din mute osanale Si talcul rugaciunii de lacrimi si taceri. Imi stiu faradelegea: gresita sunt, Stapane, Prea mult am stat cu ochii plecati, catand in lut, Prea multe griji avut-am de zilele de mane Si n-am iertat, cand rana in suflet m-a durut. Ti-am prea iubit faptura, de Te-am uitat pre Tine, Si cantecul taranei l-am ascultat prea mult, Am irosit comoara de armonii divine Si glasul cel de taina eu n-am vrut sa-l ascult. Mi-am impletit cantare din grele flori de tina, Am indragit mirosul de verde si de crud, Am prea iubit amurgul, cu zarea-i de lumina Si turma de caprite, cu botul mic si ud. Mi-am impletit cantarea din flore de matasa, Am indragit mirosul de miere si de tei, Am prea iubit podoaba si haina de mireasa, In zambetul campiei, mijind sub pasii mei. Nevrednica sunt, Doamne, milostivirii Tale, Caci n-am sporit talantul, pe care mi l-ai dat, Ci ca un rob c, amirosit in cale Multimea milei Tale si darul Tau bogat. Acum, cutremurata de taina Cinei sfinte, Stau, Doamne, inainte-Ti, in goliciunea mea, M-apasa greu pe umeri aducerile-aminte De patimile firii, de toata pofta rea. Din gand smerit primeste, Iisuse, rugaciunea, Hraneste-ma pe mine cu har imbelsugat, Adapa-ma cu mila, imbraca-mi goliciunea Cu raza de sfintenie din chipul Tau curat. Sa nu ma lasi, Preabune, sa plec nemangaiata, Caci imi cunosc pacatul si taina Ta o stiu Strig catre Tine, Doamne, din inima plecata, Sa nu ma lepezi astazi, ci lasa-ma sa viu. Sfinteste-ma, Iisuse, si taina mi-o arata, Pogoara-n minte harul prin ungerea cu mir, Si fa sa nu ma arda vapaie-nfricosata, Cand buza mea de tina sorbi-va din Potir.

Tacere - Zorica Latcu

Tacere

Cuvintele, pe care nu le-am spus, Sunt tot atatea trepte ce coboara, Cu sufletul tot mai adanc m-am dus, Pe treptele tacerii ca pe-o scara. Ca-ntr-un cuprins de pestera boltit, M-am coborat in lumea nerostirii, Si-n cutele de piatra i-am gatit, Acolo-n fund, un ascunzis Iubirii. Cuvintele pe care nu le-am spus, Sunt tot atatea trepte de tacere: Adanc in mine, mai adanc m-am dus, Acolo, unde orice vorba piere. De-acolo, din limanul necuprins, Din lumea fara mal a nerostirii, Pe treptele tacerii s-au prelins Din ascunzis, luminile iubirii.

Au si cuvintele-o durere - Traian Dorz

 Au şi cuvintele-o durere

 
Au şi cuvintele-o durere şi-un chin şi-o suferinţă-a lor
Când sunt silite să ascundă ca să arate ce nu vor,
Când sunt împinse să zdrobească un adevăr într-un blestem
Atunci cuvintele-au o spaimă în care tremură şi gem.

Ce dar divin este cuvântul, cu ce etern şi unic rost
Şi cum s-ar cere spus de-oricine cum cel dintai Cuvânt a fost!
N-ar trebui rostit Cuvântul decât cucernic şi pios
Din Adevăr şi din Iubire – aşa cum l-a rostit Hristos.

Dar ce mult suferă Cuvantul când îl împingem în noroi,
Când îl sucim, când îl ascundem şi când e necinstit de noi.
Cu cât de sfânt respect s-ar cere să spunem orişice cuvânt,
Dar ce murdar şi uşuratic îl spun atâţia pe pământ.

Ce-nfricoşată-nvinuire va spune-odată la Sfârşit
În contra nebuniei noastre cuvântul nostru chinuit!
Cum ne va-nvinui în faţa Înfricoşatului Judeţ
Cuvântul spus cu-nşelăciune, cu nedreptate şi dispreţ!

Să-ţi fie teamă de cuvântul pe care-l taci ori îl grăieşti
Căci şi lui Dumnezeu şi lumii el te arată cine eşti
Şi-n Veşnicie te vei duce la Cel Milos ori la cel călau,
După osânda sau cu răsplata ce-ţi va rosti cuvântul tău!

Au şi cuvintele-o durere şi-un chin şi-o suferinţă-a lor Când sunt silite să ascundă ca să arate ce nu vor, Când sunt împinse să zdrobească un adevăr într-un blestem Atunci cuvintele-au o spaimă în care tremură şi gem. Ce dar divin este cuvântul, cu ce etern şi unic rost Şi cum s-ar cere spus de-oricine cum cel dintai Cuvânt a fost! N-ar trebui rostit Cuvântul decât cucernic şi pios Din Adevăr şi din Iubire – aşa cum l-a rostit Hristos. Dar ce mult suferă Cuvantul când îl împingem în noroi, Când îl sucim, când îl ascundem şi când e necinstit de noi. Cu cât de sfânt respect s-ar cere să spunem orişice cuvânt, Dar ce murdar şi uşuratic îl spun atâţia pe pământ. Ce-nfricoşată-nvinuire va spune-odată la Sfârşit În contra nebuniei noastre cuvântul nostru chinuit! Cum ne va-nvinui în faţa Înfricoşatului Judeţ Cuvântul spus cu-nşelăciune, cu nedreptate şi dispreţ! Să-ţi fie teamă de cuvântul pe care-l taci ori îl grăieşti Căci şi lui Dumnezeu şi lumii el te arată cine eşti Şi-n Veşnicie te vei duce la Cel Milos ori la cel călau, După osânda sau cu răsplata ce-ţi va rosti cuvântul tău!

Make Money at : http://bit.ly/copy_win

Au şi cuvintele-o durere şi-un chin şi-o suferinţă-a lor Când sunt silite să ascundă ca să arate ce nu vor, Când sunt împinse să zdrobească un adevăr într-un blestem Atunci cuvintele-au o spaimă în care tremură şi gem. Ce dar divin este cuvântul, cu ce etern şi unic rost Şi cum s-ar cere spus de-oricine cum cel dintai Cuvânt a fost! N-ar trebui rostit Cuvântul decât cucernic şi pios Din Adevăr şi din Iubire – aşa cum l-a rostit Hristos. Dar ce mult suferă Cuvantul când îl împingem în noroi, Când îl sucim, când îl ascundem şi când e necinstit de noi. Cu cât de sfânt respect s-ar cere să spunem orişice cuvânt, Dar ce murdar şi uşuratic îl spun atâţia pe pământ. Ce-nfricoşată-nvinuire va spune-odată la Sfârşit În contra nebuniei noastre cuvântul nostru chinuit! Cum ne va-nvinui în faţa Înfricoşatului Judeţ Cuvântul spus cu-nşelăciune, cu nedreptate şi dispreţ! Să-ţi fie teamă de cuvântul pe care-l taci ori îl grăieşti Căci şi lui Dumnezeu şi lumii el te arată cine eşti Şi-n Veşnicie te vei duce la Cel Milos ori la cel călau, După osânda sau cu răsplata ce-ţi va rosti cuvântul tău!

Make Money at : http://bit.ly/copy_win

'Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel ce a făcut rana!'

Arsenie Papacioc: 'Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel ce a făcut rana!'

Acesta este idealul de iubire spre care trebuie sa tindem si sa nazuim. Ca sa argumentez aceasta frumoasa idee a parintelui Arsenie Papacioc, va spun o mica pilda/parabola:
Se spune ca un frate urma sa fie trecut prin multe si felurite chinuri de un alt 'frate', calaul sau. Primul frate ii spune calaului sau: 'Frate, tu mie nu poti sa-mi faci niciun rau... pentru ca te iubesc!'
Va dati seama cata iubire poate avea acest frate, adica ce vrea sa spuna? Vrea sa spuna ca cel care iubeste cu adevarat nu se teme de nimic si ca daca iubesti cu adevarat pana si vrasmasii ii socoti ca frati, ca sa-i castigi. Este exact pilda pe care ne-a dat-o Domnul nostru Iisus Hristos cand s-a lasat rastignit pe cruce! Numai iubind iti apartii si devii tu insuti!

Ranile sunt ochii larg deschisi prin care Iubirea plange... cu lacrimi de sange, iar cicatricile sunt ochii inchisi ai Iubirii care a iertat si a uitat durerile si ranile pricinuite. Dar sunt si oameni la care unele rani nu se cicatrizeaza niciodata, varsand neincetat lacrimi de sange. Adevarul doare, iar cui ii este revelat, aceluia ii este dat sa moara de durere, caci nu existam ca sa suferim, ci suferim ca sa putem exista in acest colt si minuscul punct din acest vast Univers. Bineinteles ca nimanui nu-i face placere sa sufere, dar suferinta nu tine de alegerea noastra - nimeni nu poate alege sa sufere mai putin sau deloc; suferinta face parte din destinul omului, ea este inscrisa in ADN-ul nostru si in stele. De ce suferim? Deoarece traim intr-o lume a iluziei si a minciunii in care Adevarul nu este unul de suprafata, ci unul de adancime. Intr-o lume a pluralului si a pluralitatilor, intr-o lume a alteritatii, in care Celalalt iti dicteaza inca de la nastere ce sa fii si ce sa devii, intr-un labirint din care nu poti sa afli scapare, ai o singura sansa: sa mori putin cate putin, clipa de clipa si sa renunti la cel pe care ceilalti l-au creat, la cel care nu esti tu, la cel care este imaginea pe care ceilalti au construit-o despre si pentru tine. Iar cand ajungi la tine, la ego-ul tau, cere Constiintei universale, mama noastra si Fecioara universala, sa te nasca din nou. O solitudine ancestrala este necesara pentru a te afla si a te naste din nou, departe de lume, printre lacrimi si stele. Iubeste si fii tu insuti! Iarta si vei fi mai mult decat un om!

Pe aripi de vant - Delia ft Kaira, la traduction en français.

Sur des ailes de vent

Delia:
I. J'allume la télé parce que tu es présent dans mes pensées
Et lorsque je ne peux pas dormir, c'est le meilleur médecin,
Ce que tu m'as fait(sentir), ça n'avait point de sens,
Pareille à un film classique dans lequel elle pleure sans cesse,
Et il ne comprend pas ce qu'il a fait(du mal)
Cette histoire, a-t-elle l'air familier pour vous?
Allez, dites: a-t-elle l'air familier pour vous?
Quand je me réveille, tu es juste ici(près de moi)
Et je me perds la tête(deviens folle) lorsque tu me touches.
Sur des ailes de vent je me précipite
Mais tu m'attrappes et m'embrasses avec rapacité,
De telles histoires, il n'y en a que dans les films,
Je m'endors et je me réveille en pensant à toi! (*2)
II. Quel triste(désert/vide) serait le décor sans que tu me dises: 'Hé, tout va aller bien, je te le promets!'
Sans que je m'en rende compte que le rêve n'est pas brisé,
J'étais perdue, mais tu m'as retrouvée.
Il arrive des jours plus froids,(lorsque) tu ne me téléphones pas, ne m'écris pas et moi, je ne sais rien de ta vie,
J'arrive même a m'interroger si je fais encore partie de ta vie.
Mais j'arrête et m'interroge le coeur.
Quand je me réveille, tu es juste ici(près de moi)
Et je me perds la tête(deviens folle) lorsque tu me touches.
Sur des ailes de vent je me précipite
Mais tu m'attrappes et m'embrasses avec rapacité,
De telles histoires, il n'y en a que dans les films,
Je m'endors et je me réveille en pensant à toi! (*2)
Kaira: Tous les deux, on sait que les tessons portent bonheur
Et on fait semblant que le vase est tout neuf après avoir recollé toutes ses pièces à leur place,
On se jette tous les deux dans le feu, je veux partir, tu m'en pries/supplies,
Je retourne toujours chez toi, je ne sais pas comment tu fais ça, tu donnes dépendance comme une drogue.
Je te confie tout ce que je sens et je veux que tu en tiennes compte,
Que j'ai quelquefois passé des jours entiers sans rien voir à l'horizon,
Et, parfois, je n'en peux plus...
Sur des ailes de vent je me précipite
Mais tu m'attrappes et m'embrasses avec rapacité,
De telles histoires, il n'y en a que dans les films,
Je m'endors et je me réveille en pensant à toi!
(Sur des ailes de vent)
Sur des ailes de vent je me précipite
Mais tu m'attrappes et m'embrasses avec rapacité,
De telles histoires, il n'y en a que dans les films,
Je m'endors et je me réveille en pensant à toi! (*2)